Fărădelegea lui Călin – Iadul tivil
Cum vine una și cum o reglementează cealaltă.
Obiecte mai multe, șanse asemenea la dezmembrat masa de bunuri dată spre vânzare. Bunele deoparte, relele de alta. Treabă ușoară pentru instanță. Dispune dizolvarea contractului pentru lucrurile viciate. Dacă totuși bunul principal capătă putere de desființare a contractului, orice accesoriu al său are parte de aceeași soartă. (Art. 1711)
Art. 1712 m-a determinat la expunerea de la început. Dispunerea de către instanță a subpunctelor c) și d) din Art. 1710, marchează reducerea prețului și rezoluțiunea contractului. Ultima stipulare valabilă, motiv de returnare a prețului și cheltuielilor aferente vânzării. Anterioara însă nu văd ce efect produce. Cerința este de tot prețul și nu de împuținare a prețului bunului viciat fără ca vânzătorul să fi știut. Primul alineat este cu totul valabil. Ascunderea viciului atrage după sine, pe lângă toate cele patru stipulări ale Art. 1710, plata unor daune-interese.
Pierdere, deteriorare, vânzătorul trebuie să dreagă obiectul sau să-l…. Dar nu există nimic în lit. a), Al. 1, Art. 1710, sugerată, pentru a rezolva pierderea bunului vândut, ci numai viciat. Potrivită ar fi fost reglementarea de la lit. b), deși nu se poate spune dacă bunul pierdut avea sau nu o hibă, înlocuirea acestuia cu unul identic și fără probleme. (Art. 1713)
În ordine firească, se oferă și se cer garanții și contra descoperirii lipsei calităților bunului convenite în contract. Bineînțeles, toate dispozițiile aplicabile bunului viciat se aplică și în acest caz. (Art. 1714)
Îmi place, și se știe deja, adunarea tuturor textelor cu iz de comparare într-un singur articol. Ceea ce la Art. 1715 nu se întâmplă. Mai bine zis la Art. 1714, acolo unde ar fi putut sta garantarea bunurilor vândute după mostră sau model, împotriva unei calități scăzute a bunului vândut. Și pot merge mai departe cu nemulțumirea. De ce nu există normare pentru bunuri cu calități peste cele scontate?
O ținem așa… până la plictiseală. Defalcată este și buna funcționare. Temporizarea asigurată de vânzător și defectarea în perioada garantată atrage reparații pe cheltuiala sa. Ce nu se poate repara se înlocuiește, cu un amendament de depășire a termenului contractual în timpul de aducere a bunului la parametrii ceruți la momentul vânzării, inutil – pare condițional, însă nu este succedat de situația contrară -, dar nu mai mult de 15 zile. Neînlocuirea atrage schimbul invers: bunul la vânzător și banii la cumpărător. Totuși… parcă bunul era pe la vânzător la reparații. (Art. 1716)
Am impresia că…. Produsele vândute în zilele noastre nu sunt chiar niște jucărele superficial fabricate, sunt testate și la impactul cu solul după aruncarea din avion, chiar dacă utilizarea lor nu impune o astfel de situație. Deci cumpărătorul se poate suci și cu picioarele-n sus și poate suci bunul pe toate părțile, imputabilitatea pentru defectare fiind una exagerată. Cazurile excepționale, fără să fie amintite, cum sunt cam peste tot în lege, cu apelativul ,,cu rea-voință”, având nevoie de o particularizare măcar așa, de afurisită pielea pe el de utilizator, pentru a-l deposeda de garanție. Aprecierea ,,… modului nepotrivit…” având ca îndreptar ,,… instrucțiunile scrise…”. (Art. 1717)
Păi tot condiționat sunt oferite garanțiile. Merge doi ani. După…. Tocmai o astfel de micșorare ține în viață capitalismul cotidian. Practic, o dată cu epuizarea termenului de garanție poți arunca bunul la gunoi. Prin urmare, profitați de garanție și maximizați-o. Căutați orice scuză, chiar și uitarea pentru a obține repararea, renovarea bunului defectat, Al. 1 permite invocarea ,,motivelor obiective” pentru întârzierea semnalării. Căutați în instrucțiuni și în contract orice tertip ce extinde calitatea până la cea scontată de vânzător.
