Propoziții pretențioase – Aliceam
Ne alienăm definitiv. După fiecare nebun voia….
Bunăoară client. Bunăoară întreprinzător. Cei doi privindu-ne cum ne chinuie talentul. Mâinile în sân, privirile în sus. Reproșuri de acolo. Scuze de jos. ,,Adu-ne câteva scânduri ca să le așternem peste tabla pusă cum s-a putut peste…” magazia confecționerului și/sau – probabil – și un țâr de toaletă, vestiar – n-am reținut. Mă mir cum de o alipiră în așa hal de clădire și cum au reușit să monteze tabla cutată atât de prost. Din sărăcie sau la sugestia ticluitorilor. Referire la scândurile una da, vreo trei ba și la capetele tăiate strâmb ale tablei. Nu tu holțșuruburi înfipte corespunzător, nu tu suficiente și unde le-ar fi fost locul, nu tu pantă. Nouă ne-a convenit, era bomboană la pus scara peste și cocoțat. Alunecă puțin orice lași în așteptare și scândurile cerute puteau primi, fără să ni se reproșeze, câte un cui de fixare, de astupat ulterior cu holțșurub. Alungam astfel orice teamă. Jos. Sus era altă poveste. Poziția cu spatele la scară, întinderile până la locurile mai puțin accesibile, praful strâns ciurdă între astereală și rigips, greutatea rigipsului, holțșuruburile care nu se mai puteau desfileta, paziile, frontoanele și resturile de tablă mai lungi, măsurătorile pentru tăierile în triunghi, adaosul pentru priveștire, locurile de fixare pe bâjbâite, pe însemnatelea, pe ratare – dacă astupi semnele, nu se mai alicesc corespunzător, orice abatere de la ele te scoate din nivelul de siguranță că la vreo pală mai puternică nu încep foile să fluture ca frunza-n vânt -, bineînțeles pe și prin rigipsul cu care tot frontonul fusese de asemenea placat. Alte și alte întrebări-reproșuri pentru neinspirația de a înfunda podul cu un astfel de material ultra influențabil la apă și căldură excesivă. Dată lucrarea la roșu, la propriu, după culoare.
Alta. Tot la Gigi. Un cot de centrală ce a necesitat ,,sculptarea” în gardul vecin cu curtea ,,turcaletului” ce s-a întins cu afacerea ca sosul de șaorma pe care o vinde altor întunecați, altminteri proprietatea CAR-ului oraș/profesori.
Acoperișul pe casa de locuit/coafor-frizerie mai acu. Tabla. Se vede de la stradă că e nouă, că grinzile/căpriori, de atâta amar de ani, au devenit concave și tabla modelată în părți mai mari, după ele, pare pe alocuri mototolită, însă mai mult nu se putea face. De furcă însă a fost și cu scândura mâncată de gărgărițe, de mustirea apei pe la încheieturile vechii table, și cu copacul de la colțul casei, rășchirat peste aproape toată partea din față, de rașchetat cu drujba până la nivelul nostru de înălțare – gluma cu ziarul uzată la momentul oportun -, și cu aluviunile sedimentate în jgheabul montat cu doar doi ani în urmă, și cu lumea nebună care, deși auzea bine că ne dăm duhul tăind și aruncând pe trotuar crengile, nu se sinchisea să meargă mai aproape de margine, aproape de bordură, cu șanse foarte mici să ajungă alicele de lemn și tufele descărnate de pe platan până la ei. Iar pe spate panta abruptă și legătura cu tabla veche și acoperișul. O caplama gândită cu picioarele de ,,meșterii” dulgheri, cu diferențe inexplicabile de înălțime și lipsa unei grinzi exact la îmbinare. Ca să nu mai fim amabili cu predecesorii și să-i facem în fel și chip în lipsă. Să ne pierdem timp cu operațiuni de încercare de uniformizare, ba pe sus, ba din pod, fără rezultate uluitoare, deși efortul fizic de ridicare era epuizant. Scoți limba precum câinele de sete pe dogoarea cea mai mare. Să trec la catastif că eram nevoiți și să circulăm printre clienții terasei pentru cine știe ce nevoie?
