Spații culturale nr. 25 (2)

De vorbă cu poetul Adrian Munteanu – interviu în două ferestre

Fereastra 1 este alcătuită din şapte întrebări puse cunoscutului sonetist Adrian Munteanu în zilele de 24 şi 25 octombrie 2012 înainte de plecarea acestuia la Milano pentru acordarea unui important premiu literar. Cea de a doua fereastră va cuprinde alte şapte întrebări la care poetul va răspunde după întoarcerea din Italia. Aceste două ferestre vor alcătui un interviu capabil să ne facă să vedem sufletul şi gândurile unui creator aflat la un moment al bilanțului.

a consemnat Laurenţiu-Ciprian Tudor

1. Domnule Munteanu, o întrebare de început, veche (aparţine poetului german Friedrich Holderlin) şi totuşi nouă, foarte potrivită României de azi: „La ce bun poetul în vremuri amare?”

Acum, dacă ne întâlnim cu două zile înainte de plecarea spre Milano, şi după toate cele la care reflectez fără să vreau, aproape că mi s-au impus, mi-au pătruns cu sila în conştiinţă, s-ar putea să nu mă prinzi într-o pasă prea bună şi să spun că poetul, într-o asemenea perioadă, nu mai are niciun rost. E un element de decor, inadecvat, care nu se potriveşte în nici o cameră, pe care îl ignori şi mai vieţuieşte doar în propria-i imagine şi în amintirile unora care, şi ei, nu ştiu cum să facă să uite trecutul, vremea în care încă mai frecventau frumosul, armonia, emoţia, echilibrul. Ptiu, ce termeni de la marginea dicţionarului, cu semantică abia perceptibilă, gata să iasă cu totul din uz! Ce romantism desuet!
Dar eu încă mai învăţ din experienţele altora, la care se adaugă şi ale mele, deşi mi-aş fi dorit să nu mă încarc cu asemenea experienţe, să rămân în neştiinţa mea, în iluzia că oameni şi instituţii capabile se găsesc peste tot, chiar de-ar fi să cauţi cu tot dinadinsul, cu lumânarea abia pâlpâindă, mersul drept, mâna de ajutor, bucuria descifrată şi rostită de celălalt, conştiinţa că faci ceva şi pentru alţii, nu numai pentru propria-ţi imagine. Aşa că, deşi cu un gust amar pe cerul gurii, zic că poetul, tocmai acum, a devenit un port drapel al unei libertăţi interioare, cel care luptă, cu arme specifice, nu numai pentru construirea unor imagini insolite cu care defineşte şi se defineşte, nu este numai fie un inovator al expresiei, fie un martor şi un resoneur idilic al unor realităţi, ci devine alternativa la tot marasmul cotidian, la toată truda irosită, la toată lipsa de orizont, la tot mai vizibila şi dramatica pierdere a speranţei colective. Încet, după părerea multora încă imperceptibil, poetul devine un refugiu, un reper la care apelezi, o ancoră care tocmai s-a aruncat în valuri şi e gata să găsească fundul oceanului, o busolă care îţi arată nordul, dar şi o altă dimensiune, de deasupra noastră, cea reală, nu numai imaginată, aceea care mai poate însemna sprijinul deplin, limanul de dincolo de zbor. El, poetul, este cel menit să-ţi indice, mai ales, direcţia spre liniştea interioară, spre împăcarea cu tine şi cu lumea. Aşa îl cred. Fără poezie lumea nu este lume, aşa cum n-am putea supravieţui fără apă. Poate încă bâjbâi şi conturez definiţii fără acoperire imediată. Cred însă în această poziţie a lui care se va consolida într-un timp nu prea îndelungat.
Ştii ceva? Poate poimâine, când mă voi sui în avion, voi gândi mai nuanţat, voi mai retracta, mă voi întoarce mai mult în realitate, voi trage uşor imaginea poetului din nou spre penumbra în care a vieţuit până acum şi de unde s-a mulţumit doar cu ciozvârta ce i se aruncă obraznic de la masa celor mari. Sau poate îl voi vedea şi mai puternic, cu adevărat drept stindardul fluturat la proră, cât ar fi ele valurile de înfuriate. Sau poate tocmai de aceea. Să vedem. Cert este că tocmai am exprimat ce simt într-o perioadă de incertitudine.

2. Aţi încheiat de curând „un proiect unic în literatura română” (Daniel Drăgan): şapte volume de sonete în şapte ani, câte unul pe an, bine primite şi recunoscute de critică. Cum aţi resimţit un asemenea ritm, o asemenea astfel de provocare?

Ca o biruinţă de care m-am tot minunat în timp. Pentru că una este să-ţi propui, să ai un plan, un proiect, cât ar fi el de închegat şi ambiţios, şi alta este să-l duci la bun sfârşit, să-l vezi finalizat. N-aş spune că sunt din categoria celor mai optimişti între cei ce vieţuiesc prin părţile noastre de lume. Am vrut, mi-a surâs proiectul în momentul zidirii lui teoretice, i-am purtat în vis conturul, chiar i l-am corectat în nuanţele sale înainte de a declara ceva, dar am păşit la început cu sfială, ca un învăţăcel care eram, ciupind câte ceva din experienţa şi izbânzile înaintaşilor, dedulcindu-mă la slova şi licărul lămpaşelor pe care le-au aşezat din loc în loc, ei, cei de care auzisem şi pe care îi citisem în anii de liceu şi, mai ales, pe băncile facultăţii de filologie, când am învăţat, chiar fără să-mi spună explicit, din felul insolit în care se manifesta, se purta faţă de mine, din uriaşa anvergură teoretică de care mă tot minunam, din truda zilnică la seminariile pe care am avut şansa să le fac cu iubitul şi neuitatul şi dispărutul meu profesor Marin Mincu. Ce şansă am avut, da! Să-l am la începuturile sale de dascăl, nu cu mulţi ani mai mare decât mine, încă asistent, deci obligat să facă şi seminarii cu nişte amărâţi de studenţi aterizaţi la malul mării. Am învăţat de la el numai privindu-l, observându-i atitudinea răzvrătită pe care o admiram şi aş fi vrut să-l copiez. Să-i copiez chiar felul în care se eschiva, cotind-o şi dispărând la prima intersecţie, atunci când, la fiecare început de an universitar, era vorba să fim mânaţi la munci patriotice, la cules de struguri. Aşa că îi culegeam singuri, fără îndemnul profesorului. Poate de atunci a început să-mi placă independenţa, libertatea de mişcare, dar, alt aluat fiind, n-am reuşit ca el să mă izolez, să arunc peste bord tot ce îmi prisosea. Dar multe alte lucruri am învăţat şi am păstrat de la el, când lucram la anumite eseuri pe teme literare, primele mele apariţii în revistă, sau când îmi corecta cronicile de teatru pe care le scriam pentru revista facultăţii, „Ex Ponto”, pe care o coordona. Ce legătură o fi între Marin Mincu şi sonetele mele? Ar zice multă lume că nu poate fi decât ceva forţat, imposibil de asociat pe coordonate palpabile. Dar este o chestiune de atitudine faţă de creaţie. Gândindu-mă la cum a acoperit el brazde întregi de preocupări literare, de la critică la semiotică, la poezie, la eseistică, la traduceri, la activitate de editor, de coordonator al unor generaţii de tineri rebeli pe care i-a strunit cu vigoarea şi nonconformismul lui cu care se dovedea că este mai tânăr decât ei. Ei bine această atitudine am fost forţat să o împrumut şi eu, să nu mă las, să nu privesc în jur şi, mai ales, să lupt cu toate mijloacele pentru recuperarea timpului pierdut. În momentul în care m-am decis, târziu, să reiau activitatea de condeier, pe care o începusem cu Marin Mincu, dar de care nu am fost convins că m-aş putea apropia cu adevărat timp de decenii întregi, a fost nevoie să mă analizez din nou, ca la începuturi, să mă întreb: oare la ce sunt eu bun, ce felie din tortul sărbătoresc al zidirilor prin cuvânt – pentru că, evident, doar la asta mă pricepeam cu adevărat, după studii la Litere – pot jindui să primesc? Când într-o seară mi-a răsărit în minte cuvântul Sonet, s-a produs o vibraţie altfel decât a celor pe care, poate, le resimţi în faţa unor provocări. A fost ca o flacără dulce, nu mistuitoare, blândă şi totuşi răscolitoare, a fost o deschidere mirată a pleoapelor, o dilatare a irisului, o agitaţie în tâmple, o cuprindere fără cuprins. A fost o clipă magică, venită de dincolo de mine. Totdeauna am afirmat că am avut convingerea că vine de Sus. Din nimic, pentru a umple toate golurile, toate fibrele, toate răgazurile. Gata să răbufnească. Din acel moment nu am mai avut scăpare. Din acel moment mi-am impus mereu provocări noi. Nu a fost suficient că sonetul în sine era o trudnică încorsetare în zăgazuri peste care nu aveai voie să sari, ci trebuia să parcurgi pe brânci, pe coate, toate cotloanele, toate şerpuirile labirintice, cu obligaţii metrice speciale, dar, din moment ce începuse să-mi placă ce ieşea, din moment ce deveneam tot mai sigur că este ceea ce îmi iese mie mai bine, pentru că se calchiază cu trăirile mele particulare, cu felul meu de a vedea în armonie parcurgerea fiecărei clipe, mi-am impus, suplimentar, să scriu un sonet în fiecare zi, orice ar fi. Paradoxul este că am simţit satisfacţia tocmai în constrângere, aproape masochist, pentru că izbuteam, în ciuda încorsetărilor, iar izbânda avea altă greutate. Îmi plăcea munca aceasta, pentru că mă obliga să fiu mereu în tensiune, sub control al arderilor interioare. Nu ca într-o poezie liberă de formă şi indiferentă la cantitatea de pagină pe care o ocupa, când, ştiind că aveam oricâtă libertate de mişcare, deveneam prolix, dezlânat, lipsit de nerv, o adevărată catastrofă din punctul de vedere al vibraţiei dintru adânc. Îmi plăcea ceea ce făceam şi ceea ce ieşea şi pentru că nu se depărta de rotund, de vieţuirea în echilibru şi învăluire, în ceea ce aveam mai cald în mine, mai dornic de lumină, dar nu oricând, ci în culorile stinse, dar vibrante şi aromitoare ale toamnei, anotimpul meu preferat. Doi ani am scris astfel, zilnic, am adunat ca o furnică, sonet lângă sonet, până când m-au biruit obligaţiile cotidiene şi am început să mă hrănesc parţial din ce realizasem deja şi doar într-o jumătate de măsură din ceea ce reuşeam să adaug încă. Dacă ar fi să mă reaşez în starea acestor ani din urmă, trebuie să afirm că ei au fost şi cei mai rodnici şi cei mai pasionanţi şi cei mai încărcaţi de întrebări şi căutări asupra propriei fiinţe. Acum mă cunosc mult mai bine. M-am format mult în aceşti din urmă ani, m-am schimbat mult. Cred că aceste eforturi blajine, dar pasionante şi pasionale m-au modificat până şi fizic. Iarăşi un paradox pe care imi vine să-l exprim în acest moment, ca un rezultat al activităţii mele sonetistice, este că, privind fotografiile mele din urmă cu câţiva ani şi cele de acum, remarc faptul că arăt mai bine acum. Nu ştiu dacă am întinerit, dar sunt abia acum cu adevărat matur. Târziu, tare târziu! Ce schimbare în toată fiinţa mea!

3. Ce veţi face acum că aţi terminat? Ce planuri literare de viitor aveţi? Veţi putea încetini motoarele?….ca să nu spun se poate scăpa de sonet?!

Ah, ce problemă la care gândesc şi eu aproape zi şi noapte! Tocmai spusesem în Cuvântul înainte la ultimul volum de sonete care se numeşte chiar aşa „7”, că simt nevoia să pun punct acestei formule de exprimare, simt că am închis cercul, că am spus ce am crezut de cuviinţă, ce am ştiut, ce am putut, şi că ar fi momentul să mă îndrept spre altceva, pe lângă altele ca să nu zică lumea că numai asta ştiu să fac, că am devenit un fixist, un creator enervant de previzibil, tocmai acum când aveam, în mod real, alte proiecte ce nu cred că mai pot fi ţinute în stand by (un jurnal de călătorie artistică în Canada, un roman cu nuanţe autobiografice care urmează să cuprindă şi memorialul din puşcărie al tatălui meu, iată deci adevărate obligaţii morale), tocmai acum a venit, ca o nouă voce coborâtă din cer, informaţia că sunt unul dintre invitaţii de onoare ai primei ediţii a Târgului Internaţional de Carte de la Milano, a cărui desfăşurare este programată în octombrie, şi urmează să primesc un premiu. A căzut chiar ca o bombă şi cu cât se derulau zilele, în loc să mă dezmeticesc, mă afundam mai tare într-o dulce visare, într-o reorientare pe făgaşuri pe care tocmai crezusem că le-am abandonat. Cum era să mă dezlipesc eu de sonet, când tocmai pentru cele şapte volume de sonete pentru care fusesem monitorizat şi aveau o recunoaştere de acum internaţională eram invitat, ca un corolar neaşteptat şi ameţitor al întregului proiect dus la bun sfârşit? Cum să mă duc eu la Milano şi să spun că, de fapt, primesc premiul pentru ceva ce am încheiat să mai produc? Mi se părea o impoliteţe şi o probă de inconsecvenţă. Aproape fără să vreau am simţit cum motoarele se aud reechilibrându-şi turaţia şi fiind gata să reprimească semnalul de pornire. A urmat, în vremea din urmă, o nouă serie de sonete, parcă pentru a mulţumi providenţei că mi-a indicat cu certitudine traseul ultimilor mei ani şi acesta nu a fost greşit, nu s-a încheiat fără rost, nu s-a afundat în hăţişuri fără speranţa de a vedea raza de soare şi nu m-a târât prin văgăuni în care picioarele să mi se afunde în glodul nămolos. Acest şir de vreo 30 de sonete scrise în ultimele luni au şi apărut, fragmentar, în câteva reviste. Acum, aşteptând premierea de la Milano, rămân în preajma sonetului, ca să-l reprezint cu cinste, ca să pot puncta că, probabil, pe nesimţite, am finalizat un proiect care nu are corespondent nu numai la noi, dar, poate, nici în literatura lumii (mă sperie un pic această încadrare!), apoi vom vedea. Prefer să nu mai spun nimic despre viitorul imediat, ca să nu fiu din nou în situaţia de a retracta ce am declarat iniţial. Cât de curând voi decide. Poate peste câteva zile.
Mai este o certitudine şi aproape o obligaţie. După acest premiu, trebuie să scot o antologie a sonetului meu. Mi se pare şi aceasta imperios necesar. Mai ales că nu mai am cărţi. Pe unde au fost s-au epuizat şi sunt în prezent ca soldatul fără muniţie.

4. De ce v-aţi oprit la numărul 7 (aţi şi numit astfel ultimul volum)? Aşa v-aţi propus de la început, să împliniţi numărul magic al antichităţii?

Vezi care e deficienţa sau poate avantajul unui interviu sub presiunea timpului? Nici măcar nu am citit la început întrebările, ca să văd, în cazul fiecăreia, ce felie de probleme trebuie să cuprindă, până unde mă pot întinde şi unde ar fi necesar să mă opresc, ca să continui, ca o curgere firească, următoarea chestiune. Acum observ că la această întrebare, parţial, am furnizat deja câteva amănunte, furat de val. Din fericire atât de multe ar fi de spus, încât pot relua firul dintr-un anume punct, dacă nu pentru a-l înnoda, ci pentru a-i întări fibra, să nu se rupă cine ştie unde. Pot continua spunând că oprirea la cifra şapte, chiar dacă am intuit valoarea şi puterea cifrei, semnificaţia ei de la începuturi şi mai presus de banalele frământări pământene, nu a fost determinată mai întâi de aceste conotaţii şi prelungiri în mit. Mai degrabă s-au unit două motivaţii venite din direcţii diferite. Semnificaţia cifrei, necesitatea de a mă opri la ea, conştiinţa că mai apoi nu poate veni decât spargerea rotundului a apărut în plan secund, după ce, în mod real, simţisem că am spus tot ce era esenţial despre mine şi despre lumea în care mă mişcam. Ce aş mai fi putut adăuga ar fi fost nu direcţii distincte, ci nuanţe. În poezie nuanţele sunt decisive, ele pot contura un traseu distinct, pot revela personalitatea unui creator. Se poate vorbi despre iubire, spre exemplu, în tot atâtea moduri şi forme câţi creatori se opresc în dreptul acestui segment al trăirilor. Pentru mine însă nici nuanţele nu mai prezentau o materializare care merita să fie înfăptuită. Nu mai aveam, cred, aceeaşi determinare de la începuturi. Nu obosisem neapărat, dar simţeam pe undeva pericolul unor repetări de stare, a unor reluări de tensiuni care nu duceau la orchestraţii noi, ci la stagnări în dreptul aceleiaşi fraze melodice, până la repetiţii aiuritoare, ca o melopee. Aşadar prima decizie de a mă opri după al şaptelea volum a venit din impulsurile formale, imediate, particulare, de laborator intim. Atât cursese năvalnic izvorul. Simţeam că risc să observ singur cum debitul scade cu fiecare nouă şerpuire a traseului, se diluează fluxul, până la firava prelingere, aproape insesizabilă, în pericol să sece, la prima revărsare a soarelui dogoritor. Mai apoi am realizat că e chiar binevenită oprirea în dreptul cifrei şapte, pentru că înţelesurile întregului sunt altele, dimensiunile devin ample şi conturul capătă reverberaţii magice. Şi aici a fost, aşadar, tot un paradox. Nu de la idee la materializare, ci de la veşmântul finit spre definirea rosturilor întregului. Adică cumva invers decât în mod normal. În paradoxuri m-am îmbăiat, plutind ca într-o beţie perpetuă, în toţi aceşti ani. Şi într-o ciudată împletire de convingere în puterile personale şi neîncredere. Uneori mă ciupeam, la propriu, ca să îmi răspund mie însumi dacă eu sunt acela care am început să scriu în acest fel, fără oprire, dacă eu sunt cel care lasă în urmă o cantitate de material poetic care număra deja peste 800 de titluri. Ţipam, dar tot nu credeam mereu că e adevărat. Am pendulat deseori între cele două stări. Îţi spun eu, am fost condus de deasupra noastră. Uneori îmi vine să cred că sunt un simplu executant al unor dorinţe de Sus de reîntronare a armoniei în veacul XXI, adică de luptă împotriva curentului. O luptă cu un inventar anacronic, depăşit cum ar spune unii, dar eu ştiu că nu e aşa. Sunt viu, gândesc şi acţionez acum, nu sunt un strigoi, nu mă urmăreşte lumea pe stradă observând nefirescul unei prezenţe de pe altă lume. Uneori sunt chiar prea viu, deci real. Scriu aşa, pentru că e ceva care trebuie făcut şi în acest mod în zilele noastre. Pentru a nu destabiliza întregul, pentru a nu cădea definitiv în platitudine, amorf, incongruent şi searbăd, pentru a nu întrona aceste atribute ca definiţii ale înnoirilor contemporane. Ar fi tragic să fie aşa. Ce satisfacţie tăcută am în această războire cu majoritatea celorlalte maniere de concepere lirică. Dincolo de mine am sfârşit prin a vedea o masă compactă, din care rareori se desprinde valoarea personală. Mai degrabă se pendulează şi se manevrează pe acelaşi diapazon, al unor înşiruiri fără tensiune de întâmplări cotidiene din care nu desprind fiorul, nu mă emoţionează, nu văd decât cerebralul, căutarea, nu starea, simt ceva pornit din creier, nu din inimă. Poezia nu o pot concepe venind decât din inimă şi abia mai apoi condusă cu reguli stipulate de creier. Nu invers. Eu sunt mulţumit acum cu mine însumi. Nu pot scrie altfel, pentru că acesta sunt eu şi nu se poate scrie cu împingeri ale limitelor personale, pentru că s-ar simţi, nu firescul scriiturii, ci efortul. Iar efortul nu duce la construcţie, ci la deteriorarea inefabilului, până la dărâmarea zidirii.

5. Domnule Munteanu, de ce v-a sedus această formulă lirică? E vorba despre regalitatea sonetului? Despre faptul că te obligă să fii sofisticat şi giuvaergiu? Altfel spus dumneavoastră aţi ales sonetul sau el v-a ales pe dumneavoastră?

Am început încă din clasele primare să simt plăcerea jocului. Îmi adunasem nişte vecini, fete şi băieţi, şi m-am decis, într-o zi – cred că eram în clasa a patra – să fac un spectacol, să pun în scenă o piesă de teatru, pentru petrecerea şleahtei de derbedei care băteau toată ziua uliţele Şcheiului, până la venirea părinţilor de la slujbă. Nu ştiu unde citisem, cum îmi căzuse în mână, o culegere de povestiri. Fiind prin anii 58-60, evident că erau din literatura rusă. Dar ce comori între ele! Ştiu că mi-a sărit în ochi o povestire de Gogol. I-am uitat şi titlul şi succesiunea întâmplărilor. Dar atunci i-am văzut imediat posibilităţile scenice. Eu urma să joc un inspector de poliţie care îşi lua un subaltern într-o cercetare de rutină, prilej de a întâlni o femeie cu o mulţime de probleme sociale, care se agăţa de autorităţi ca să se salveze. Am făcut imediat distribuţia, cu ce aveam la îndemână, iar locul de joacă era grădina casei mele, unde am atârnat pe o sârmă de uscat rufele o pătură pe post de cortină. Mişcări puţine, text destul pentru lipsa de exerciţiu a interpreţilor de ocazie, dar eu, iniţiatorul, ştiam bine toate rolurile. Partenerii de scenă erau ca de pe altă lume. Chiar şi în timpul reprezentaţiei, la care asista o mână de ameţiţi aşezaţi pe scăunele sau pe o băncuţă, se comportau ca şi cum ei asistau la o reprezentaţie. Se bâţâiau de pe un picior pe altul, neatenţi, neînţelegând că e vorba de un dialog la care mai trebuie să şi răspunzi cu partea ta de replici. De nenumărate ori, observând pauzele care se creau, le suflam rolul, iar ei, după mai multe insistenţe ale mele, unele de tot vizibile pentru public, reuşeau să îngaime ceva. Dificultăţile nu m-au îndepărtat de scenă. În şcoala generală şi în liceu eram recitatorul şcolii, cărat la orice manifestare era programată de conducere, şi înfăţişat ca pe un trofeu care aducea un succes notabil. Mai apoi am vrut să mă fac actor şi numai situaţia mea de fiu de puşcăriaş politic nu mi-a permis să-mi împlinesc visul, altfel pe deplin realizabil. Până să intru la facultate, am jucat în prima piesă profesionist montată. Eram elev la Şcoala Populară de Artă şi Florin Fătulescu, un coleg care avea să devină regizor, acum aflat în America, mi-a propus să realizăm împreună un text pretenţios pentru anul 1969, abia publicat în revista „Secolul XX”. Este vorba de „În aşteptarea lui Godot” de Becket, prima mea cunoştinţă cu teatrul absurdului. A fost un text care m-a marcat şi un spectacol memorabil. În primul an la Facultatea de Filologie, am luat premiul I de interpretare la Festivalul Naţional al Artei Studenţeşti cu un alt rol din teatrul absurdului, profesorul din „Lecţia” lui Eugen Ionescu. Doi ani mai târziu, la aceeaşi competiţie, luam premiul III pentru regia unui spectacol după o proză a lui Dumitru Solomon. Şi ca profesor mai apoi, şi ca instructor cultural, am continuat să joc, să montez, să alcătuiesc spectacole de teatru poetic, să obţin premii, peste 20, în toate aceste ipostaze. Atunci când am început să scriu erau în mine toate aceste date comportamentale, bine aşezate în rafturile lor, în cămările sufletului, marcându-mi felul de a fi, învăţându-mă cu ceremonialul, cu acţiunea scenică, cu rigorile spectacolului, cu pasiunea de a ieşi la public, cu muzicalitatea rostirii, cu măsura, cu echilibrul, cu dozajul, cu accentele, cu forma aleasă, rafinată a rostirii. Iată de ce am ales sonetul. Pentru că el are toate aceste date interioare, are complexitatea lui dusă la extrem, este cea mai muzicală dintre speciile poetice, comportă în sine un joc al imaginilor, o succesiune a secvenţelor, o atenţie încordată, dar armonioasă la accente şi sonorităţi, la finalităţi şi rostire plenară. Datele mele interioare şi cu datele sonetului au format un angrenaj, un melanj pasionant. Când un critic literar, tot mai superficial în verdicte, ajuns să fie considerat ca purtător al unui sindrom al citirii pe orizontală, fără răbdare, fără adânciri, pripit şi deseori dureros de incorect în concluziile finale, Alex Ştefănescu, vorbea despre primul meu volum, fără să mă cunoască, fără să ştie ceva despre structura mea oarecum distanţată de rest şi despre resorturile şi explicaţiile acestei modalităţi de a scrie vorbea despre întregul volum ca despre o cantonare în ceremonial, înţelegea el ceva, dar spunea atât de puţin, fals, deformat şi inexpresiv despre întreg încât m-a derutat. Mai târziu aveam să mă învăţ şi cu faptul că un critic nu este întotdeauana deţinătorul adevărului, că există o generozitate, o răbdare şi, obligatoriu, o adâncire pe care orice mânuitor al calificativelor trebuie să le deţină. Altfel, devine doar un executant al unei norme de comentarii pe metrul pătrat, din care nu se mai alege nimic, decât un amalgam de imperfecţiuni şi decizii după ureche. În ce priveşte prietenul meu critic, cel ce m-a urmărit cu obstinaţie atâta timp cât i-am furnizat volume, scriind despre al treilea când eu ajunsesem la al şaselea, la fel de superficial, expeditiv şi rău intenţionat, s-a dovedit, mai repede decât îşi putea imagina cineva, că n-a avut organ corespunzător pentru judecarea unui asemenea gen de creaţii. Nu are, cum se spune, sânge în pix, intuiţia necesară unei îndeletniciri cu rigori pe care puţini le pot atinge. Faptele, monşer, spun altceva! Noroc că în afară judecă alţii mai aproape de adevăr. Mă întreb doar, pe câţi a reuşit să-i îngroape respectivul, dintr-o singură întorsătură de condei şi care sunt acei „mai mari ai zilei” pe care i-a promovat, dar care nu şi-au demonstrat încă viabilitatea, dincolo de premiile care se dau în interiorul grupului prestabilit.
Ultima parte a întrebării poate comporta un răspuns scurt: eu am ales sonetul, sonetul m-a ales pe mine. Cuplu inseparabil. Mai pot face câte o pauză, dar despărţirea nu se mai poate produce.

6. Ca o dovadă în plus a sonetistului ce sunteţi este Marele Premiu NUX al Târgului Internaţional de Carte de la Milano (prima ediţie) pe care îl veţi primi pe 28 octombrie 2012. Cu ce aşteptări pleacă un sonetist premiat chiar în patria lui Petrarca (dincolo, evident, de supărarea pe care v-a provocat-o tăcerea şi indolenţa instituţiilor româneşti cu sarcini culturale. Mă refer la scrisoarea dumneavoastră deschisă „La Milano voi fi singur” pe care aţi difuzat-o mai ales în mediul on-line)?

Legat de supărare (ca să încheiem cu cele rele) aş spune că este, mai degrabă, o nedumerire. Când nu ţi se cere nimic, când nu ai decât de semnat o hârtie şi devii partener al unui eveniment internaţional, îţi este afişată sigla pe site-ul manifestării, eşti promovat pe toate canalele, ai posibilitatea să te mândreşti, deseori fără să fii depus vreun efort, cu un succes al unuia dintre ai tăi care face şi el ceva pentru promovarea ţării, după puteri, să nu depui nici acest minim efort, să refuzi să-ţi conturezi propria imagine, dacă nu imaginea altora?! Asta li se cerea, mai bine zis li se oferea autorităţilor româneşti, de la Ministerul de Externe, cel al Culturii şi ICR până la Primăria locală. Toate instituţiile centrale nu au băgat în seamă solicitarea venită din partea organizatorilor de la Milano. Radiourile (chiar şi propriul meu loc de muncă) şi televiziunile avide, altfel, de ştiri, nu au dat nici ele un semn de viaţă. Doar cei din urmă, adică Primăria Braşovului a zis „Da” şi i-a apărut sigla în Italia. De ce o asemenea atitudine? Să dezvolt eu aici ceea ce am punctam în Scrisoarea deschisă pe care am trimis-o, să reamintesc tevatura care s-a făcut pe marginea unor autori din cercul celor mereu mediatizaţi, pentru promovarea cărora se cheltuiesc sute de mii de euro, pentru plimbări în străinătate, traduceri în zeci de limbi, participări la tabere de creaţie şi manifestări diverse, acordarea de burse în cele mai râvnite locuri şi atâtea alte „atenţii” prioritare? Nu mai am chef, mă retrag în cochilia mea şi mă concentrez pe ceea ce urmează să fac. Am treabă. Alta decât să mă mai surprindă lipsa de reacţie a autorităţilor româneşti, ca să nu încep şi cu presupuneri de altă natură. Constat că banii nu contează pentru unele instituţii ale statului când e vorba să-şi susţină protejaţii. În schimb nu fac minimul efort de autopromovare tocmai atunci când nu trebuie să scoată nici un leu din vistierie. Cum e posibil să se producă o asemenea răsturnare incredibilă a rosturilor unor organisme pe care tot noi le plătim? Unde se poate ajunge în acest fel, în ce direcţii mergem, mai degrabă ne târâm? Cine ştie, poate vom mai discuta despre asta, când vom avea liniştea necesară, după întoarcerea mea din Italia, când vom putea trage nişte concluzii. Acum mă rezum să afirm că simt gustul amar în cerul gurii şi spun că am mai învăţat ceva. Creatorul este singur, de la început până în momentul în care dă drumul produsului său către beneficiari. În această tăcere roditoare îşi conduce gândul până în momentul în care el prinde contur. Nu avem nevoie să cerem nimănui decât liniştea necesară, nu avem ce să aşteptăm de la nimeni, decât minimul respect faţă de munca depusă. Beneficiile de pe parcurs, când le obţii, au în ele ceva nesigur şi pasibil de a fi o diversiune. Nimeni nu îţi dă ca să îţi dea. Nimeni dintre cei care o fac în numele unui organism. Doar cititorii sunt sinceri, ei spun adevărul, ei recunosc şi declară dacă le-a plăcut ceva, ei te înalţă, ei te coboară, ei te vor aşeza pe un loc sigur, exact pe acela pe care îl meriţi. Nici un milimetru mai în stânga sau mai în dreapta. Gesturile lor sunt cele adevărate, cinstite, dezinteresate. Ale celorlalţi sunt făcute cu un scop care nu ţine de consistenţa demersului tău. Vreau să dau aici un exemplu clar şi emoţionant despre puterea şi semnificaţia unui gest al cititorilor, nu al oficialităţilor. Cu o prietenă de pe facebook care ştiam că apreciază sonetele mele, nu o dată lăsând comentarii entuziaste, onorante (nici măcar nu locuieşte în România) discutam la răstimpuri despre ceea ce aşteptam de la acest an, despre momentele importante care urmau să se producă. I-am spus că ele sunt, de fapt, două: o scurtă descindere la Londra, acolo unde urma să îl întâlnesc pe fiul meu, violonist in SUA, care avea un concert (nu reuşim să ne vedem decât la răstimpuri lungi, de câţiva ani) şi premierea de la Milano, vârful meu de evidenţiere în plan literar. La apariţia ultimului meu volum de sonete, a făcut un gest care m-a blocat, mi-a oprit cuvintele, m-a adus în situaţia în care nu am mai ştiut cum să reacţionez. Mi-a spus că ea comandă 100 de cărţi, pentru interese numai de ea cunoscute. Evident că m-am bucurat şi am pus cărţile deoparte. Când am deschis plicul în care trebuiau să fie banii pentru cărţi, am rămas mut. În interior se mai aflau două plicuri, iar în fiecare câte 100 de euro. Pe unul scria „pentru Londra” şi pe celălalt „pentru Milano”…
Aici trebuie să fac o pauză, şi acum lăcrimez. Gestul. Învăluitorul gest al celui care se bucură de bucuria ta, care vrea să participe, chiar nevăzut, la bucuria ta. Nu sunt necesare alte comentarii. Decât să spun că doar asemenea gesturi sunt adevărate, doar preţuirea cititorului are un sens şi reprezintă încununarea străduinţelor tale, îţi spune dacă eşti dăruit sau nu. Cât despre instituţii, las un pic modestia la o parte şi spun doar atât: eu cu premiul, instituţiile cu tăcerea. Să le fie de bine! Dimitrie Cantemir spunea : „unii tac din înţelepciune, alţi tac din prostie. Oricum, tăcerea lor vorbeşte”.
Plec la Milano ca să mă reprezint pe mine însumi, pe cititorii mei şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Sunt mândru de ce mi se întâmplă şi am să punctez acolo, la conferinţa de presă, că momentul reprezintă o primă încununare – şi tocmai unde, în patria lui Petrarca al cărui model de sonet l-am preluat şi l-am susţinut neabătut în tot ceea ce am scris – al unui proiect care, se pare, nu are corespondent nu numai în România, dar chiar la nivel mondial. Nu cunosc alt scriitor care să se fi aplecat cu atâta străduinţă asupra sonetului şi să fii scos atâtea cărţi prin care să-l cultive. O superbă recunoaştere în patria sonetului. Apoi afirm că pe români nu pot fi supărat. Mă descumpănesc doar autorităţile. Altfel, la Milano, pentru vizibilitatea României care trebuie să fie percepută nu numai ca o patrie a violatorilor şi a hoţilor, voi susţine un microrecital în ambele limbi. Un sonet îl voi recita în italiană, implicând spectatorii prezenţi în jocul meu – pentru că, dacă ridici poezia pe scenă o transformi în spectacol, aşa gândesc că ar trebui – provocându-i să aplaude în ritmul specific rostirii, într-un sonet cu secvenţe sintactice care se repetă, iar un alt sonet îl voi recita în româneşte, precizând că îmi doresc să audă cu toţii cum sună şi în limba în care textele au fost create, ca o simbioză între cele două entităţi lingvistice de sorginte latină, ca o prelungire a vibraţiei valabilă şi armonică în ambele limbi. Este ceea ce pot face şi eu, de pe poziţia mea singulară, pentru imaginea ţării în care vieţuiesc şi a cărei limbă o vorbesc şi o cultiv cu migală şi preţuire.

7. Domnule Munteanu, cum aţi ajuns să luaţi acest premiu? Cum de sunteţi mai vizibil în Italia decât în ţara natală?

Datorită Internetului. Cea mai simplă şi mai viabilă dintre explicaţii. Cu numai 10 ani în urmă nu ştiam să mă apropii de un calculator. Am intuit ce avantaje are, am simţit nevoia să îi desluşesc secretele, numai în momentul în care fiul meu plecase cu o bursă la o universitate americană, după absolvirea liceului, iar eu vroiam să am toate informaţiile despre el în timp util. Nu mă putea mulţumi o scrisoare clasică, în urma căreia, până primeai informaţia ea era deja vetustă. Ţin minte că era gata să renunţ când am încercat să-mi fac o căsuţă de e-mail la un centru de calculatoare. A trebuit să pun zeci de întrebări despre cum se procedează şi până la urmă am reuşit doar cu unul dintre salariaţii centrului lângă mine, tastând el butoanele, după ce mă întreba datele de identificare. Încet dar sigur am descifrat apoi esenţialul, lucrurile mari. Mai ales cum să scriu un mesaj şi cum să-l primesc. Astfel lumea s-a deschis enorm. Era puţin înainte de perioada în care am început să scriu, aşa că iniţiativa intrării pe internet m-a prins în plin. Intrând pe site-uri literare, mi-am dat seama că de la câteva sute, cel mult, în cazul unei cărţi tipărite, numărul cititorilor se amplifica exponenţial. Şi a început sarabanda postărilor de texte, difuzarea lor oriunde exista un spaţiu organizat pentru conversaţii pe teme literare. Comentariile transformau câmpul de manevră într-un uriaş cenaclu deschis. Au fost foarte multe apeluri laudative, unele formale, dar şi critici tăioase, chiar obraznice, insolenţa caracterizând o anumită categorie de internauţi care se simt bine, prind curaj, în spatele unui aparat care nu le dezvăluie identitatea. Am avut şi avantajul unei formaţii filologice, deci capacitatea de a discerne unde e seriozitate şi aplecare pentru lectură şi unde oamenii se află doar în treabă, eventual doar cu interese de socializare şi nu au pregătirea necesară pentru a înţelege un fenomen. A apărut apoi epoca facebook-ului şi deschiderea a devenit imensă, la scară planetară. Numărul prietenilor a crescut de la zi la zi. În scurt timp s-a umplut căsuţa cu 5000 de membri şi a fost nevoie de încă una, apoi de o a treia, de constituirea unui grup. Curând am realizat ce se întâmplă în spatele fiecărei postări, chiar şi atunci când nu ai semnale despre felul în care a fost receptat un anume text al tău. Cei cărora le plăcea ce ai scris distribuiau mai departe în cercul lor de prieteni, uneori în tăcere, şi deschiderea devenea imposibil de controlat. Oricum de ordinul a mii de citiri pe sticla calculatorului. Reacţiile la multe dintre sonetele mele au fost formidabile. Într-o vreme am avut stăruinţa de a realiza un folder cu cele mai frumoase comentarii, dar repede a devenit o întreprindere dificilă pentru că îţi ocupa mult timp zilnic, aveai mereu de lucru la completarea listei. Nu e de mirare că de pe urma acestui bulgăre care se rostogolea neîntrerupt şi devenea tot mai mare, au apărut monitorizările unora care aveau legătură cu cartea, cu evenimentele culturale. Au existat numeroase invitaţii la evenimente, cu unii am reuşit, prin intermediul semnalelor internautice şi ca răspuns la invitaţii, să ne cunoaştem direct, să amplificăm legăturile. Fără să pot vedea cu exactitate, circulaţia unor texte sau chiar a unor cărţi întregi a ajuns şi în mediile celor care au decis că merit să fiu invitat de onoare al Târgului de Carte de la Milano, chiar la prima lui ediţie. Recunosc că activitatea mea pe internet s-a făcut în ultimul timp extrem de articulat, masiv, cu ore pierdute zilnic în faţa ecranului, având conştiinţa faptului că şi prin acest mijloc de comunicare trebuie să recuperez timpul pierdut, intrarea târzie în bătălia semnelor grafice şi a imaginilor poetice. Mulţi n-au avut acest elan, alţii şi acum se tem de calculator, de reacţiile oamenilor, de controverse cu străini cu care, poate, nu merită să duci lupte fără să îi ai parteneri direcţi, fără bărbăteasca privire în faţă şi fără dialogul însoţit de gestica vie a celuilalt. Avantaje şi dezavantaje. Eu mi-am asumat riscul expunerii mediatice. Chiar n-am pus nici o oprelişte la nici o informaţie despre mine şi activitatea mea. Ce aveau să-mi facă rău cei care ar fi avut, eventual, gânduri necurate? Urmau să-mi spargă casa? Dar ce să fure de la mine? Eu sunt un om care nu am moştenit nici măcar un hectar de teren sau o casă. Tot ce am putut am făcut cu eforturi personale şi aproape întotdeauna, materialiceşte vorbind, la limita suspravieţuirii. Nu reprezint o atracţie pentru gândurile necinstite, nu eu pot fi subiectul şi obiectul unor planuri ascunse. Şi-ar pierde vremea fără folos. Singura avere pe care o am nu poate fi furată. În schimb, deschiderea mi-a adus, iată, victorii. Exist în memoria a mii de români, de pretutindeni, iar numărul revistelor în care au apărut sonetele mele nu-l mai pot ţine minte de mult. Până şi în această privinţă reprezint un caz particular. Un om care a trecut de primele bariere ale tinereţii şi se îndreaptă spre alte orizonturi biologice este un produs al internetului în cea mai mare parte a profilului său. Dar aici mai am ceva esenţial de adăugat. Trebuie să vorbesc despre ofertă. Totul are un sens, poţi înregistra o relevantă deschidere spre lume, numai dacă ai ce oferi, dacă ceea ce prezinţi găseşte ecou. Cu gândul la acest ecou spuneam de la început că cititorii decid, ei sunt beneficiarii trudei tale. Te plac, e bine. Nu te plac, e muncă în zadar, zbatere în gol. Ei te pot duce pe nişte culmi pe care critica literară, rigidă şi străină, nu le vede, ierarhiile oficiale nu te consemnează, pentru că nu faci parte din grupul privilegiaţilor acceptaţi la masa bogaţilor, cu toate beneficiile de rigoare. În lanţul Autor – Operă – Cititor e prea multă rigiditate. O scorţoşenie de la amvonul universitar în cazul criticilor, o răceală a autorilor care, ei înşişi, nu ştiu să-şi vândă marfa, scriu pentru a-şi demonstra capacităţile de încifrare, pentru gustul unui grup restrâns de încuiaţi şi rigizi gustători de absconzităţi pe post de inovaţii contemporane. Mulţi nici nu mai ştiu pentru cine scriu sau nu-i interesează, nu au capacitatea de a se dărui, chiar de a se sacrifica pentru a ajunge la cititori. În privinţa acestui stăpân absolut, a CITITORULUI, fac şi eu deosebiri. Sunt mulţi a căror nivel intelectual nu merită băgat în seamă, iar aprecierile lor chiar nu contează, dar sunt alţii, tot mulţi, care chiar fără studii filologice au o intuiţie a valorii care o depăşeşte pe aceea a specialiştilor. Ei nu se iau după ierarhii constituite într-un birou de şef de Uniune, ci după propria intuiţie, după plăcerea reală pe care o simt sau nu pentru ceea ce le oferi. Dacă închei acest lanţ la punctul lui terminus şi ai binecuvântarea cititorului adevărat, înseamnă că drumul tău e unul drept şi cu sorţi de izbândă. Rămâi, cu alte cuvinte, în conştiinţe, rămâi în timp. Timpul de azi, dar, mai ales, cel ce va veni.
Faptul că sunt mai vizibil în Italia, deocamdată, decât în ţară se datorează unora dintre reacţiile oficialităţilor şi „mai marilor zilei” de care am pomenit mai sus. Cei care vin din urmă au la noi şanse minime să fie primiţi la masa celor mari. Cercul nu se deschide aproape de loc în România, decât pe anumite falii care au prea puţină legătură cu valoarea. Cel mult cu promisiunea viitorului, dar neonorată deocamdată. E o pacoste, din acest punct de vedere, felul în care ştim să ne descoperim, să ne respectăm, să ne promovăm. Şi inechitabil este tot demersul, cu mari pagube pentru imaginea noastră în lume.
Hai că m-am întins. Dar tare era arzătoare această remarcă asupra rosturilor şi destinului de creator. Dacă ar fi să dau şi eu un sfat altora, ar fi să le sugerez să scrie cu zâmbetul pe faţă, cu bucuria unei comunicări. Altfel se înstrăinează de toţi.
De acum, la drum! Dumnezeu cu mine şi cu România!

Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Vineri, 28 septembrie 2012, au început manifestările celei de-a XI-a ediţii a Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, organizat, ca în fiecare an, de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, cu sprijinul Consiliului Judeţean Bacău.
Oaspeţii din ţară şi din străinătate – poeţi, prozatori, critici literari – au participat, în prima zi de Festival, la itinerariile „Avangardei” în Colegiile „Ferdinand I”, ,,Vasile Alecsandri”, „Ştefan cel Mare”, „Ion Ghica”, „Anghel Saligny” şi „N. V. Karpen” din Bacău, pentru colocviul „Rolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mâine”.
Întâlnirile cu elevii şi cadrele didactice din colegiile băcăuane au demonstrat interesul pentru cultură, pentru latura spirituală a existenţei umane, pentru valori, precum şi o profundă înţelegere a faptului că tineretul, în ciuda modelor şi a crizelor de tot felul, va găsi întotdeauna puterea de a-şi transcende condiţia, dovedind bunul-gust de a-l transforma oricând pe „a avea” în „a fi”.
După întâlnirile cu tinerii (încă) studioşi, invitaţii la Festival şi-au revăzut prietenii şi cititorii la ora 17, în holul mare al hotelului „Decebal”, unde s-a deschis Salonul de carte. Au fost lansate volumele: „Poeme pentru totdeauna” de Nicolae Dabija, „Grădina din turn” de Liliana Ursu, „Pelerin la templul cuvântului” de Dumitru Brăneanu, „Epilog sau amneziile unui condamnat la viaţă” de Nicolae Mihai, „Laudate Dominum” de Valeria Manta Tăicuţu, „Adevărata fericire” de Mihaela Băbuşanu Amalanci, „Profesoara de maniere” de Ştefan Dorgoşan, „Sub puterea destinului” de Ion Lupu, „Gulagul din umbra palmierilor” de Doru Ciucescu, „Magistralele tehnologice ale civilizaţiei” de Andrei Vartic, „Marketing. Aplicaţii şi studii de caz” de Mihai Deja, Eugenia Harja, Ovidiu-Leonard Turcu, Marcela-Cornelia Danu şi Laura Cătălina Timiraş. Au susţinut recitaluri de poezie: Liliana Ursu, Nicolae Dabija, Valeria Manta Tăicuţu, Dan Bogdan Hanu, Nicolae Mihai, Cecilia Moldovan, Mircea Bostan, Petru Colăcel, Tincuţa Horonceanu Bernevic, Dumitru Brăneanu, Ştefan Dincescu, Cornel Paiu, Vasile George Puiu. S-au remarcat cu intervenţii: Isabela Vasiliu Scraba, Ivan Pilchin, Aurel Maria Baros, Petre Isachi, Daniel Nicolescu, iar fundalul muzical a fost asigurat de cantautorul Florin Ţuţuianu.
A doua zi a Festivalului a debutat cu un pelerinaj la Casa Bacovia, apoi la Casa Nicu Enea şi la Casa-muzeu Anton Ciobanu, unde poeţii au avut posibilitatea să admire documentele/exponatele şi să participe la un maraton poetic.
Sâmbătă, 29 septembrie, la ora 11, în catedrala „Înălţarea Domnului” a avut loc un colocviu intitulat „Poezia şi rugăciunea la frontierele cunoaşterii”, al cărui moderator a fost poeta Liliana Ursu. Au avut intervenţii Carmen Raluca Şerban, Cornel Paiu, pr. Ştefan Chelaru, Alina Munteanu, iar programul de muzică liturgică a fost susţinut de soprana Carmen Vasilache şi de pr. Marian Vătămănescu. Poeţii prezenţi au citit creaţii cu tematică religioasă.
În seara aceleiaşi zile, invitaţii din ţară şi din străinătate, precum şi un generos public băcăuan s-au întâlnit la Filarmonica „Mihail Jora” pentru festivitatea de decernare a premiilor anuale. După prezentarea juriului şi a invitaţilor, a avut loc un nou podium al poeţilor, precum şi un recital artistic oferit de Anton Achiţei, Florin Ţuţuianu şi elevii Colegiului Naţional de Artă „George Apostu”. Premiul de excelenţă în poezie i-a fost oferit lui Nicolae Dabija (Republica Moldova), premiul pentru proză – lui Ion Lupu, premiul pentru creaţie plastică – Elenei Popescu, premiul pentru interpretare artistică – Florin Ţuţuianu, iar premiul pentru ştiinţe – colectivului condus de Mihai Deju.
Festivalul s-a încheiat târziu, în noapte, cu un banchet poetico-filosofic, la care s-a făcut schimb de cărţi, autografe şi opinii, s-au recitat poeme inedite şi au fost rostite cuvenitele cuvinte de mulţumire adresate celui care-a organizat Festivalul: poetul Victor Munteanu.

FESTIVALUL DE CREAŢIE LITERARĂ „V. VOICULESCU”

La Pârscov, locul naşterii POETULUI, se desfăşoară, an de an, o festivitate care încheie frumos „Zilele Bibliotecii Judeţene”: la Casa Memorială „Vasile Voiculescu” se decernează premiile anuale pentru creaţie literară, cu sprijinul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Buzău. Pe 25 octombrie 2012, un juriu alcătuit din: Florentin Popescu, Dumitru Ion Dincă, Nicolae Gîlmeanu, Marin Ifrim şi Ionel Stănuţă i-a stabilit pe câştigătorii din acest an:
Secţiunea Poezie:
Valeria Manta Tăicuţu – „Laudate Dominum”;
Secţiunea Proză:
Dan Manciulea – „Mici apocalipse de adormit omenirea”;
Secţiunea Istorie Literară:
Gheorghe Postelnicu – „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”;
Secţiunea Publicistică:
Viorel Frincu – „Consemnări publicistice“.
În aceeaşi zi, la Biblioteca „Vasile Voiculescu” din Pârscov, a avut loc lansarea volumului „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” de Gheorghe Postelnicu. Cartea a fost prezentată de profesorul Titi Damian, care a apreciat curajul autorului de a merge pe urmele unor scriitori consacraţi. Au mai luat cuvântul: Passionaria Stoicescu, Nicolae Gîlmeanu, Stelian Grigore, Costache Mircea, Florentin Popescu, Nicolai Tăicuţu.

Cu gândul la V. Voiculescu

VMT aşteptând strigarea la premiu…