Spații culturale nr. 25 (8)

Valeriu Sofronie

BOALA GÂNDULUI

Gândirea prin ea însăşi e un proces de înaintare. Înaintare către ce? Către infinit. Acest infinit, ea, gândirea, nu-l ştie, dar mereu se lasă sedusă de el. Prin magia de a condensa totul, de la spaţiu şi până la timp, de la general la particular, gândirea poate genera un soi de produs ideal, un focar fatal de atracţie pe care să-l ia drept reper absolut. În infinit se pierd toate. Asimptotele sale absorb tot. E un cântec de nimfă în mintea noastră şi nu există niciun catarg care să-i poată rezista.
Când gândirea nu este oprită de nimic, de o îndoială interioară, de o voce critică sau întrebătoare de afară, produsele sale, gândurile, devin pietre care se rostogolesc fără oprire în gol. Îmi trebuie o imagine vie şi nu îmi vine în minte decât turma de porci a lui Marcu care, lăsându-se străbătută de toate demoniile momentului, a ales dintre toate formele de mişcare numai căderea în abis. Căderea fără întoarcere. Privită cu ochii fascinaţi ai biologului, boala aceasta fatală care este cancerul, nu este nimic altceva decât o formă de autonomizare a celulei, de ieşire din ordinea întregului, de rupere a cercului identităţii şi de pierdere în linearitatea alterităţii veşnice. La fel cum frumosul Lucifer a vrut să-şi dea sieşi mişcarea infinită. Din clipa în care s-a întâmplat aceasta, a şi fost întrevăzut infinitul de la capăt sub masca hâdă a nimicului.
Mulţi s-au întrebat, pe urma acestei întâmplări, care este până la urmă diferenţa dintre a fi-în-grădină şi a fi-dincolo-de-ea. Întrebarea îmi ridică toate mingile la fileu. Grădina, chiar dacă pare fără fruntarii, are limite. Are o geografie, cu râuri şi păduri bine localizate pe harta sa. Are paznici cu săbii de foc, locuri privilegiate, copaci care trebuie ocoliţi, vise care nu trebuie niciodată visate. E, cum spunea filosoful păltinişean, o limitaţie care nu limitează, o devenire întru ceva care e mai presus de devenirea însăşi, dar în vederea căruia se petrece tot. Toate mişcările de aici, dând ocol marginii, sunt mişcări circulare. Nu se cunosc forţe centrifuge. Aici regula este ”A fost o noapte şi o dimineaţă”. După ziua a şaptea, vine iar ziua întâi. Deşertul de afară este însă fără noimă. Nu i se văd limitele, oriunde şi de oriunde ai privi. De aici începe istoria, cu un blestem: blestemul de a nu avea un capăt. Capătul nu este decât al fiecăruia. Mereu individual. Iar devenirile nu-s decât întru devenire. Nici o arcă nu e capabilă să-i inventarieze travaliile şi să-i dea măsurile. Singurul care a rezistat deşertului de i-a văzut capătul a fost Cel Ales. Dar ca să fii aşa, trebuie să priveşti şi să vii numai de sus în jos. Trebuie sa frângi istoria cu toiagul, să poţi despărţi demoniile bune de cele rele. Adică să ştii când te poţi opri. Ceea ce nu i-a fost dat niciunuia dintre cei care au fost alungaţi dintre ziduri doar cu hainele pe ei. Lor şi urmaşilor acestora.
Gândirea fără stăpân este şi ea o formă de cădere. Cel mai bine se vede asta în discurs. Lăsat nesupravegheat, el nu poate deveni altfel decât halucinant. Recompune şi descompune lumile. Alătură realul irealului şi văzutului nevăzutul cu aceeaşi nonşalanţă cu care, pe harta evidenţelor noastre, Nordul stă în coasta Sudului, iar Estul în cea a Vestului. Dictatura nu a început în istorie. În gând a început. Şi de acolo, prin vârful peniţei sau al sabiei, mai departe în istorie. Toate firile despotice sunt neîntrebătoare. Dacă au avut vreodată sfetnici sau critici, au existat şi ghilotine. Luaţi-l drept exemplu doar pe Hegel şi este destul. De la un capăt la altul al paginilor gândirii filosofului din Jena, beţia infinitului, numită de el dialectică, ucide toate finităţile logicii. Cu o uşurinţă demnă de un demiurg, Spinoza îi urmează lui Heraclit, anulând epoci încărcate de greutatea specifică a timpului, condensând mileniul într-o unică persoană sau dilatând un silogism pe durata unui secol. Iar cel care a făcut din Critică supremul Tribunal, acela a primit şi cele mai usturătoare replici din partea Zeului gândirii. Nu există filosof mai urât de Hegel decât a fost Kant.
Gândului îi place să fie singur. Celălalt, cel care îmi ridică în faţă întrebări, e o veşnică sursă de îndoieli. Cu fiecare prezenţă sonoră a sa, gândirea mea este scoasă din mersul victorios către nimicul final. Numai glasul lui, faptul că m-ar putea striga, mă tulbură. De aceea, între toate, prefer pereţii antifonaţi. Ca într-un spectacol de film mut, actorii pun mai mult preţ pe cuvânt decât gândirea pe elementul dialogic. E ca atunci când, plecat fiind în piaţă să cumperi o sticlă de apă minerală şi un sfert de crenvurşti, cineva te opreşte cu un salut, timp suficient pentru a ajunge din băcănie în berărie. La urmă te vei întreba, cu o uşoară nuanţă de retorism prefăcut, dacă era mai bine să nu fi fost oprit, chiar dacă e mult mai bine să ai sticla de bere în burtă decât conceptul unei sticle de bere în cap.
Gândul nu are o ţară a sa între păduri şi ape. Lui nu-i place deloc să-i fie întârziată fuga de colo-colo. Orice formă de relief, alta decât câmpia, poate face asta. El preferă întinderea stepei, posibilitatea infinită de a nu întâlni niciun obstacol în cale. Să nu fii predeterminat de direcţii. Să nu-ţi impună voinţa altora deciziile. Vrei înainte, mergi înainte. Vrei înapoi, o iei într-acolo. Nici culorile locale nu-i sunt pe plac. Războiul culorilor, pentru a decide supremaţia învingătorului, deşi dezirabil, are efecte perverse. Războiul, chiar dacă atrage prin fascinaţia hegemoniei, îndepărtează prin deschiderea promisiunii armistiţiului între diverşi. Ceea ce înseamnă acelaşi lucru cu acceptarea alter-ului.
Gândului, atunci când nu-i sunt la îndemână căderile alpinistului, îi sunt potrivite zborurile. Să treci peste toate, fără să ai nimic în afară de rezistenţa aerului, adică a propriei tale cugetări. Să te ardă soarele pe faţă şi mâini şi să nu dai socoteală decât în faţa golului de sub tine. Aici, mişcările tale sunt egale, fie că sunt în sus sau în jos. De la înălţimea aceasta, nimic uman şi natural nu te mai poate opri. Aşa s-a imaginat dintotdeauna eliberarea. Ca o anulare prin uitare a geografiei exterioare şi înlocuirea ei prin vertijurile interioare.
Vorbesc despre boli. Dar şi eu sunt lovit acum de aceeaşi boală a nemăsuratului. Voind să vorbesc despre ea, bumerangul ei contaminat cu viruşi m-a lovit direct în faţă, împrăştiindu-mi toate graniţele bunului simţ. Când poţi gândi orice, e la fel ca atunci când nimic nu este de gândit… De aceea aştept o întrebare, oricât de banală ar fi ea să mă trezească din dictatul acestei boli.

Valeriu TĂNASĂ

Dostoievski…

(Scriitorul care ne convinge că libertatea sublimă este Dumnezeu)

1

Sunt mai multe locuri în opera lui Dostoievski, unde autorul izbuteşte… să anuleze timpul şi spaţiul. Mai mult, reuşeşte să treacă în plan secund toate formele şi imaginile materiei, iar în locul acestora face să pătrundă în inima cititorului beatitudinea, frumuseţea, fericirea, evlavia, sfinţenia şi contemplarea. Cheia artei lui Dostoievski constă, cred eu, în transfigurarea minţii omului fără să îi violenteze libertatea. De aceea opera autorului Fraţilor Karamazov, este îndeobşte un izvor pentru cei delicaţi şi rătăciţi, care după ce îl descoperă, primesc entuziasm şi lumină.
Pentru autorul Idiotului, demn de compătimire este omul lipsit de ideal. Fiindcă un astfel de “om” s-a condamnat singur la moarte. Nu doreşte să ajungă la lumină. Se complace şi se simte “fericit” cu viaţa biologică. De aceea şi apar în viaţa omenirii aceste două Revoluţii antiCreaţie: Revoluţia Franceză (1789), şi Revoluţia Rusă (1917); ambele având ca ţintă, alungarea definitivă a lui Hristos din inimile oamenilor şi impunerea dominaţiei haosului. Pentru că autorii revoluţiilor, oamenii de acest tip, sunt lipsiţi de spirit, de duh şi de frumuseţe, dar, mai cu seamă, sunt rupţi conştient de Dumnezeu. Adică – le lipsesc tocmai acele flăcări – care formează un ideal. Altfel spus, ei nu se orientează după acel Nord Spiritual care să ţină toată persoana fiinţei pe Orbita Creaţiei -, pierzând din vedere faptul că neantul abia aşteaptă un suflet fără ideal, pentru a-şi umple golul haosului infinit. Aş dori să închei ideea şi să spun că autorul Fraţilor Karamazov a reuşit, prin suferinţa ce i-a fost hărăzită, să alunge frica din spiritul său cu ajutorul iubirii. Fiindcă omul care iubeşte Creatorul şi toată Creaţia nu este terorizat de otrava consecinţelor faptelor. Ştie că pedeapsa ce va veni este trimisă din iubire ca o mustrare şi ca un balsam, tocmai pentru purificarea omului.

2.

Încă la prima vedere a acestui nume, mintea mea a trăit o stare de entuziasm, plin de uimire sacră, de tăcere şi de respect. Dostoievski se jertfeşte până la istovire idealului său de a transfigura omul cu ajutorul artei. Şi impresionează, astfel, o lume întreagă, care a primit în inimă, ca un dar, capodoperele marelui scriitor creştin de la Răsărit. Din aproape orice pagină răsar tendinţa şi stăruinţa autorului de a plăsmui artistic Adamul spiritual care a fost dinainte de cădere. Mai mult decât atât, Dostoievski tinde la restaurarea unui om care să se apropie de chipul şi asemănarea Logosului (Hristos Domnul). Îmi amintesc de părintele Stăniloae care, în cereasca sa Dogmatică, este înseninat de aceeaşi idee. Astfel că devine imposibil ca omul ce începe să cunoască viaţa şi opera lui Dostoievski şi a părintelui Stăniloae să nu înceapă a se gândi serios la îndreptarea sa. Călugării şi Prinţii lui Dostoievski luptă tot timpul cu ei înşişi şi cu lumea, ca să ajungă la acea puritate sufletească, ce le îngăduie să poată zbura către nemurire. Personajele dostoieveskiene lasă certitudinea reală că au murit pentru această lume şi au fost trimise din nou pentru a sluji şi mângâia pe cei năpăstuiţi şi rătăciţi. Multe personaje create de Dostoievski sunt mai vii decât oamenii reali, dar căzuţi – cu acordul voinţei proprii – în mocirla viciilor. O altă idee, dar să o numesc mai bine grijă stăruitoare a lui Dostoievski, este aceea de a şlefui cititorul, de a-l aristocratiza spiritual şi, mai ales, de a-l determina să renunţe la vicii şi a trece fulgerător şi necruţător la cultivarea virtuţilor. Cu alte cuvinte, din orice pagină izvorăşte altruismul din sufletul scriitorului de a face din mintea oricărui cititor un briliant (oglindă), care să răspândească bunătate şi lumină. Şi o face aceasta prin spovedirea vulnerabilităţilor proprii, impresionându-ne prin sinceritate şi transparenţă, dar, cu toate acestea, respectând delicateţea oricărui cititor adevărat şi învăluind orice bunătate pe care o propune, în aura misterului. E ceva asemănător cu o persoană ce vede o floare în toată splendoarea frumuseţii, dar nefiind în stare să înţeleagă profunzimile şi harul celui care a creat-o. De aceea spun cu tărie că Dostoievski s-a inspirat din Evanghelie şi din tot ce a lăsat mai sfânt literatura rusă şi cea mondială, sintetizând cu intuiţie genială impasul existenţial în care se afla omul prins în vâltoarea Revoluţie Franceze şi a celei Bolşevice, precum o muscă ajunsă captivă între două geamuri. Aceste două mişcări revoluţionare au avut în programul lor scoaterea Lui Hristos din inimile oamenilor. Dar Dostoievski vede mai departe şi profetizează pentru viitor, vorbind despre eşecul celor două mişcări sociale, demonstrând că omul nu poate să învingă spiritual pe Dumnezeu şi să îi ocupe locul. Iar în prezent, în Rusia, Dostoievski este cinstit ca artistul profet ce a intervenit ca o lumină în mentalul arhetipal al sufletului poporului rus, salvându-l din întunericul ateismului. Mai mult decât atât, şi în România, Dostoievski este cinstit şi citat în multe reviste, ca un autor ce este şi va rămâne prieten al “umiliţilor şi obidiţilor”, al dezorientaţilor şi dezmoşteniţilor. Nouă, tuturor, Dostoievski, în marea sa iubire, ne oferă în dar testamentul său literar, pe care l-a întocmit pentru a fi o lumină a umanităţii care, de o bucată mare de timp, şi-a lepădat veşmintele creştine. Doamne ajută!

P. S. Ar fi o desfigurare a realităţii dacă nu aş aminti sutele de temple (Mănăstiri, Biserici, Schituri, Troiţe, Capele, Paraclise), ce au fost înălţate în România. Sigur că, înainte de a lua forma concretă, ele au fost şi sunt în inimile multor închinători. Acesta este pentru mine o dovadă sigură că Domnul ocroteşte ţara noastră şi trimite curaj celor care îi mărturisesc Evanghelia cu propriul sânge. Mai ales că am auzit faptul aşa de impresionant că jertfa aparţine celor umili şi văduvelor, a femeilor oropsite şi orfanilor. Adică a acelora care şi-au ales sărăcia drept virtute.

Semnal de alarmă!
Cu toţii ne-am convins că liberalismul, comunismul, fascismul şi în prezent această “democraţie” au distrus chipul (icoana hristică) ce o purtăm toţi. Acum nouă, românilor, ne rămâne Ortodoxia care ne salvează. Apoi trebuie să învăţăm istoria României. Pentru că am cunoscut un ţăran născut 1925 care ştia istoria mai bine decât o sută de ofiţeri actuali ai Armatei Române.

Camelia Manuela SAVA

Cum a dispărut doctorul Georgescu

MOTO: NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII

În halatul alb, impecabil călcat, scorţos de-ai fi zis că stă şi singur în picioare, doctorul Georgescu părea îmbrăcat într-un kimono de karate, iar tenul măsliniu de karateka te domina fără drept de apel. Şeful clinicii de ginecologie din spital era un nume redutabil în oraş. Era încă tânăr, puternic, adorabil, iubit de femei. Cu toate că îi apăruseră vreo două riduri cam impertinente brăzdându-i fruntea şi câteva fire de păr rebele i se argintaseră cu aroganţă, se simţea viguros. Elegant, politicos, citit, avea un aer misterios pe care şi-l cultiva cu cerbicie. Se purta într-un fel al lui, cu un nuştiuce care îi dădea farmec şi te molipsea de optimism, de bunăvoinţă. Atrăgea orice femeie. Pe stradă se produceau oftaturi în urma lui, cele tinere suspinau discret, pe când cele mai ofilite se suceau instantaneu cu tot trupul ca să-l vadă mai bine. Toate erau îndrăgostite de el, îl iubeau, îl adorau. Fiecare personaj feminin din urbe îi ştia biografia romanţată: unele o păstrau pentru sine ca într-un sipet de valori, altele mai cutre înfloreau povestea cu o doză de venin bine temperată, după care o transmiteau mai departe, înciudate că încercaseră din răsputeri să intre în patul lui şi fuseseră refuzate cu stoicism.
De refuzat nu refuza nimic şi pe nimeni. Afabil şi îndatoritor, te făcea să te simţi bine, te băga în seamă respectuos, îţi răspundea la salut, chiar era primul care saluta cu un gest ritualic de animal de pradă ce se ştie puternic şi frumos, exemplar unic din rasa dominantă alpha: scutura din plete ca într-un tremur uşor pe care îl repeta zilnic în oglindă acasă, narcisist şi plin de sine. Iubitor de frumos şi de lux, acesta era doctorul Minu Georgescu.
Pentru că fusese şi era încă un crai de dormitor (că, deh, de unde nu curge pică, şi la drum de seară o damă de verde parfumată şi unduitoare se găsea întotdeauna, fără să ridice vreun deget, fără să facă el chemarea, veneau ca muştele la miere şi nu plecau niciodată nemulţumite), toată lumea îl credea un afemeiat şi era evident că este înnebunit după reprezentantele sexului slab. Dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. De fapt, situaţia era chiar pe dos. Ura femeile (nu mai ţinea minte cu câte se culcase), deşi trăia şi câştiga de pe urma lor. Le considera pe toate, fără vreo excepţie, doar obiectul muncii sale: o bucată de carne roşiatică, sângerândă la o lună, din care el extrăgea o altă bucată de carne roşiatică-vânătă, ţipătoare şi alunecoasă la prima atingere (fiindcă bebeluşii nu sunt aşa pufoşi, curaţi şi frumoşi cum apar prin reclame, ei sunt înveliţi într-un strat de grăsime, aproape vineţi, cu pielea creaţă şi ochii lipiţi ca la puii de căţei); nu le suporta mirosurile fetide de transpiraţie abundentă, de urină şi fecale (unele lăuze, din cauza efortului din timpul travaliului, puteau să emită şi aşa ceva, cu toată „toaletarea”, clisma şi nemâncarea dinaintea naşterii). I se păreau toate nişte monştri care ţipau ca din gură de şarpe, urlându-şi la maxim durerile facerii, cu ochii scoşi din orbite, sângerii şi fioroşi, cu trupurile torsionate, schimonosite, diforme din cauza gravidităţii. Nu aveau nimic omenesc, feminin, elegant. Şi proastele astea, unele din ele, mai veneau şi cu unghiile făcute ca la bâlci, chipurile să-l impresioneze, iar lui îi venea să vomite direct pe ele.
Nu avea încotro, trebuia să le suporte, să le trateze, să le controleze pi..dele ca de vaci, transpirate, mirosind a urină şi a brânză stricată. Ştia că apoi îi vor curge banii în buzunar şi se mai liniştea la acest gând, purtându-se fermecător şi ireproşabil. Nu era chiar inuman, păstrând aparenţele. Era de fiecare dată, cu orice pacientă ar fi avut, atent, meticulos, îndârjit să nu lase să se vadă ce simţea cu adevărat. „Produsul” trebuia livrat în siguranţă, ca pe un colet pe care îl aduce la uşă comis-voiajorul ce îşi primeşte cuminte bacşişul.
O dată, pe vremea comuniştilor, la începuturile sale, era să o dea în bară: folosise forcepsul pentru a extrage un făt fiindcă mama, prea copilă, prea slabă, neavând dilataţie, se chinuia îngrozitor, rămăsese fără aer, fără puls. I-a tras capul şi a eliberat-o pe mamă de povară, dar „tăntălăul” ală mic ce se pregătea să intre în lumea asta meschină pe care el o suporta zi de zi, a luat-o invers şi a trecut de partea cealaltă, a îngerilor.
O îmbulinase. Se şi vedea luat cu duba Miliţiei şi închis pentru vreo câţiva anişori buni. Luai lejer cinci ani numai dacă te bănuia că ai făcut un curetaj la cerere, darmite pentru un făt decedat al unei gravide luată în evidenţă la circa medicală din comună. Norocul lui a fost că la necropsie s-a dovedit că fătul avea o malformaţie a muşchiului miocardic şi nu s-au luat în considerare hematoamele craniului deformat de unealta criminală. A trecut cu cămila prin urechile acului. Mamei i s-au dat nişte explicaţii sumare – fătul nu fusese dezvoltat normal şi nu a putut face faţă travaliului, dar îmbărbătarea ce însoţea explicaţia suna „încurajator” şi aproape înduioşătoare: asta a fost să fie, lasă că eşti tânără, ai doar 16 ani, or să vină şi alţi copii pe care o să-i creşti sănătoasă.
A avut coşmaruri multă vreme – auzea sirena Miliţiei şi el cu cătuşe la mâini, îmbrăcat în zeghe, se trezea strigând: nu sunt vinovat, nu am făcut nimic, nu am ce să recunosc…
După momentul schimbării de la Revoluţie, gloria lui a început să prindă contur, mai ales că se pensionase colega sa de secţie şi toată lumea era a lui. Bani avea, o familie frumoasă îşi întemeiase, o maşină proprietate personală la dispoziţie, un apartament nou-nouţ. Soţia, inginer la o făbricuţă din localitate, era cea mai fermecătoare bănăţeancă din generaţia lui, pe care o cucerise imediat. Îi dăruise doi copii, un băieţel şi o fetiţă, la naşterea cărora asistase doar în calitate de tată, şi îl iubea nebuneşte, chiar dacă el o considera cam prostuţă şi o înşela ori de câte ori avea ocazia cu vreo asistentă nouă care punea botul sau curul la bătaie pentru că voia să se pună bine cu domnul doctor şi accepta bucuroasă actul, ca mai apoi să regrete ca toanta şi chiar i se întâmplase să tragă o spaimă soră cu moartea când una dintre fetele nou venite pe secţie cedase insistenţelor, aluziilor, ciupiturilor sale, însă a doua zi venise plângând la el să-i spună că ea divorţează, o bate soţul de o snopeşte, şi nu mai suportă viaţa asta de câine… beţivanul o bănuia că nu e soi bun şi o pândea pe la colţuri de stradă să vadă cu cine pleacă de la spital, unde se duce, neştiind că domnul doctor pe care îl considera un om jos pălăria îl aranja cu coarne şi cu tot tacâmul… Teroristul nu se oprise aici – într-o seară târziu, când nevastă-sa era de serviciu, se aruncă în faţa maşinii doctorului implorându-l să o mute pe altă secţie, altundeva, oriunde, la pediatrie, la neurologie, ca să schimbe cuibul de curve care o influenţează negativ şi pe năpârca asta de nevastă mea…
Nu, cu nevasta lui stătea altfel treaba. Sorana se îndrăgostise de el din prima clipă când l-a văzut pe trotuar ieşind de la cursurile facultăţii de medicină, învecinată cu facultatea ei de inginerie mecanică, şi inima ei îi aparţinea până când moartea îi va separa, deoarece era primul ei bărbat cu care se culcase, sperând să îi rămână fidelă… aşa că ce îşi mai putea dori?!
Doctorul era mulţumit şi nu prea. Se vedea de departe că este printre puţinii bărbaţi care se respectă cu adevărat. Programul lui era destul de rigid, dar printre gărzi de noapte şi consultaţii cu nemiluita (cu programare şi fără programare), ore de vizite la saloane şi naşteri cu complicaţii unde era solicitat fiindcă avea mână bună, îşi găsea totuşi timp pentru el: făcea sport şi activitatea fizică îl menţinea în priză, îl relaxa, îi dădea vigoarea ce-l întinerea. Juca tenis şi fotbal, făcea culturism, investind în aparatura necesară bani grei. Mânca raţional şi puţin, abia ciugulea ca un patriarh, mai mult fructe şi salate, nu fuma, nu bea alcool, doar puţin vin roşu la petrecerile unde era invitat şi atât. Nu-l deranja nimic şi nimeni. Printre colegii săi păstra relaţii de amiciţie şi, deşi era invidiat, el îi considera familia sa; mergea la nunţi şi botezuri, îi ştia pe fiecare cu cine s-a căsătorit, câţi copii au făcut sau nu, câţi copii au botezat, pe unde învaţă şi unde sunt copiii lor. Era simpatic, sociabil. Unii îl mai înjurau când le lua banii, alţii îl considerau minunat, mulţumindu-i cu plecăciuni fiindcă le salvase nevestele, fiicele, mamele, făcându-i fericiţi atunci când îi anunţa că li s-au născut pruncii şi totul e în regulă.
Ambiţios din fire, ţintea mereu mai sus. Acasă fusese singurul băiat între două surori şi mama îl proteja mai mult decât pe fete, care roboteau în gospodărie din zori şi până-n noapte. L-a dat la şcoală şi l-a sfătuit să înveţe carte, ca într-o zi să ajungă domn, să nu rămână de căruţă în sat, căci munca la câmp nu e uşoară şi nu-i de nasul tău, Minule, auzea şi acum în urechi glasul catifelat al mamei sale, chinuită şi obidită, văduvă cu trei copii; dar a intrat în pământ mulţumită că i-a văzut pe toţi trei cu un rost în viaţă.
Se gândea tot mai serios să facă altceva, dar ce? O afacere, un butic, o firmă acolo îşi deschisese toată lumea. Mica sală de sport pe care o încropise nu-i aducea nici un profit. Era doar o pasiune la care se mai raliau vreo doi-trei nebuni din oraş împătimiţi să tragă de fiare ca să-şi mărească masa musculară. Frământările îl acaparau cu totul. La spital lucrurile mergeau lent, dar nu se plângea. Un telefon de la un coleg care îl felicita de ziua lui, nu-l uitaseră carevasăzică, îl revigoră. Din discuţie află că mai toţi mergeau în străinătate la cursuri, îşi deschiseseră cabinete, aşa că pe drumul acesta o va porni şi el. Aşadar, era hotărât. Vreo doi ani şi-i petrecu prin Italia şi Franţa, unde învăţase pe brânci. Ca în studenţie. Fusese unul dintre cei mai străluciţi medicinişti în vest şi colegii râdeau de el când şi-a ales ginecologie: o să-ţi bagi mâinile până la cot în pi..dele alea împuţite… da, dar nu degeaba, răspundea el taciturn.
Acum învăţa ceva diferit, cu totul nou: tehnica operaţiei de cezariană pe care o va aplica şi la el la spital, asta dacă va face echipă cu un anestezist priceput. Curând va deveni specialist în această manevră chirurgicală. Era o poartă ce i se deschidea spre medicina modernă. Că mai erau şi sărăntoace care mai năşteau ca vitele pe câmp, asta e, nu avea ce să le facă, nu le putea obliga să nască la spital şi nici nu le avea sub control, dar veneau din ce în ce mai multe femei cu dare de mână care cereau de bună voie să fie tăiate. Chipurile scăpau de durerile naşterii. Era o falsă iluzie, fiindcă tot existau riscuri, şi muşchii abdominali rămâneau tăiaţi pentru totdeauna, durerile erau de altă factură. Era mai bine aşa. Şi pentru el era nemaipomenit fiindcă picau bani cu nemiluita.
Îşi deschisese un cabinet pe strada Brăilei, în centru, să-l vadă toată lumea, iar merţanul argintiu care lucea ca un şarpe în soare îţi lua ochii. Avea programări în permanenţă şi făcea naveta între spital şi cabinet, pe acasă nu mai apuca să treacă, iar de sport se lăsase, abia dacă avea timp să mănânce sau să bea o cafea. Devenise nervos. Se mira şi el cum de se schimbase atât. Cu Sorana nu se mai înţelegea, nu se mai atingea de ea cu lunile şi nici vreo tipesă nu-i mai picase, deşi vreo două-trei bucăţi bunicele ar fi avut la dispoziţie. Nu avea timp pentru el, nu avea timp pentru nimeni; pe copii abia dacă îi vedea din când în când şi chiar nevastă-sa se afla sufleteşte la câteva sute de kilometri distanţă de el. Coresponda cu un fost iubit pe care îl primiseră acasă la ei cu câteva luni în urmă, aflat în delegaţie la fabrica ei. Nu i s-a părut nimic ciudat, fiindcă ardelenii sunt băieţi faini şi nu i-ar fi trecut prin minte că Sorana l-ar putea înşela chiar în casa lor.
Vestea că va divorţa de el a primit-o ca un ciocan şi apele s-au despicat în două. Un plic de la tribunal îl trezea din amorţire de parcă ar fi făcut un duş rece. Copiii era încă mici. Mergeau la şcoală amândoi şi se ocupa de ei sora lui mai mare. El nu era liber. El era domnul doctor ce nu trebuia deranjat. Dacă le aducea bani acasă şi îşi permiteau orice, credea că asta suplinea lipsa lui, neimplicarea lui, indiferenţa lui. Nici nu observase că Ana Maria nu mai trecea pe la cabinetul lui în drum de la şcoală ca să-i răvăşească hârtiile, să-l sărute pe ambii obraji cum avea ea obiceiul, nici Vlad nu mai trântea uşa vijelios ca o furtună, făcându-şi turul de onoare prin cabinet. Se aşternuse liniştea. Pe masa lui trona o fotografie a copiilor. Ce dor îi era de ei! Ce prost fusese să îi lase să plece aşa pe nepusă masă, tocmai acum de Crăciun, când aştepta să intre pe uşă cu braţele pline de cadouri şi ei să îi sară în braţe, să-l dea jos cu ţopăielile lor, să-i încălzească inima cu gălăgia lor… Spera că era doar o vacanţă de iarnă ca multe altele ce şi le petreceau la bunicii din Banat şi credea că după sărbători vor veni înapoi… Primi actele la semnat şi tăie dur şi încrâncenat aţa în două: semnă. De restul se ocupa un prieten avocat. Era abătut şi mai întunecat ca niciodată. Asistentele se mişcau aproape în vârful picioarelor, să nu îl irite şi mai tare şi, când intra în cabinet, şuşotelile lor încetau, ceea ce îl supăra la culme. Îi venea să le sucească gâtul, le ura din toţi rărunchii pe curvele astea, le-ar fi bătut până la sânge fiindcă simţea cum râdeau de el pe la spate. I se urca o ceaţă albă, parcă nu mai era el, tot ce îi mai rămânea de făcut era să tragă şi el de fiare ca demenţii lui de la sală cu care se lua la întrecere prosteşte, epuizând energia negativă ce-l înconjura de la o vreme încoace. Sorana nu se mai întorcea, alesese deja să rămână la părinţii ei, transferase copiii la şcoală acolo, poate e mai bine aşa, oricum, nu se certaseră, nu ţipaseră unul la altul, nu discutaseră nimic în contradictoriu. La oaia aia creaţă de nevastă-sa nici nu putea să ţipe, aşa era de placidă şi moale. A, da, la asistente mai ridica tonul când era cazul, în consiliul de administraţie al spitalului îşi impunea punctul de vedere tunând şi fulgerând, cerând fonduri, cerând aparatură sau instrumentar nou. Dar el era un om rezonabil. Nu-i plăcea să-şi iasă din fire.
Perioada de după divorţ a fost mai apăsătoare. Un vid se deschisese pe moment şi se prelungea la nesfârşit. Însă, ca din senin, apăruse în oraş o fată drăguţă (ah, erau atâtea!) pe care o întâlnise în Italia la o cafenea. Nu avea cum să o sune, dar o văzu într-o zi urcând scările la vecina lui. Nu i se adresă fiindcă nu era atât de curajos. Era frumuşică, elegantă, cu un ten creol şi ochii mari de căprioară scăpărau foc. O mai zărise de câteva ori la volanul unei maşini nervoase. Nu o cunoştea, dar simţea fiori reci când se gândea la ea, ca atunci când intra în sala de operaţie. Destinul negricios îi zâmbi într-o dimineaţă, când pe holul spitalului se intersectă cu căprioara îmbrăcată la rândul ei în halat alb. Aproape că nu o recunoştea. Familiar s-a apropiat de ea şi a întrebat-o:
– Aveţi nevoie de vreo informaţie? Vă pot ajuta cu ceva?
– Nu, mulţumesc, am venit pentru dosarul de angajare, voi lucra la policlinica spitalului…
– A, e clar atunci, şi dacă tot vom fi colegi, nu vrei să bei o cafea cu mine?
– Nu se poate, sunt în timpul programului şi nu-mi permit…
– Atunci diseară, pe la opt…
– Ei, bine, dacă insistaţi, trec să vă iau de la cabinet? Apropo, eu sunt Mara.
– Încântat să te cunosc…
Îl fierbea fătuca asta în suc propriu, încet şi sigur ca pe bulionul de roşii. Îl sucea cum voia ea. Fierbinte şi plăcută la trup, pasională, îl înfrigura cu privirile galeşe. Era îndrăgostit până peste cap şi ea îl juca hopa-mitică. Îi cumpăra zilnic câte ceva, parfumuri scumpe, bijuterii aşişderea, dresingul încăpător se umpluse de costume elegante şi rochii somptuoase, pantofi asortaţi şi genţi a la madame ministru. Şi ea o făcea pe misterioasa în continuare cu el, că o fi, că o păţi, plus că mai ţinea legătura cu un puţoi de moş italian care din cara mia nu o scotea, tesoro în sus, tesoro în jos, deşi era a lui toată. Ajunsese ca un mieluşel. Îşi plimba halatele, chiloţii, pantofii, când la el, când la ea, de o înnebunise şi pe biata femeie care venea să-i calce. Nici ea nu mai ştia unde să se prezinte: era chemată la telefon când aici, când dincolo la domnişoara, ca o minge de ping pong. O luase razna domnul doctor.
Ai îmbătrânit degeaba, Minule! O să-ţi facă felul puştoaica asta cu ochii alunecoşi şi sânge de viperă. Dar nu era bătrân deloc. Arăta mai bine ca niciodată. Bronzat în permanenţă, cu pielea întinsă şi lucioasă, plesnind de sănătate, muşchii îi jucau perfect peste tendoanele flexibile.
Povestea lor se consuma nestingherită cu nopţi de amor în cabana lui de la munte, unde nu se avânta picior de om sau de pasăre. Abia dacă ciuguleau câte ceva. Mara părea că se hrăneşte cu aer. Noroc că el era prevăzător şi făcea aprovizionarea. O salată ştia şi el să facă sau o mămăliguţă cu brânză cum învăţase de la biata maică sa, Dumnezeu să o odihnească. Se apropia vertiginos de cincizeci de ani şi o ceruse de soţie deja de două ori: o dată la Paris şi a doua oară pe aeroport la Bucureşti, când se întorceau după un revelion de vis de la Veneţia. Fata amâna căsătoria din diverse motive, unele plauzibile, altele mai puţin convingătoare, insuficiente ca să-l facă să renunţe. Al treilea inel de logodnă cu un diamant serios i l-a dat chiar de ziua lui, când împlinea jumătate de secol, o vârstă pe care nu şi-o arăta oricum niciodată, ea fiind jumătate din jumătatea lui. Chiar şi aşa, se potriveau şi erau fericiţi împreună, lăsând la o parte orice prejudecată, nebăgând în seamă comentariile răutăcioase ale celor din jur.
Când a văzut bijuteria strălucind tăioasă, Mara n-a mai dat înapoi, nu că ar fi fost timpul, dar se jucase prea mult cu focul şi într-o zi putea să se ardă… Nunta a fost una simplă şi de bon ton, fără prea mulţi invitaţi, familia ei, surorile lui, copiii lui, doi adolescenţi minunaţi, naşii şi vreo câţiva colegi. Departe de ochii curioşilor, câteva maşini au plecat spre o mănăstire din apropierea oraşului într-o duminică dimineaţă, devreme, iar a doua zi, însurăţeii se aflau undeva aiurea în Mediterana, bronzându-şi trupurile sculptate în granit.
Curând, Mara a născut o fetiţă. O păpuşă de porţelan pe care a iubit-o din prima secundă când a ţinut-o grijuliu în braţe. Avea acelaşi foc în priviri ca şi maică-sa. Două lacrimi fierbinţi îi brăzdaseră obrajii tari ca piatra, doar ţinuse în braţe atâţia copii! Oare se schimbaseră sentimentele sale cu privire la bucăţile acelea fragile de carne şi suflet?! Nu ştia nici el ce se petrece, dar în ziua când o aduse acasă pe Dalina îşi jură să nu piardă nicio clipă din tot ce se clădea în fiinţa aceea nouă care îi aparţinea.
Mara îşi reveni fenomenal după naştere şi numai după două luni îşi reluă tabieturile: iureşul prin magazine la cumpărături cu prietenele ei, la cafea prin cluburi şi, ceea ce era mai important, liniuţele până noaptea târziu! Auzi, domnule, ce derbedoaice, să tragă de volan în întreceri primejdioase pe câmp cu bolizi invincibili, ca băieţii! Măcar la ei nivelul de adrenalină şi testosteron era ridicat şi îi înţelegea, dar pe fetele astea zălude nu le putea accepta şi nevastă-sa era una dintre ele! Nu-l bătea decât gândul că ar putea păţi ceva, să n-o găsească într-o zi cu creierii zdrobiţi, dar nu avea ce să-i facă, răspunsul ei era invariabil, dacă asta mă face fericită, ce vrei, nu-ţi face griji, se alinta ea, am capul pe umeri şi n-o să păţesc nimic! Cu timpul s-a obişnuit cu situaţia şi o lăsa în plata Domnului, n-a mai cicălit-o, deşi era la zi cu aventurile ei pe şosea. Avea prieteni care îl anunţau din când în când cam cu ce viteză mergea nevasta lui cea tinerică. Poliţaii nici nu-i mai dădeau ei amenzile, veneau direct la el la cabinet, că, deh, avem şi noi şefi, domnu doctor şi trebuie să încasăm, şi el nu avea încotro, contribuia la buget, plătindu-i amenzile pentru viteză, înregistrată fiind pe camera video. Însă de dus grija, îi ducea în continuare. Se alina cu fetiţa care era o scumpă; o plimba peste tot, îi făcea orice moft. Când a mai crescut, a luat-o cu el la tenis, la înot. Dalina stătea cuminte în tribună şi mânca pop corn cât el trăgea o miuţă cu prietenii.
Simţea acum că este tată cu adevărat. Şi pentru ceilalţi doi copii fusese. Încă îi mai finanţa constant cu sume uriaşe de bani, vorbea cu ei la telefon, se bucura de reuşitele lor şi regretul că nu fusese alături de cei doi în copilărie îl copleşea acum când o vedea crescând pe Dalina, care era sufletul lui.
În prima zi de şcoală, de mânuţă cu fetiţa zveltă şi elegantă, se simţi copleşit de emoţie şi un nod sufocant i se aşeză pentru câteva clipe în gât. Parcă avea picioare de ceară. Şi nu mai putea să îşi controleze respiraţia. Ciudat! Nu fusese niciodată în viaţa lui bolnav. Probabil emoţiile intense îl dădură gata. Avea totuşi o vârstă! Alţii erau bunici la anii când el intra pe poarta şcolii cu Dalina în clasa întâi… Timpul nu putea fi păcălit, chiar dacă el fizic arăta extraordinar şi nu se trăda nicicum. Ar trebui să muncească mai puţin. Şi-aşa o lăsase mai moale de când venise pe lume Dalina. De ceva vreme se axase pe tratamente, anticoncepţionale, ecografii şi lucruri mai tehnice, îi plăcea să fie pus la punct cu tot ceea ce apărea nou în domeniu.
– Bună dimineaţa! Intraţi, vă rog! zâmbi afabil doctorul, făcând un gest larg cu mâna, invitându-i în cabinet pe părintele Marian şi soţia acestuia care aveau programare la acea oră mtinală.
– Bună dimineaţa! Spuseră timid cei doi tineri şi intrară în cabinetul luxos şi modern. Bărbatul înalt cu ochii pătrunzători şi barbă îngrijită corect era impresionat de atmosfera dinăuntru, pe când soţia, o brunetă minionă şi drăguţă era vizibil timorată intrând pentru prima dată într-un astfel de cabinet.
– Poftiţi, luaţi loc! Ce problemă vă aduce la mine? S-a întâmplat minunea? Sunteţi însărcinată?
– E tocmai pe dos situaţia noastră, că soţia nu a rămas niciodată gravidă şi am venit să vă cerem un sfat…
– Da, sigur, se remediază, sunteţi tineri, o să vedem cum stau lucrurile, nu e nici un necaz, să vă faceţi nişte analize, o să le scriu imediat, numai că trebuie să completaţi un chestionar şi apoi mai stăm de vorbă… cât scrieţi răspunsurile la întrebările din fişă, vă rog să mă scuzaţi… Adriana, un ceai, o cafea pentru domnii, un suc, orice doresc…
Şi androidul îmbrăcat în haine cernite se mişcă înspre ei, întrebându-i din ochii fulgerători ce doresc. Bălălaica neagră era pe jumătate călugăriţă cu mătănii şi cruciuliţe la gât, pe jumătate motociclist, fiindcă aşa o arăta costumaţia din piele lucitoare. Nici femeie, nici mascul, cu mâinile pline de inele de argint, cu plete pălind se aciuase pe lângă cabinetul doctorului Georgescu, ţinându-i evidenţa programărilor, a hârtiilor, făcându-i câte un comision, cu faţa inexpresivă şi ochii cenuşii – nu avea vârstă, nu avea pe nimeni, parcă nu avea nici un Dumnezeu, deşi era foarte religioasă, citea cărticele de rugăciuni, mergea regulat la biserică îmbrăcată în veşnicii pantaloni de piele neagră. Era o fiinţă înfricoşătoare şi cu toate acestea doctorul ţinea foarte mult la ea. O plătea, n-o plătea, se înfiinţa în fiecare dimineaţă la cabinet, ca un bodigard, tratându-le pe asistente de sus, fiindcă se credea preferata doctorului, omul său de încredere.
Nici Minu nu ştia prea bine de ce o păstrase pe lângă el, gurile rele ziceau ceva de o poveste de demult, aproape incredibilă, cum că arătarea ar fi fost chiar fata lui dintr-o legătură nelegitimă şi că acum îşi făcuse milă de ea, că săraca maică-sa nu mai făcea umbră pământului de când o născuse. Nimeni nu ştia de unde venise, unde locuieşte, din ce trăieşte, ce educaţie are. Numai doctorul o trata omeneşte, ba îi era frică de ea, uneori îl privea cam pieziş, cu nişte torente învâltorate în loc de pupile. Adriana era câinele lui credincios şi n-ar fi lăsat pe nimeni să se apropie de cabinet şi nici nu ieşea din cuvântul lui. Asistentele o urau şi sentimentul era reciproc, numai Dalina îi zâmbea şi parcă şi strâmba era mai expansivă când fetiţa trecea în vizită la cabinet de mână cu tatăl ei.
Le aduse două pahare curate ca lacrima pe o tavă, deschise brusc sticla de suc şi turnă fără să clipească. Liniştea sinistră ce se aşternu fu deodată străpunsă de un ţipăt neomenesc ce venea direct din camera de alături; un huruit ca de tractor se porni, apoi o pompă ca de aer se mişca spasmodic spre teroarea preotului şi a soţiei sale care se făcură mici, ghemuindu-se în fotoliile confortabile:
– Mădălina, eşti bine? întrebă tânărul, confundându-se cu pereţii şi fotoliul său…
Sunetele nu se mai auzeau, dar mişcarea capului era afirmativă…
În pauza care a urmat ca o veşnicie nu s-a mai produs nici un zgomot, însă uşa deschizându-se i-a luat prin surprindere: doctorul avea două firişoare de sânge ce se prelungeau pe sub halat dinspre cot în jos, oricât de energic se spălase, tot nu reuşise să nu lase urmele masacrului… transfigurat şopti gâtuit:
– Părinte, puteţi să mă ajutaţi cumva? V-aş rămâne recunoscător…aş vrea să staţi de vorbă cu doamna de dincolo, două vorbe de încurajare, cred că are nevoie, biata de ea… nu mi s-a mai întâmplat înainte aşa ceva…
– A murit?
– A, nu, nu e cazul, e doar răvăşită… parcă şi-a pierdut minţile…
Priveliştea nu era nicidecum una fericită… femeia care tocmai suferise o intervenţie chirurgicală la cerere, era lividă, buzele albastre tremurau fără încetare… o perfuzie mai salva cât de cât aparenţele şi asistenta se învârtea printre ace, seringi, pungi şi sticluţe cu medicamente…
– Mă puteţi lăsa singur un minut cu doamna? ceru părintele în şoaptă… şi duduia în alb ce părea pricepută în meseria ei se făcu nevăzută.
– Sunt preot şi aş vrea să stăm un pic de vorbă…
– Ba nu, sunteţi un înger… Dumnezeu v-a trimis… El e bun şi milostiv…
– Aşa e, o să vedeţi mila Lui, o să fie bine. Ce s-a întâmplat?
– Mi-au luat copilul… i-am văzut cu ochii mei cum l-au luat, l-au ciopârţit… l-au pus acolo în găleata aia… nu poţi să-l salvezi? Trebuie să-l salvezi, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să-l salvezi…
– Da, aşa o să fac… mai spuse cu glas neputincios părintele, acum ar fi bine să te odihneşti şi apoi vom vedea ce e de făcut…
– Să-l salvezi… neapărat… şi căzu într-un somn adânc ce semăna a moarte…
Răvăşit, tânărul preot ieşi cu ochii înlăcrimaţi, ştiind că femeia săvârşise cel mai grav păcat din câte putea avea pe conştiinţă. E un criminal şi doctorul acesta, gândi el şi în minutul acela o smulse pe nevastă-sa din fotoliu şi ieşi val-vârtej pe uşă fără niciun cuvânt… era şi aşa de prisos…
Apoi se instală liniştea…
Într-un timp apăruse un lacăt mare pe cabinetul din strada Brăilei. Nimeni nu ştia de ce. Nimeni nu putea da o explicaţie. Adriana dispăruse ca prin farmec. Parcă nici nu existase vreodată. Vecinii vorbeau în şoaptă. Nici soţia doctorului nu mai era văzută în escapadele ei nocturne motorizate.
Monotonia zilelor se scurgea cu o lentoare greu de suportat. Până când la serviciul de urgenţă 112 se raportă un obiect ciudat găsit pe câmp lângă o lizieră în apropierea oraşului. Sub pod, aproape de apă, îngropat pe jumătate în mal, un sac negru de plastic dăduse de bănuit muncitorilor de la balastieră.
Ştirile locale anunţau decesul doctorului Georgescu Minu, care fusese probabil asasinat după numeroasele lovituri de cuţit ce îi fuseseră aplicate. Bucăţi din trupul său fuseseră desprinse haotic cu un bisturiu, faţa tumefiată îl arăta desfigurat complet. Poliţia şi celelalte organe de cercetare erau la locul respectiv prelevând probele necesare anchetei ce se anunţa foarte anevoioasă. Urma să se stabilească împrejurările morţii acestui nume redutabil în medicina urbei X, nu se ştia deocamdată dacă existau martori, se transmiteau condoleanţe familiei îndoliate.
Oraşul vuia ca un furnal. De la o casă la alta, de la o oră la alta, vulcanul se încinsese şi mai abitir, zguduind din temelii normalul devenit anormal pe neaşteptate.
Zeci de scenarii înfloreau ca ciupercile, otrăvind aerul. Unii afirmau că vreun nebun comisese atrocitatea, pentru bani sau mai ştiu eu ce, doctorul avea datorii în ultima vreme, aşa că nu era exclus ca vreun cămătar să-i fi pus gând rău. Alţii îşi dădeau cu părerea că vreun soţ gelos şi încornorat i-ar fi făcut felul, las că bine i-a făcut, fiindcă năravul cu împiedicatul prin cabinet nu încetase, chiar dacă se producea mai rar. Cea mai îndârjită variantă ar fi fost aceea cum că nevasta lui i-ar fi pus capacul la coşciug, fie ea personal, fie plătise pe cineva ca să pună mâna pe avere mai repede.
Legenda morţii doctorului Georgescu se opri brusc din derulare în ziua în care, nu departe de locul cu pricina, unde fusese găsit împachetat cadavrul, un localnic ce trecea des puntea peste râu văzu balansându-se când încoace, când încolo, nehotărât, trupul inert al Adrianei, agăţat ca o stafie neagră de un copac. Prezumţia de nevinovăţie atârna acum într-un rânjet hidos: se sinucisese după ce îşi pierduse protejatorul sau după ce îl ucisese cu sânge rece? Erau întrebări care planau asupra dosarului deschis pe numele Georgescu Adriana, căci aşa stătea scris pe crucea cu care fusese dusă la groapă momâia neagră.
Zădărnicia zădărniciei. Adevărul zăcea ascuns în hăţişurile sufleteşti ale celor două victime, ca un secret bine păstrat.
Important de spus, că, nu după mult timp, orăşenii aflau de la posturile naţionale de televiziune că la Spitalul Judeţean fusese găsit în stop cardio-respirator renumitul medic ginecolog Minu Georgescu, la câteva minute după ce ieşise dintr-o operaţie dificilă de cezariană. Din nefericire, medicul nu a putut fi resuscitat de către colegii săi care au făcut eforturi uriaşe pentru a-l readuce la viaţă.
Astfel, urbea stupefiată asista la cea de-a doua înmormântare a doctorului Georgescu, care era dus pe ultimul drum cu mare fast, organizat de văduva îndoliată…

Distribuie: