Literadura nr. 26 (9)
Daniel LUCA
Viața, poveste și dans
Nu este ușor să te cunoști pe tine însuți, așa
cum nu este ușor să îți depășești limitele, limite
pe care adeseori tu însuți ți le impui, conștient ori
ba.
Despre aceasta este vorba în romanul Pe
ritmuri de tango de Dorina Catarig (Editura
Castrum de Thymes, Giroc, 2022), un roman ce
se dorește a fi un semnal de alarmă pentru fiecare
dintre noi atunci când greutățile vieții par a ne
copleși întru totul.
Pentru tânărul Emmanuel, handicapul
locomotor de care suferă este ceva monstruos
care îl va împiedica pentru totdeauna să fie
acceptat de către oamenii normali. Frământările
sale interioare sunt dureroase („Eram o persoană
cu handicap și cine s-ar uita la unul ca mine?”, p.
11), iar acceptarea situației e doar aparentă („Eu
m-am împăcat cu mine și handicapul meu, viața
merge înainte, cu bune, rele și grele”, p. 12).
Interiorizarea, izolarea de ceilalți sunt firești,
însă nicidecum de bun augur. Dimpotrivă, sunt
distructive, periculoase. Iar atunci când fiorii
iubirii îi dau târcoale lui Emmanuel, acesta este
convins că nimic bun nu i se poate întâmpla și că
nu este loc pentru speranță („Sunt o persoană cu
handicap, cui i-ar trebui așa ceva pe cap?”, p. 13).
„E pur si muove” și iubirea face ca stâncile să
se prăvale din cale, iar speranța să reînvie.
Handicapul există de fapt doar în mintea
tânărului, iar șansele ca el să revină la normalitate
sunt extrem de mari, cu condiția respectării
întocmai a terapiei. O terapie neconvențională, și
anume … dansul („Dansul este unul dintre cele
mai puternice ritualuri de curățare, transformare,
schimbând vibrația corpului și a minții”, p. 98).
Singur dansul, însă, nu este suficient, el trebuie
însoțit de credință („Avem nevoie de Dumnezeu
pentru a trece de fiecare clipă și pentru a-i
mulțumi că am ajuns acolo unde suntem. Avem
nevoie de speranța că El are grijă de toate și că va
face lucrurile să se așeze, într-o zi, la locul lor”,
p. 86) și (cum altfel?) de iubire (între Emmanuel
și Miriam: „Nu te căutam, dar îmi zvâcneai în
tâmple. Lasă-mă să fiu tot ce ai putea iubi de aici
înainte”, p. 76).
Dansul dezvoltă energii nebănuite, iar blocajul
emoțional ajunge să dispară în scurt timp
(doamna Karina: „Blocarea emoțională de care ai
suferit ani mulți a fost o barieră ascunsă pentru
tine, dar este inofensivă acum”, p. 75). Mai mult,
dansul înseamnă bucurie, ruperea zăgazurilor,
viață chiar și trebuie trăit până în măduva oaselor,
iar pentru aceasta e nevoie ca muzica să te inunde
în voie („Totul a fost bucurie, eliberare, celebrare
a vieții. Un tango pasional argentinian, plin de
viață și de suflet, un tango în care un tânăr în frac
negru și sclipitor poartă o tânără în rochie albă cu
falduri largi pe deasupra podelelor unei săli, cu
emoția și grația stelelor care gravitează prin
Univers”, p. 155).
Fiecare om este o
poveste, fiecare om
are propriul destin,
tocmai de aceea
trebuie să trăiască
intens fiecare clipă,
pentru că în fiecare
clipă se scrie viața
sa („Viața este o
poveste pe care o
scriem zilnic, cu
pagina de mâine
goală”, p. 174).
Uneori, Dorina
Catarig se lasă purtată prea mult pe aripile
meditației, însă scrisul său pornește din suflet,
este sincer, viguros și ajunge cu rapiditate la
sufletul cititorului, cu atât mai mult cu cât știe să
împodobească narațiunea cu o mulțime de situații
neprevăzute și spectaculoase, „asezonate” poetic.
Călin DENGEL
Supui lumea când învingi frica
Volumul de poezie al Cameliei Iuliana Radu,
„ziua în care am devenit monstru” apărut la
Editurea Vinea (2021), mi-a adus aminte de ce
oamenii se feresc să citească poezie și, în general,
să mai citească. Oamenii nu mai citesc poezie de
teamă. Există o teamă fundamentală a societății
noastre, obișnuită cu hedonismul impus de rețele
internautice și oferte. Aceasta este teama părăsirii
zonei de confort, zonă care este tot mai mică, tot
mai mică.
Numai frica de a cădea (și cea de zgomote
puternice) ne vine la pachet, de la naștere, restul
fiind învățate sau deprinse. Niciuna nu se
compară, însă, cu frica de moarte. Și, deși nu
există un om fără de teamă, este de-a dreptul
rușinos și implicit tabu, să fie recunoscută.
Această relaționare față de frică este total eronată
și este cauza nenumăratelor frustrări care ne
chinuie viețile, din clipa în care devenim
conștienți de inevitabil.
În realitate, conștientizarea fricii este primul
pas în învingerea ei.
La Camelia, frica se numește „fugă” („fuga
strigă din spinare”). Fiind numită, înseamnă că
este recunoscută, acceptată și astfel izolată și
dezarmată.
Volumul nu celebrează vindecarea ca
secvență consecutivă firească, ci o prezintă ca
fiind undeva, dincolo, în afara timpului.
Vindecarea nu este cea de boală, ci de lume în tot
ansamblul ei, iar aceasta pentru că viziunea
autoarei asupra lumii este una în esență gnostică,
însă de tradiție jungiană.
Într-un moment de hiperluciditate („ochii mei
decupau realitatea/ până în locurile în care nu mai
fusesem”), traiul obișnuit este ca „târșâitul
picioarelor a viață” într-o „duminica anostă”,
spiritul fiind singurul care se poate bucura de
anumite grade de libertate („duminica spiritului
nu este aceeași cu cea materială”). Ruga („l-am
rugat pe dumnezeu/ să-mi arate cum sunt/ iar el
mi-a arătat o casă”), visele („am visat un înger”,
„am visat-o pe mama în podul casei”, „a doua zi
l-am visat pe tata”, „a treia zi mi-am visat
familia”, a patra zi mi-am visat bărbatul”, a
cincea zi/ mi-am visat fiul”), premonițiile
(„uneori primim vești despre noi înșine/ de pe
lumea cealaltă”) și viziunile („când s-a întors cu
fața era mai alb ca zăpada/ am dus mâna la
ochi”), ca părți ale hiper-realității, permit o
scufundare în mecanismele reglatoare ale
conștiinței și oferă acele fundamente pe care se
construiesc acceptarea, detașarea și resemnarea.
Lumea tenebrelor („abisul își sălta senzual gura
vopsită/ prin faptele mărunte ale zilei”) este, de
asemenea, resimțită; la fel și purgatoriul, dar nu
ca destinații proxime, ci ca spații deja petrecute,
„azi e ultima zi în care mai poți rosti cuvinte”.
De asemenea, viața poate fi comparată cu o
funcție din analiza matematică, cu o limită, al
cărei argument, timpul, se îndreaptă spre
terminus, spre moarte sau extincție, însă, în
această meta-construcție lirică, nu o atinge,
pentru că sursa conceptuală aparține planului
perpetuu, spiritual.
Camelia nu și-a creat un instrument de sprijin
pentru un diagnostic greu (diagnosticul a bătut la
ușă și mi-a spus/ hai că ai scăpat/ ai cancer„), ci,
într-un moment de hiperluciditate, sesizează că
introspecția, înțelegerea, gnoza, reprezintă
scăparea din închisoarea materiei („sângele s-a
făcut leneș”), chiar dacă „dorul de viață”, susținut
de „mimarea absolută și fără de folos a zilelor
fericite” în „repetiții rudimentare”, tinde să înșele
și să limiteze conștiința.
Numărătoarea inversă nu ajunge să se
desăvârșească și să se oprească în moartea fizică,
dimpotrivă, orientează sensul dinamicii
interioare spre problematicile metafizicului, ale
hiper-realității, care evident distorsionează
sistemul comun de orientare tempo-spațial (tu
îmi spui nu te speria/ nu te speria/ viața va
deschide ochii/ mari cât istoria noastră nescrisă/
nebunia continuă”).
Există chiar un epitaf emis ante-mortem,
care apelează la funcția definitorie, respectiv
creatoare a Logosului: „când te gândești la
mine… adu-ți aminte de momentul fragil în care
am urcat în privire văzându-te”; astfel, suntem
reasigurați că nemurirea face parte din funcțiile
integratoare ale Pleromei.
Aici, poezia nu este nici feminină, nici
feministă, ci ontică, poemul „în fiecare noapte”
ilustrând condiția creatului în raportul său de
proporționalitate cu Creatorul. Avem, astfel,
reprezentarea creației spațiului ideatic originar,
prin despărțirea copacului primordial de matrice,
în cea mai clară formulare: „în fiecare noapte/
scot un copac din uter/ mă încurc în rădăcinile
lui/ mai noduroase/ mai grele ca anii unui măslin/
apoi/ îl duc în spate până la fereastră/ îi dau
drumul și aștept/ nu îl aud căzând/ nu îl văd pe
cimentul trotuarului/ în fiecare noapte/ scot un
copac din uter/ iar în locul rămas gol/ îmi așez
fruntea”.
Camelia ne înrolează în acest volum într-o
buclă a misterelor săvârșirii, în care „monstrul”
reprezintă coeficientul magnitudinii transformării
spiritului în conjuncția alchimică a existenței
vremelnice cu gnoza. Citiți poezie fără teamă!
Ciprian VESTEMEAN
Rătăcit pe sub ceață
Citesc în praful de pe inima mea
că de mult nu a mai fost iubită!
De aceea, aproape noapte de noapte
adorm ca un mort uitat pe o pernă de nisip.
Mă simt ca și cum aș fi băut
pe nerăsuflate
un întreg pahar cu venin stors din papagal!
Da… acel papagal ce vorbea
numai despre iubire…
iubirea… acel venin dulce-amar!
Cel puțin, știu că voi orbi curând
și ochii mei vor vedea
numai o lumină moartă
și mă voi simți ca atunci când
curcubeul a avut un coșmar
fiindcă s-a visat în alb și negru!
Dar, până atunci…
să continuăm ce facem
și să ne afundăm în tăcerea caldă
afumându-ne cu șoapte dulci
așteptând timid ca
o melancolie să ne muște de picior!
Ceața se întețește…
iar mă voi rătăci o vreme…
De tine mi-e foame!
Când acum trei luni
copacii au început
să îmbrace haina Toamnei
nu m-am gândit
că voi ajunge să văd cum
încolțește Iarna
în colțul geamului meu afumat!
De foame sunt sătul
și-atunci și acum
aș vrea să-ți simt umbra ta caldă
căci îmi este atât de poftă
de o porție de odihnă
la pieptul tău
ascultând tic-tac-ul
din inima ta!
Am în minte
stoluri de gânduri
și-mi trebuie, din partea ta
niște fulgi de speranță
că vei rămâne mereu
în viața mea
altfel, ea,
viața mea va fi ca un
Crăciun în cimitir!
Concursul Național de Literatură SF și Fantasy
Asociația culturală „Renașterea Buzoiană” a inițiat la propunerea noului președinte în persoana drei
Gabriela Serena Popescu un concurs de literatură Fantasy și SF.
Concursul este dedicat memoriei lui Ovidiu Cameliu Petrescu.
Juriul, alcătuit din scriitori consacrați în domeniul literar și al culturii a fost format din Alexandru
Mironov, Ana-Maria Negrilă și Cătălin Badea Gheracostea a desemnat câștigătorii:
Secțiunea Fantasy
Premiul I. Trif Ioana, Împăratul mincinoșilor
Premiul II. Loredana Dănilă, Misterioasa doamnă V
Premiul III. Marius Albert Neguț, Hulita
Mențiune. Duță Eugenia/Năluca
Secțiunea SF
Premiul I. Aurelius Belei/Schizzo 22
Premiul II. Mircea Bădut/Ziua lor
Premiul III. Mara Cernat, Asincron
Mențiune. Bogdan Mihai Bati, Scurtă istorie a Nașterii Crăciunului
Premierea a avut loc la Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” vila „Albatros”
Pe 28 noiembrie 2022, la Buzău.
Alexandru Mironov
Stg.: Mara Cernat, Gabriela S. Petrescu, Fl.L. Dalian, Al. Mironov, Teo Cabel, Ana Maria Negrilă, Aurelius Belei,
Marius Albert Neguț, Ioana Trif; în plan secund Viorel Frîncu
Stânga: Gabriela Serena Petrescu, în picioare Ana-Maria Negrilă, Viorel Frîncu
