Spații culturale nr. 25 (7)

IN MEMORIAM

Darie Magheru

(25 octombrie 1923 – 25 octombrie 1983, Braşov)

Absolvent al Institutului de Teatru din Iaşi. A profesat actoria la teatrele din Braşov, Ploieşti, Arad şi Botoşani.
Între 1950-1951 a fost deţinut politic la Suceava.
A scris poezie, teatru şi proză.
Debutează în 1941 cu placheta de versuri: „Cu barda-n porţi de veac”.
I-au urmat: „eu,meşterul manole”- poem dramatic -1956 la editura ESPLA; „poeme” – 1968 la editura EPL; „caprichos”-1970 la editura Albatros; „schiţe iconografice” – versuri – 1972 la Cartea Românească; „guernica” – versuri – 1974-editura Albatros; „zeu orb cu flori – versuri – 1982 la Cartea Românească.
După 1989, editura Arania Braşov (scriitorul şi editorul Daniel Drăgan) îi publică: „exclusiv tauri” – poem dramatic – 1991; „nemuritorul în solitudine şi durerea” – roman – 1995; „pygmalion şi alte poeme” – 1996; „forum traiani” – teatru – 1998; “cărămida cu mâner” – roman – 2006.
În 1979 la Teatrul Dramatic din Braşov i se joacă: „tragicul domn, ion al cămilelor”(actorul George Gridănuşu), spectacol suspendat de către Comitetul de Cultură PCR Braşov.
Din 1991, pe strada Darie Magheru, la numărul 39, din Săcele – judeţul Braşov funcţionează Casa Memorială „Darie Magheru”; Salonul literar şi Societatea de Literatură şi Artă „Darie Magheru”.
În 2001, profesoara Mihaela Malea Stroe, îşi ia doctoratul cu teza „Darie Magheru . Trasee tragice de la Sisif la Pygmalion” şi în 2002 i se tipăreşte lucrarea într-o carte tot la editura Arania.
În preajma aniversării şi comemorării din 25 octombrie a.c., vă oferim câteva dintre poeziile scriitorului.
(Olga Lascu)

Rut cântă

adu-ţi aminte, dalila, adu-ţi aminte,
când zborul tâmplelor îl legi între degete,
când sânul îţi tremură rotund şi fierbinte,
când sub mâni străine şoldul o să-ţi pregete,

i-ai spus: „vreau să-mi culc iarba cărnii sub coasă.
fă-ţi braţul tăiş albastru, iubitul meu!
frunzişul buclelor peste sâni mi se lasă;
salcia oglindită sunt, locul eşti tu…mereu

vom fi tineri, ca mugurul pe crengi tot mai vii,
strângând în petale ascunse nesaţul,
sub vrejuri de lună ce-adânc ne-or uni…
fă-ţi, iubitule, tăiş subţire braţul!

mi-e trupul vin, care-n struguri te-aşteaptă
cu soare pe lujeri, cu mied în ciorchine!
te vreau teasc, te vreau gură să mă bea, te vreau treaptă
pentru pofta ce suie ca mustul în mine…!”

şi dacă gemi goală, cu-amieze în trup,
sub braţul străin care te-a frânt, iarbă cuminte,
pe umerii lui bolţile grele se rup,
când sânul îţi tremură, rotund şi fierbinte…

***

taurul

a trebuit să fie ucis
pe dinlăuntru
de când
sângele său
învăţase să circule
între inimă şi darde,
îşi făcea vene din traiectoria săgeţii!

…în frescă
– la altamira –
câmpul de vânătoare
galopează
pe toate patru picioare!

(din ciclul „Alegorii”, vol. Caprichos)

eu, meșterul manole

ci mănăstirea, înflorind sub piatră ca
salcâmul singur în ponor şi-n smidă,
ca un salcâm, ca un salcâm urca!
şi te-a cuprins cu mâni de cărămidă…

simt bolta sub mistrie, aluat
dospindu-şi-naltul în copăi de vreme!
neagoie birui grele a luat,
de-a plămădit inele reci şi steme…

şi le zideşte-aici, stârnind strigoi!
dar zidul scorburi cască, putred lemn…
eu ţi-am culcat în piatră sânii goi
şi coapsa cu miros de untdelemn!

…stai dreaptă-n zid, şi-i zidul drept acum…
cu fiecare lespede subţire,
ce le-nfăşoară-n piatră ca în fum,
se năruie în mine-o mănăstire!

mă tem că-n seară, zborul când şi-o creşte
cupola grea, spre ceruri largi curgând,
viroaga să n-o soarbă, ca un cleşte,
pe schelele topite prea curând…

vai, mănăstirea – înflorind sub piatră, ca
salcâmul singur în ponor şi-n smidă-!
ca un salcâm, ca un salcâm urca,
şi te-a cuprins cu mâni de cărămidă…!

iar cei ce buze-ntind spre tencuială
nu zid au sărutat ci umeri goi!
sta mult neagoie…oglindită lung
văzu-n potire coapsa ta, apoi!

preludiu la testamentul poetului sau întoarcerea din banal

şi-ntr-o seară, – cum e aceasta care mi-a-ntârziat pe masă
ca un gest nedus până la capăt, ca
o mână-ntre file de carte rămasă! –
din odaie singur şi trist voi pleca…

poemele îţi vor rămâne ţie, probabil. imaginea ta,
din rama ieftină, te va privi cu iris de gheaţă,
până târziu, după ce mă vor înmormânta,
aşa cum m-a privit pe mine de-o viaţă…

iar când voi fi demult în pământ,
vor începe să mă caute prieteni şi rude…
singură mama va şti cu certitudine că numai sunt,
şi îşi va trece mâna, simplu, ţărăneşte, peste genele ude…

copilul va continua să se joace cu bărci de hârtie,
iar tu, seara, spunându-I aceeaşi poveste, ai să-l adormi…
peste câţiva ani îl vei învăţa să scrie…să numere până la o mie…
aceiaşi brazi la fereastră vor atârna, indiferenţi şi enormi…

sora mea, olga, are să mă aştepte mereu
va citi versuri la lumina lămpii până târziu
amintindu-şi de vremea când i le citeam eu
dar, vezi tu, sunt sigur că n-am să mai viu.

tata, şi de-acum încolo, va merge la fabrică-n fiece zi,
învelindu-şi cele două felii de pâine-n jurnal…
şi-n fiece seară se va-ntoarce mai bătrân…îl veţi auzi
tuşind încă de la poartă… în afară de asta, totul va fi cum a fost: banal…

verile şi toamnele se vor succede ca de obicei,
şi-n iarnă jarul de fag vă va-ncălzi vetrele…
peste pieptu-mi descompus anii or s-apese tot mai grei…
până voi fi una cu iarba, iar mai apoi cu pietrele…

doar în tine, ca pe un cais în toamnă trezit,
flori care nu vor rodi nicicând ai să creşti…
şi poemele-mi fără seamăn le vei înţelege negreşit!
dar eu n-am să mai pot afla că tu mă iubeşti…

baladă pentru un ostaș (inedită)

lângă prut, pe drumul vechi ca apa,
coborând cu apa din uitare,
gem căruţe în amurg, şi-I groapa
lângă prut, pe vechiul drum de care…

peste şes, cât arbori de ţărână
s-au destins obuze şi granate…
soarele se ridica-ntr-o rână,
puhav din pădurile minate…

a căzut, sub cerul de sineală,
un flăcău! în ochii grei de moarte
parcă vrând, petală cu petală,
primăvara sub pământ s-o poarte…

sălciile, sub rafală sparte,
şi-au deschis cât răni, petunia crude;
de pupile reci tot mai departe,
de mirată sevă tot mai ude…

şi-a rămas, pe triste papuri drept,
să îl treacă-n lacră peste ape
steaua care-I înnopta sub pleoape…

undeva o fată cum îi mlada
se temea-n amurguri pentru el…
stropi de sânge-au înflorit broboada,
a muşcat rugina din inel…

drumul stepei între sălci de-I mântui,
coborând cu apa din uitare,
gem căruţe printre sălci…mormântu-i
lângă prut, pe vechiul drum de care…!

scrisoare melaniei maftei

îţi aminteşti spitalul, sub mesteceni
pansaţi cu alb pe trunchiurile sparte?
oloagă luna şchiopătând la gard,
şi oameni putrezi, mirosind a moarte…?

îţi aminteşti copilul? într-o seară
– făceau de gardă plopii şi alunii! –
brancarda dintre bezne l-a cules…
petunia mari înfloreau…petunia,

sub coasta ruptă. cărăbuşi de fier
muşcaseră din carne, ca din vată…
bătrânul medic blestema războiul!
…îţi aminteşti că au adus şi-o fată

cei de la ambulanţă?… lângă olt
o călcase noaptea cu şenile!
avea foşnete de spic în bucle!
ceru-i şi mare răsturna-n

poate, peste ape, undeva
într-un sat ce pregetă sub şiţă,
ispitea o mamă largul zării,
aşteptând cu pleoapele-n arşiţă…
îţi aminteşti spitalul, sub mesteceni
pansaţi cu alb pe trunchiurile sparte?
oloagă luna şchiopătând la gard,
şi oameni putrezi, mirosind a moarte…?

„doar vipere de jar, din când în când,
pe veştede liane lunecând,
pândesc, cu-n dinte găunos
sub furci de limbă…”

Un cântec de ură

viaţa era ca un ban de-aramă,
cu cocleală pe obraz tocit…
soarele îl beam nepritocit…
vodă, gangrenat, puţea în ramă!

plozii lâncezi, cu grumaz de aţă,
purtau parcă stele mari sub pleoape;
se împleticeau buimaci în viaţă
şi părea că-s supţi de stranii ape…

în bojocii, putrezi de arsura
ofticii, se lăfăia stătută,
moartea, când petalele de cucută
le-nfloreau în primăvară gura…

graşi patronii, laţi cât uşile,
şi-au spoit cu zâmbet feţele…
foamea noastră le cunoaşte-ospeţele;
ştim că-n umbră-aţin cătuşile!

ne-ar fi vrut cu mersul racului,
din zăbală să ne-ndrume soarta!
le-am proptit bocancu-n dosul fracului,
şi le-am arătat deschisă poarta!

domnilor, oceanele de ură
ne-au purtat spre rada asta velele!
că din leagăn ni-s bojocii zgură!
v-am vâslit destul galerele!

fie-ne iertat, cinci continente
– da pe toate paralelele! –
cresc spre hoitul burţii dumneavoastră,
să-i dărâme de sub seuri schelele!…

Pe un motiv de andersen

şledunul doarme. pe întins de ape
curg negurile-asemeni unor nave,
ci nimeni ştie că sub val, bolnave,
adâncurile mari, or să-l îngroape…

în noaptea asta, hăituită nurcă,
un vis pe stinse crengi se-nfiripă.
e visul cel din urmă, grea aripă,
din moarte, sumbra fâlfâiere-şi urcă…

apoi o răbufnire de furtună
îl frânge peste-al mării luciu ud;
în vreme ce pe nave reci, sub lună,
colindele năierilor s-aud…

Colind vechi

o stea felină s-a furişat printre uluci
de cer şi printre buruienile norilor grei.
ciobanii o clătinau între pleoape năuci.
magi vechi urcau pe sloguri…trei.

a-ntrebat, poate, or-n-a-ntrebat unu’, de sub sarică grea:
„a cui o fi steaua?” iar altul i-a răspuns, or’ ba…
unul dintre magii de vis însă întreba
de irod, de-un dumnezeu nou, de-o stea…

şi-n poiata cu opal de aştrii,
pentru cei avuţi şi pentru nat,
spre veleaturi noi au luminat
ochii nu-ştiu-cui, albaştrii…

Crucea

care domn, din care veac de slavă,
şi-a-ngropat în ziduri gând pios?
ce domniţă, tristă şi bolnavă,
îndoi, în tinci, genunchi sfios?

nici un sfânt cu-odăjdii lungi de taină,
nici un heruvim cu iz de schit,
nici un mag cu stele prinse-n haină
pe sub streşini nu i-a poposit…

de-au rămas aşa pereţii, goi,
mucezind sub vânturi şi sub ploaie,
veştejind sub stropii de noroi,
când zvâcneşte toamna din pâraie…

dar azi noapte, peste alb de var,
când îşi iscă stelele căţuie,
un străin, în pălmi cu semn amar,
şi-a lăsat bătută umbra-n cuie…

deceneu

şi a fost
a doua zi…
împăratul
pierdu
– pe terenul din tapae –
la
simplu domni!
…adversarul
venise fără
lentila de strugur
– în
orbita
dreaptă –,
cea
care
dublează
mingile!

Doina CERNICA

Ochii care privesc, ochiul care se uită, ochiul care vede

Augustul august nu este atât un joc de cuvinte, cât probabil cea mai exactă caracterizare a lunii vacanţelor petrecute, chiar şi pentru câteva zile, la Roma. Nu căldura îi duce pe alte meleaguri pe locuitori, ci le ferie, concediile, şi nu căldura îi copleşeşte pe călători, pe zecile de mii de oaspeţi ai oraşului din toate părţile pământului, ci aerul său de nobleţe, somptuozitatea sa prietenoasă. De altfel, chiar dacă în august termometrele înregistrează cele mai ridicate temperaturi, cişmelele la tot pasul, parcurile întinse, verdeaţa, iedera care manşonează clădirile, muşcatele care dublează grilajul balcoanelor şi mai ales pieţele cu vestitele lor fântâni – opere de artă, o fixează în peisaj ca pe un pandant al vestigiilor, ca pe ceva venind din interiorul lor, înrudind-o cu însăşi căldura vieţii şi înlesnind apropierile. Pentru că, deşi există între benzile de circulaţie ale unui oraş modern, deşi se învecinează cu edificii ale secolului XXI, deşi beneficiază într-un fel sau altul de sursele, tehnicile şi ştiinţele lui, vestigiile Romei antice, cu toate urmele lăsate de tragediile cărora le-au supravieţuit, cu toate rănile timpului care a trecut, continuă să intimideze şi să impună. Prin faimă, prin număr, prin ceea ce pot să ne spună, prin grija şi consideraţia cu care le tratează romanii şi Roma, prin respectul care dintotdeauna generează respect, prin faptul că se mândresc cu ele. Prezenţă augustă în orice vreme, în augustul celui mai mare aflux uman din capitala Italiei, ele strălucesc în soare poleite de fiecare privire admirativă: Roma antică a Romei de azi se simte, ca şi odinioară, privită de lumea întreagă, fără pereche pe lume.
Ne aflăm pe un teren de baschet, pe Esquilin, una din cele şapte coline ale Romei, împărţite între privirea aruncată în dreapta, spre Domus Aurea, şi în faţă, spre Colosseum. Prietena noastră, arheologul Valentina Buşilă, ne înţelege regretul, regretul zilei de luni, o zi în general a porţilor închise, a cărei problemă, ne povesteşte, a ridicat-o şi în Comitetul Internaţional al Muzeelor, şi încearcă să ne ajute să ne închipuim ceea ce nu putem să vedem din Casa de Aur a lui Nero, edificiu care, prin unghiurile obtuze formate de dispunerea camerelor, prin formele lor circulare şi ovale, aducea înnoiri menite să rămână în istoria arhitecturii. Împăratul a început construcţia ei după incendiul de şapte zile şi şapte nopţi din anul 64, incendiu pe care legenda l-a vrut provocat chiar de Nero, ca sursă de inspiraţie pentru o creaţie dedicată căderii Troiei, dar şi pentru a face câmp liber elanului său constructiv. Compusă din mai multe corpuri, pe un teritoriu uriaş, coborând până în locul unde a fost ridicat mai târziu Colosseumul, Domus Aurea, aşa cum o visa Nero şi au desenat-o Severus şi Celer, era un ansamblu impresionant, înconjurat de nesfârşite grădini, cu un lac cu apă sărată, marea împăratului. Cu frescele şi reliefurile cu care a decorat-o Fabullus, Casa de Aur, de beton, de fapt, i-a inspirat pe artiştii Renaşterii în materie de grotesc şi a prilejuit scoaterea la lumină a extraordinarului grup statuar Laokoon din Rodos, pe care tocmai îl admirasem în Muzeele Vaticanului. Acoperită de pământ, cât nu a fost dărâmată, de către dinastia Flavilor, de unde şi denumirea de groteşti a lucrărilor descoperite în subteran, în ,,grotele” în care i se transformaseră încăperile şi în care Giovanni da Udine, elevul lui Rafael, şi prietenii săi au coborât pe funii, a fost dezgropată abia în urmă cu câteva decenii. Supusă unor succesive lucrări de restaurare (cele mai recente fiind în valoare de două milioane de euro), când deschisă, când închisă nu doar în zile de luni, valoroasă pentru specialişti, pentru Roma ca şi cum ar fi din aur, reşedinţa lui Nero strălucea arămiu în apusul soarelui, evocând într-un fel incendiul care o precedase, îndeajuns de puternic ca să ne smulgă privirile de pe zidurile ei şi să le întoarcă spre Colosseum, acolo unde, înaltă de treizeci de metri, colosală, se ridicase statuia de bronz a împăratului, opera lui Zenodoros, cu Nero aşa cum se vedea el însuşi, însuşi Zeul Soarelui, Helios.
Efortul urmaşilor pentru a distruge cel mai mare palat al Romei şi a-l folosi, pământ, materiale, pentru alte construcţii este ceva cunoscut în istorie: Vespasianus începe Colosseumul după ce porunceşte desecarea lacului, corpul cu apartamentele este înlocuit de Titus cu terme şi aşa mai departe. Un leandru nins cu flori albe, ca o zăpadă a prezentului contrapusă flăcării care a cuprins Domus Aurea şi s-a arcuit peste şosea încoronând amfiteatrul, capodoperă a arhitecturii antice şi universale, minune a lumii, îşi împrăştie parfumul dulce, dens şi suav totodată. Prin ţesătura sa, înalt, spun iubitorii de comparaţii, cât un bloc cu 18 etaje, Colosseumul se străvede la inaugurare, în anul 80, cu cele trei caturi de arcade, în stil doric, ionic şi corintic, şi cu unul plin, corintic, cu suporturi, console pentru catargele de bronz pe care se prindea un uriaş velum, o copertină de pânză aurie, deopotrivă ca să-i protejeze de soare pe spectatori, zecile de mii de spectatori, dar şi ca să le dea iluzia soarelui la ceas de ploaie. Jos era arena. Scândurile sale, acoperite cu nisipul frământat de gladiatori şi animale în spectacolul luptelor ucigătoare, puteau fi retrase prin acţiunea unor mecanisme speciale, pentru a face loc unui bazin cu apă şi simulării de bătălii navale. Îmi închipui auriul acelui imens velum la sărbătoarea de peste 100 de zile a victoriei lui Traian asupra dacilor, răsfrânt ca şi lumina astrului ceresc şi pe chipul învinşilor, şi pe cel al romanilor, dar colorându-le diferit, nu atât în funcţie de nuanţa şi textura pielii, cât de sângele şi simţămintele care o hrăneau. Dar oare nu tot altfel colorate, chiar fără sânge şi simţăminte, trăiesc pietrele, materialele smulse mai târziu Colosseumului pentru a le îngloba unor palate ca Venezia şi Farnese şi chiar Bazilicii San Pietro? Şi nu aceiaşi soartă o au şi dacii răpiţi de pe Arcul lui Traian şi duşi pe cel al lui Constantin, precum odinioară strămoşii lor, mânaţi din spaţiul Sarmisegetuzei în Cetatea Eternă? Printr-unul din paradoxurile care par a aparţine chiar sistemului circulator al istoriei, dacii aduşi aici, la Arcul lui Constantin, arc care în 315 încheia şirul marilor monumente ale Romei antice, continuă să aibă parte de lumina şi căldura zilei, în vreme ce Arcul de Triumf al lui Traian a pierit de mult, dar nu cu totul, chipul lui continuând să trăiască într-o monedă ca într-un ochi unic şi veşnic deschis. Dar un alt ochi avea să ne impresioneze cu adevărat.
Începuse o părere de ploaie, cu stropi invizibili, pe care doar obrazul îi detecta, şi care ne-a însoţit o vreme, exact până în clipa în care Valentina Buşilă s-a oprit şi ne-am oprit şi noi odată cu ea. Având-o alături şi ştiind-o a Romei pe cât de mult îi poate aparţine un oaspete îndrăgostit de ea, harta rămăsese nedespăturită, mulţumindu-ne cu vagul sentiment al înaintării spre nord-est şi, venind dinspre Colosseum, al Tibrului la stânga noastră. ,,Suntem la Pantheon!” Eram la Pantheon! Chiar în Pantheon, păşisem din lateral printre înaltele coloane de granit roşu şi cenuşiu ale peristilului, ne-am dat seama, încercând să-l părăsim imediat, să ne îndepărtăm, ca să-i vedem faţada, dificil în relativ restrânsa Piazza della Rotonda şi în aglomeraţia ei, delimitată cu nobleţe de vechi clădiri ruginii. Are aerul Partenonului, de fapt chiar aşa a fost conceput, ca o replică la celebrul edificiu atenian de pe Acropole, dar ceea ce ne surprinde şi ne copleşeşte este interiorul său circular, impresionanta rotondă pe ale cărei ziduri coboară din văzduh cupola cu un oculus în creştet. 43,20 metri diametru, 43,20 metri înălţime. Este nu doar cel mai mare dom zidit din Europa, ci şi o performanţă pe care arhitecţii şi constructorii Renaşterii nu au putut să o egaleze. Dar, oare, numai ai ei? Sfera imaginară de 43,20 metri care ar putea să încapă aici are permanent un suport uman în pelerinii care se roagă aşezaţi în bănci şi în turiştii care îi dau ocolul, respectând pioşenia şi liniştea cerute de înscrisul Basilica Maria ad Martyres. Luogo sacro. Mantenere il silenzio. Într-adevăr, dedicat iniţial celor şapte zei planetari, Pantheonul a fost sfinţit de papa Bonifaciu IV la 13 mai 609 ca locaş creştin consacrat Fecioarei Maria şi tuturor martirilor, zi în care peste două secole la rând, peste participanţii la liturghie a căzut o ninsoare stacojie de petale de trandafiri. Dar cum mulţimea pelerinilor veniţi să se roage pentru toţi sfinţii, pentru toţi martirii creştini crea probleme Romei, papa Grigore IV a schimbat data în 835, fixând-o pe 1 noiembrie, atunci când după strânsul recoltei, oraşul era mai bine aprovizionat şi putea să facă faţă nevoilor locuitorilor şi ale oaspeţilor lui.
Ne integrăm undei umane circulare, atrase, în ipostaza sa de mausoleu monumental ce i-a fost atribuită Pantheonului din secolul XV, de mormântul lui Rafael, adăpostit în cea de a treia nişă, în apropierea celei în care se odihnesc regele Umberto I şi Margherita de Savoia. O lumină dulce, ca mierea, îi învăluie piatra sarcofagului. Fireşte, ea este generată de unul din sistemele tehnice obişnuite în muzee, dar nu pot să renunţ la impresia unei legături profunde cu Madonna del Sasso, sculptura lui Lorenzzeto, care se află deasupra. O alegere potrivită pentru pictorul Madonnelor. Epitaful ales este creaţia cardinalului Bembo, el însuşi, poet petrarchist, istoriograf, o personalitate a culturii italiene: ,,Aici se odihneşte Rafael de care Natura se temuse, pe când acesta trăia, că o s-o întreacă, iar acum, că el este mort, s-a temut că va muri şi ea”. Dar cea mai generoasă şi mai misterioasă lumină, generoasă pentru că ne cuprinde simultan pe toţi, şi misterioasă pentru că ajunge fiecăruia să-i vadă pe ceilalţi, împreună cu magnifica lucrare a interiorului în ale cărei marmure policrome se sporeşte, este lumina ochiului din vârful cupolei, unica sursă de lumină a Pantheonului. Împărţită egal tuturor, ea dublează concomitent imaginea ochiului şi efectul este extraordinar, desprins din ochiul fix de sus, un ochi mişcător colindă nervurile şi casetoanele pătrate ale cupolei, colindă absidele, nişele, nu atât focalizând atenţia noastră asupra lor, cât sentimentul că rotundul lui diafan este viu, cercetător, că vrea să ajungă peste tot şi să vadă totul. Mi-l închipui absorbind numele lui Rafael sau atingând uşor, ca o mângâiere maternă chipul pruncului din braţele Madonnei, dar evit să mi-l imaginez, ca prea mult, ca prea fugar, ca prea subtil, ca prea nemeritat trecând peste faţa unuia dintre noi, trecătorii. Sub cupola Pantheonului, un moment, ca sub cupola cerului o viaţă, ai parte de nu doar de întâlnirea cu o capodoperă a antichităţii, ci şi de viziunea relevată a unui ochi celest.