Spații culturale nr. 25 (5)

Donatas PETROŠIUS
(Lituania)

Poet şi eseist. S-a născut în anul 1978. absolvent al Universităţii Pedagogice din Vilnius. Prima carte de poeme, „conservarea lui D” („iš tvermės D”), îi apare în anul 2004, învrednicindu-se de premiul pentru debut. Iar a doua sa carte, „Aoristas” (2009), îi aduce Premiul Uniunii Scriitorilor din Lituania.

Oglinda

Când ai prins a vorbi mai exact
când ai trecut cu traiul
într-o sferă lingvistică pură
în ochii tăi lumea-şi pierdu strălucirea

acum doar când îţi pierzi darul vorbirii
se aprind culori adevărate
în acest spectru de semitonuri şi
iluzii cam uzate

de necaz poate din invidie
mi-e silă să privesc
în oglinda în care totdeauna
umbrele sunt simetrice

tu poţi să descânţi convingător
să declami şi să-ţi descrii starea de spirit
cu formulări logic-propoziţionale
totuna ea va avea de câştigat

simplitatea sui generis contra
pasiunii tale de a numi şi caracteriza
cu un limbaj sofisticat pe care
încă nu e nimeni în stare să-l deprindă
formulele căruia nu trebuie utilizate
în dozaje prea mari

e drept sub aspect tehnic deocamdată
pentru tine adevărul rămâne inaccesibil
limbajul cinematografic e universal
limba tuturor cinema-chinezilor
care asemenea poeziei
nu poate fi tradus în nimic altceva.

Dead man

Cât nu cunoşteam niciun poem de-al meu
nu mă temeam de moarte
totuşi drumul cu trenul
de la Vilnus spre Kaunas s-a dovedit a fi
insuportabil pe întreaga-i durată
clăbucii de fum negru
în geamul imaginaţiei gonea
indianul din tribul meu
biletul nu mai trebuia plătit
după colţul botului roşu
de locomotivă nu era obligatoriu să ştii a citi
prin fereastra vagonului nu mai trebuia
să prinzi corbul negru care ca o pată de cerneală evada
din jurnalele a unsprezece clase
chemând învăţători morţi să iasă la tablă
unde sunt expuse sicriele cu trupurile lor
şi nu eu am fost cel care m-am dezis
neştiind să dovedesc existenţa
vreunei crime pe care aş fi săvârşit-o
rupeam peniţele tocurilor de scris
încercând să străbat alba filă
de hârtie cu sânge negru
ascunzându-mi versurile acoperindu-le
cu mânecile pe când erau încă umede
iar după geam nu se mai uscau
crengile castanilor rupte de furtună
vară de vară lăsând în urmă adăpostul zis wigwam
pe care mi-l făceam din scoarţă de arin negru
cercuri pe stadioane până veneau târâş
iernile interminabile
până pe la Paşti în clasa a douăsprezcea
venea Hristos să-i boteze pe
indienii mei şi ei mureau cu toţii
eu totdeauna trezindu-mă doar
după propria-mi înviere
şi îmi puneam schiurile rupte
căzând prin troiene ţinându-mă
după urmele tribului meu ce se tot topea
după urmele învăţătorilor mei urmând
aşa cum doar dânşii versurile mele
le mai pot citi şi înţelege aici
pe culmi bătătorite

Profesia: reporter

pe nimeni nu interesează adevărul tău pur şi simplu
stenografiază amănunţit la locul evenimentului
ceea ce doresc să citească prenumărătorii
şi magnaţii presei de bulevard

înainte de drumul spre acest pustiu al realităţii
nu uita de apa necesară supravieţuirii
dar nu lua prea multă pentru că
relatările tale trebuie să miroase a sete
şi spaimă înaintea morţii astfel că doar aceasta
se va răscumpăra din toate temele zilei

supunerea şi adaptarea şi spaima
îi împinge pe insistenţi pe scara carierei
pe când tu nu eşti nici de asta în stare
rămânând întruchiparea vie a neloialităţii care
îi dăunează aproape făţiş corporaţiei ce te-a angajat
specializată în multiplicarea banalităţilor

rămâi aici deoarece dincolo de minciună nu mai e nimic
iar cuvintele tale sunt armă cu care trebuie prin contrabandă
să aminteşti şi să susţii luptătorii singuratici pentru
principii şi valori şi încă pentru
monumentalitatea trecutului căruia i se năzăreşte
un viitor înnegurat care doar numai el
este posibil a se înfăptui cu certitudine

Odisee cosmică 2001

Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva: la sfârşit de secol XX
era cu mult mai uşor să se zboare spre stele
decât astăzi, în acest secol, când
pentru un bilet în cosmos se obrăznicesc a te jupui
de zeci de milioane de dolari; în copilărie
o escapadă asemănătoare nu costa nimic – era suficient
pur şi simplu să închizi ochii – şi deja
zbori până spre marginile Universului, rătăceşti
de cealaltă parte a roiurilor de stele şi nebuloase
galactice, în infinitul Nimic, iar când
te saturi de toate astea, atunci – cum să spun eu –
mai creşti, te maturizezi, ajungând
un cosmonaut de rezervă,
care ai tot zburat toţi anii lumină
ce-ţi fuseseră repartizaţi şi deja,
drept compensaţie pentru imposibilitatea de a zbura,
obţii dreptul legal să cumperi când doreşti
pachete de ţigări „Kosmos” în ambalaj tare
cu care poţi pardosi peretele camerei:
de la duşumele până
la următoarea etapă a vieţii, când din nou
înveţi pe neobservate să faci
lucruri imposibile

Traducere de Leo Butnaru

Ionel POPA

CLASICII ŞI SĂNĂTATEA LITERATURII

Prin studiul, Slavici sau iubirea ca mod de viaţă; relaţia umană ca loc al prozelor lui Ioan Slavici, Institutul European, 2011, Steliana Brădescu ne propune o nouă lectură a operei şirianului. Titlul, subtitlul şi sub-subtitlul indică grila tematistă şi socio-psihologică sub care este pusă lumea imaginată de autorul Morii cu noroc. Rămîne de văzut în ce măsură studiul confirmă elogiile din „prefaţa” semnată de Mircea Angelescu şi cele ale lui Cornel Ungureanu de pe coperta a patra. Pornim la lectură întrebători şi din cauză că în ultimii ani (să zicem ultimii cinci) lumea filologică (nu numai ea) a fost “înzestrată”, pe bandă rulantă, de o serie de cărţi-studii ieşite din teze de doctorat. Din păcate, doar cîteva (să le enumeri sunt suficiente degetele de la o mînă, fie ea dreapta sau stînga) onorează cu adevărat titlul academic. Multe din aceste lucrări nu demonstrează o teză nouă şi personală, ci doar etalează o erudiţie (cunoaştere?!). Cînd nu ai ceva nou şi personal de spus, te acoperi de o bibliografie, în parte adnotată, cît mai bogată şi diversificată. Nu în puţine cazuri subsolul paginii este mai bogat şi mai dens (chiar la propriu) decît pagina autorului. Or, grămada de informaţie (cunoştinţe?!) nu devine de la sine contribuţie.
Cartea Stelianei Brătescu se deschide cu capitolul, Prospeţimea… unui învechit, o mică antologie a exegezei slaviciene adnotată, în care autoarea îşi caută locul. Prin raportarea acestui capitol la conţinutul studiului, putem repera contribuţia autoarei .
„Cuprinsul” indică structurarea academico-ştiinţifică a studiului (mi se pare chiar prea…). Cartea are IV (sic!) părţi, 7 capitole şi 30 de subcapitole, la care se adaugă bibliografia şi rezumatele în limba engleză şi franceză. O fi la origine o teză de doctorat, dar pentru o lucrare de istorie şi critică literară care, crede, se adresează unui cerc mai larg de iubitori de literatură, această structurare devine de la un punct încolo fastidioasă. Fragmentarea aceasta „ştiinţifico-academică” e drept că pune în evidenţă aplicarea analitică şi acribia autoarei şi structurarea riguroasă a gîndirii critice, dar nu astea sunt scopul lucrării, şi apoi calităţile criticului sunt evidente, nemaiavînd nevoie de un astfel de suport. Această preţiozitate exagerată e o sabie cu două tăişuri . Mie mi-a provocat la lectură o anumită iritaţie. M-aş bucura să greşesc în cele afirmate şi să fiu corectat… dar cu argumente solide.
Demersul analitic asupra capodoperelor lui Slavici (cu popasuri scurte şi asupra altor proze) nu reuşeşte întru totul să schimbe imaginea prozatorului statornicită de exegeza postcălinesciană mult superioară şi novatoare decît cea anterioară (Magdalena Popescu, Vasile Popovici, Radu Ţeposu, George Munteanu), dar este de apreciat strădania de nuanţare şi completare a interpretărilor anterioare sau încercarea de distanţarea de ele. În tot acest demers pentru a-şi susţine ideile, noua exegetă a lui Slavici apelează la o bibliografie sociologică, antropologică, psihologică laică şi religioasă. Sub acest aspect cred, părerea mea, că în multe cazuri textul lui Slavici era suficient argument, ficţiunea literară a scriitorului fiind, prin intuiţia ei profundă, superioară şi de preferat filosofărilor de multe ori sterile şi sofisticate inutil. Aşa că sprijinirea argumentaţiei, mai ales cînd se abuzează, pe acest tip de bibliografie, sărăceşte de substanţă şi de frumuseţe textul autorului Marei (aspectul are valoare de generalizare).
În analizele sale, autoarea apelează la psihologie şi psihanaliză în mod justificat. În legătură cu acest aspect îmi permit să reiau o idee expusă în altă parte, idee care nu era greu de descoperit şi formulat şi de Steliana Brădescu: Slavici descoperă absolut pe cont propriu că psihismul uman este etajat în Sinele, Eul, Supraeul. Scriitorul nostru intuieşte şi relaţiile complexe dintre aceste instanţe ale psihismului uman. Tot din instinct creator descoperă manifestarea în concret a acestor legături la nivelul psihismului comun, cotidian al omului şi consecinţele lor la nivelul caracterului şi moralei.
Furată de supoziţie, Steliana Brădescu cade în exagerări în analiza nuvelei Pădureanca atunci cînd arondează nuvela, bogată în intuiţii psihanalitice, patologiei medicalo-naturaliste, făcînd din personaje (din Iorgovan în primul rînd) simpli bolnavi la corp sau / şi cap. Mai sunt şi alte pagini în care se aud astfel de ecouri. I se aplică lui Slavici (mai tîrziu şi lui Rebreanu) grila naturalismului. Nu neg existenţa în opera lor a unor elemente care vin din naturalism (fenomenul e general postnaturalismului), dar se uită că aceste elemente naturaliste capătă altă cauzalitate, altă înfăţişare, altă funcţionalitate şi semnificaţie. La amîndoi scriitori transilvăneni este vorba despre pură psihologie şi psihanaliză. Prin intuiţia lor, caracteristică doar marilor creatori, cei doi prozatori realizează (în spaţiul românesc) prin ficţiunea lor literară ceea ce elaborează teoretic-speculativ Freud şi Yung fără ca aceştia să fi „colaborat” cu opera celor doi români! De nu mă înşel, Freud este mai tînăr decît Slavici cu opt ani. Şi-a început activitatea practică de medic şi apoi cea teoretică pe cînd Slavici îşi publica Novele din popor. Probabil că destinul, cînd orb, cînd iluminat, să le fi încrucişat paşii pe bulevardele Vienei anilor 1870-1875.
Alte pagini care se citesc cu interes şi cu folos sunt cele despre „Slavici cel tragic”. Tragicul este o problemă spinoasă mereu căzută (din cauza cui?!) în „vulgata” prin punerea semnului egalităţii între tragic, concept operaţional filosofic şi estetic şi nenorocire – indiferent de origine şi grad – ca stare afectivă sau prin reducerea lui la formula formal-psihologică a dramaticului. Dincolo de micile ezitări în folosirea unei bibliografii de marcă, autoarea studiului nu se lasă intimidată de problemă, ci cu răbdare şi pătrundere caută dimensiunea tragică a prozei slaviciene. Aserţiunea (nu nouă) criticului că Slavici are vocaţia tragicului stă în picioare. Drept concluzie afirmă că instinctul teatral şi vocaţia tragicului sunt „sursele cele mai bogate ale literaturii sale, factorii săi cei mai înnoitori, forţele care vor pune în funcţiune toate resursele imaginative ale scriitorului”.
Lucruri noi şi interesante (pentru unii) oferă paginile despre antroponimia şi toponimia din universul slavician. Criticul se străduieşte, cu reuşite, să nu rămînă la stadiul documentar-descriptiv, ci caută relaţia subterană dintre realitate şi ficţiunea literară .
Monografia Stelianei Brădescu se înscrie ca reper în “bibliografia obligatorie” despre Ioan Slavici.
Întoarcerea periodică la clasici nu dăunează sănătăţii literaturii.

Cărţi prezentate de

Ionel NECULA

Diana Trandafir – lirism cu natură moartă

Am aflat târziu despre existenţa Dianei Trandafir. Afurisitul de Constantin Trandafir, pe care-l ţin în graţii, în preţuire nefisurată şi-n receptare curentă de multă vreme, nu mi-a spus niciodată că-n familia sa mai există încă un scriitor. Sigur, şi de-aş fi ştiut, nu s-ar fi schimbat nimic din tonul acestor rânduri şi nici din preţuirea noastră faţă de eseist, deşi calitatea lui de pater familias se dedublează. Rămâne nu doar un autor cu autoritate, dar şi autorul autoarei despre care ne-am propus să vorbim în aceste rânduri marginale.
Poeme cu ceasuri şi flori (Editura Premier, Ploieşti, 2012) este, dacă mă orientez după informaţiile inserate pe ultima copertă, a patra sa apariţie în vitrina cu noutăţi livreşti, ceea ce înseamnă deja o frumoasă experienţă scriitoricească. Titlul volumului nu trebuie să ne intrige. Este la fel de potrivit şi pentru o carte de poezie şi pentru o pânză semnată de un pictor inspirat. Autoarea, ar vrea parcă să confirme ideea lui Lessing că o pictură poate fi un poem mut, aşa cum poemul poate fi o pânză vorbitoare. Să mai reţinem şi moto-ul asumat de autoare din meditaţiile lui Ovidiu; Nimic, de cauţi bine, mai de folos nu-mi este/ Decât tot poezia cea fără de folos! E un semn că poetul latin nu se pricepea numai la arta iubirii.
Revin însă la carte. Pare curios, dar universul explorat de autoare n-are nimic fabulos, labirintic, ciudat şi nici, cum ar sugera titlul, aspectul unei grădini cu arbuşti, cu havuze deschise şi covoare florale. Ontologia sa este aproape banală, comună, plată, doar că autoarea ştie să-i extragă esenţa şi s-o dispună într-o partitură poetică. Rufele de pe sârmă/ ridică braţele albe/ bătute de rafale de vânt./ Lasă gândurile să tresalte uşor/ între faldurile lor. (Blues)
Există în registrul Dianei Trandafir o apetenţă pentru imaginea cu sens, pentru metafora care nu se pierde în abstracţiuni fără noimă, ci încifrează o idee, o direcţie a gândului, un conţinut, spune ceva despre lumea pe care o circumscrie imaginarului său poetic. Nu-l creditează pe Nietzsche şi nici proclamaţia sa, a morţii lui Dumnezeu, dar admite că o lume bolnavă poate fi un semn că nici transcendenţa nu este ferită de anumite patologii. De când Dumnezeu e bolnav/ canonizăm vicleniile lumii/ oglinzi în negru şi alb/ dezgropate la ultima ploaie/ de după potop (Iubire)
Nu lipseşte, din paleta subiectelor aduse în portativ liric de Diana Trandafir, poezia de dragoste – caldă, sfielnică, genuină, cu toată galanteria de trăiri şi simţăminte induse cu delicateţe şi fistic în textura depoziţiilor lirice. Incerc să-ţi refac silueta/ dispărută în aerul din jur./ Din întâlnirile fugare de pe pod/ a rămas o linie ondulată/ ca graniţele dintre ţări/ pe o hartă// Incăperea aceea însorită/ în care ne-am întâlnit prima oară/ pulsează încă puncte albe/ forfotind dimineaţa/ când pregăteşti o cafea/ Au rămas atâtea cercuri/ încât s-ar putea construi/ un templu hindus/ ce se leagănă în gol/ ca o barcă (Retroversiune).
Am mai spus, autoarea nu circumscrie un teritoriu anume, lumea ei este lumea obişnuită, cu flori şi cu miresme, dar conferă rudimentului şi divertismentului o demnitate nerecunoscută de obicei, dreptul de a figura într-o dispunere lirică. Chiar faptul comun, lumea măruntă şi neînsemnată îşi refuză condiţia anonimă, îşi refuză disoluţia şi reclamă dreptul de a figura într-o dioramă poetică. Diana Trandafir ştie să extragă grăuntele emoţional dintr-un fapt oarecare şi să-i l expună într-o panoramare crocantă. Degetul mare face-arabescuri/ în zaţul cafelei/ Trecătorii ignoră că înlăuntrul/ poemulu/ osemitele stau închise cu cheia/ aşteptând să se plătească chiria/ în dulapul din bucătărie/ soldaţii şi gradele mari/ îşi smulg noaptea petliţele/ şi le cos apoi toată ziua/ ca să-şi omoare timpul/ Aud clopotele în derută/ vecinul de la trei nu se mai mută/ (Reduta).
Cum să n-o creditez? Ba chiar sunt convins că reprezintă o voce distinctă în peisajul liricii româneşti actuale, că-n inflaţia de azi a poeţilor, Diana Trandafir îşi are un loc privilegiat şi-i promit să stau cu ochii pe evoluţia ei viitoare.

Mihai Cimpoi în ipostază de monograf

Necunoscut, Mihai Cimpoi nu mi-a fost niciodată, dar la o lectură sistematică, ductilă şi desfoliată a lucrărilor sale, mărturisesc cu o jenă piezişă, nu m-am învrednicit deocamdată. Îl ţin, fireşte, în graţii, sub veghe şi-n receptări ostensibile, dar mă suspectez de lucru ciupitativ, cum spunea Noica, de aleatoriu şi de prea multe lacune la activ. Nu ştiu când voi găsi zăbava necesară pentru un proiect mai decomplexat, dar Mihai Cimpoi chiar merită o receptare metodică, articulată şi cu perspectiva unei optimizări monografice.
Deocamdată, dacă tot am pe masa de lectură ultima sa carte, Ion Ghica, amintirea ca existenţă (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012), aş vrea să dau seama despre ea.
Se întâmplă, uneori, ca judecata de valoare cu care se operează de regulă, să fie virusată de o prejudecată. Ce este o prejudecată? O opinie, spunea Voltaire, căreia îi lipseşte judecata, îi lipseşte examenul lucid, temeiul logic. O părere moştenită, dar bine încrustată în memoria colectivă şi care funcţionează frenant.
O prejudecată, de bună seamă, s-a sedimentat şi în legătură cu scriitorul Ion Ghica. S-a considerat că este deja bine şi definitiv aşezat în galeria scriitorilor români şi nu s-a mai revenit asupra lui decât marginal, aleatoriu şi contextual. Nu este o situaţie-unicat. Sunt mulţi scriitori uitaţi, asupra cărora nu s-a mai aplecat cineva, nu i-a mai scos nimeni la soare, la vânt şi nu le-a mai examinat opera pentru că au fost consideraţi epuizaţi sub aspect exegetic.
Mihai Cimpoi a ignorat această prejudecată improductivă şi-a reconstituit efigia scriitorului Ion Ghica din perspectiva memorialisticii, a scrierilor şi a corespondenţei sale, a scrisorilor sale expediate lui Vasile Alecsandri – documente literare îmbinând deopotrivă genul memorialistic şi epistolar. Căci Ion Ghica a fost o personalitate complexă, care nu s-a mulţumit să îndure istoria, cum spunea Mircea Eliade, dar a şi participat la făurirea ei. A fost om politic, făclier al revoluţiei paşoptiste, demnitar, prim-ministru în mai multe guverne sub Cuza Vodă, dar a primit şi demnitatea de bei de Samos din partea guvernului turc, drept răsplată pentru filoturcismul său. A pendulat între ontologia veacului – astringentă, opulentă şi nevrotică – şi deontologia activată subiectiv şi nu se poate spune c-a reuşit să ţină totdeauna cumpăna dreaptă. A devenit adversarul lui Cuza şi om de încredere al guvernului turc într-o vreme când ţara avea altă orientare. Filoturcismul, recunoaşte şi Mihai Cimpoi, devine, în mod expres, o rătăcire, o împotrivire fiinţei sale căreia îi cere consecvenţă şi responsabilitate.
Ce-i drept, ţara nu l-a sancţionat pentru această rătăcire, dimpotrivă, l-a ţinut în graţie şi l-a gratulat cu titlul de academician, cu alte titluri şi recunoaşteri publice. A fost omul contradicţiilor, dar dincolo de nestatorniciile purtărilor sale rămâne cărturarul, economistul observatorul atent al realităţii româneşti şi al epocii pe care a străbătut-o în buiestru şi căreia încerca să-i găsească un trend de evoluţie sincronic cu evoluţia europeană. A făcut din epistolă un tablou al sufletului, căci nu de(scrie) istoria ca eveniment revolut, rămas definitiv în domeniul trecutului, ci ca un eveniment actualizat, înscris activ în sfera prezentului viu acţionând conform lupascienei logici a contradictoriului: prezentul potenţializează, în memorie, trecutul, făcându-l pe acesta să potenţializeze prezentul (p.71).
A consacrat genul epistolar exact la ora lui astrală, i-a conferit funcţii narative, portretistice şi i-a infuzat active de cronică vivantă, mărturisitoare. Scrisorile sale sunt evocatoare, pline de istorie şi de savoare, ceea ce le fac crocante şi ademenitoare, asemeni vechilor cronici. De n-ar fi optat pentru corespondenţă, l-ar fi continuat probabil pe Ion Neculce, sau, recunoaşte şi monograful, ar fi făcut ziaristică, pentru că, discursul epistolar se apropie cel mai mult de discursul diaristic (p.106).
O dimensiune mai puţin analizată din multitudinea înfăţişărilor consacrate de Ion Ghica este cea de economist, cunoscutul epistoler fiind unul dintre primii economişti ce s-au remarcat în cultura românească. Convorbirile sale economice îl înfăţişează ca un analist riguros al realităţii româneşti şi un furnizor de idei şi condiţii pentru propăşirea economiei naţionale şi pentru creşterea ponderii agriculturii la constituirea bugetului naţional. La curent cu teoriile economice ale vremii, a fost printre cei dintâi, dacă nu chiar primul care a vorbit despre necesitatea irigaţiilor în agricultură şi a militat pentru valorificarea superioară a produselor agricole româneşti pe piaţa internaţională.
Ceea ce surprinde la Mihai Cimpoi este eşafodajul teoretic, recursul la autori şi lucrări de mare rezonanţă în eseistica europeană, ceea ce conferă discursului rigoare, temeinicie şi apetenţă pentru lucrul bine făcut şi bine fundamentat. Sunt invocaţi autori de mare autoritate, precum Derrida, Husserl, Levinas şi alte nume de rezonanţă care vitaminizează spiritualitatea lumii contemporane, tocmai din dorinţa de a imprima demersului rigoare, temeinicie şi articulaţie logică. Prin demersul său, autorul rescrie un capitol de istorie a literaturii româneşti, şi o face argumentat, cu acribie şi cu toate dovezile bibliografice la vedere. Îl felicităm pe autor şi, n-am nici o îndoială, demersul său va însemna un moment de referinţă pentru viitoarele cercetări de istorie literară.