Spații culturale nr. 25 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cică nişte cronicari…

De mai multă vreme, umblă vorba, prin lumea literară, că n-am avea critică de întâmpinare. Şi, cum orice loc gol se cuvine umplut cu ceva, au apărut, peste noapte, cronicari dispuşi să promoveze tot ce se publică şi nu se (mai) citeşte la noi; cărţi de poezie, romane, manuale, tratate (de istorie, filosofie, religie etc.), monografii (unele în versuri romanţate), cărţi de bucate, amintiri din copilăria mai mult sau mai puţin comunistă, mă rog, o producţie impresionantă de lucrări menite să demonstreze paradoxul că, deşi suntem pe locul I în Europa la analfabetism, avem cel mai mare număr de scriitori pe cap de locuitor din lume.
Un cronicar adevărat, spunea într-un editorial dl. Nicolae Manolescu, trebuie să fie un diagnostician. Adică un profesionist capabil să determine precis boala (talentul) după manifestările pe care le prezintă (respectiv cartea cu tot ce-i în ea). Perfect adevărat până aici şi toate ar fi bune şi frumoase, dacă literatura n-ar fi, la fel ca sportul şi politica, un domeniu în care toată lumea-i pricepută, astfel că abia mai poţi respira de atâţia experţi pe metru pătrat. Ca să fii un comentator (e mult spus „critic literar”!) cât de cât serios, s-ar cuveni să ai, pe lângă bun-gust şi cultură generală, măcar un minim de informaţie din domenii ca: teoria literaturii, stilistică, istoria literaturii etc. şi, nu în ultimul rând, să fii în relaţii bune cu semantica, morfologia şi sintaxa limbii. Fireşte că aceste cerinţe par absurde şi de neaplicat în condiţiile unei inflaţii de autori şi de maculatură publicată harnic şi voios, la edituri de sector, cartier şi, mai nou, de subsol şi de scara blocului. Dacă ai un vecin care tocmai a scos un volum de poezii, nu se poate să nu-i dai o mână de ajutor; scrii despre cartea nou apărută cu uşurinţa cu care îl asişti la schimbarea unei roţi la maşină şi se vor găsi întotdeauna reviste care să-ţi publice inepţiile, ba să te mai şi invite să le mai trimiţi „cronici” la fel de prost scrise, dar bune de umplutură.
Nu-i grav faptul că poeţii şi prozatorii noştri au început, cum se zice, să ilustreze conceptul renascentist de uomo universale şi să se amestece ba în politică, ba în administraţie, ba în afaceri, ba în agricultură, ba în istorie şi critică literară; mulţi dintre ei şi-au demonstrat talentul şi şi-au scris cărţile, aşa că acum, la bătrâneţe, se pot juca frumos cu tot felul de zdrăngănele, precum şi cu alte mărunţişuri gonflabile.
Grav este că muncitori necalificaţi, înscrişi, după şomaj, la „particulară” şi licenţiaţi la 50 de ani pe banda rulantă de la „Spiru Haret”, se erijează în istorici şi critici literari, chit că au un discurs de elev din clasa a treia.
Grav este că moaşe comunale, secretare de firmă, administratori de bloc, tapiţeri şi sculeri-matriţeri, preoţi de la ţară şi foşti primari sunt convinşi că, fără cronicile lor, adevăratele „talente” ar zăcea necunoscute în cine ştie ce fund de provincie.
Grav este că prea mulţi profesori de română s-au apucat de răspândit prin revistele de specialitate cronici mediocre şi călduţe, de acelaşi nivel cu lucrările predate de elevii din clasa a unsprezecea la sfârşit de semestru şcolar. Pentru că au în catedră, nu-i aşa, literatură, aceşti bieţi dascăli au pretenţia să fie recunoscuţi de breasla scriitoricească chiar după primul comentariu şchiop şi fără dinţi, în care orice neica nimeni este „analizat” şi decretat „geniu”.
Dacă disperarea aceasta a profesorilor de română (aici intră şi doamnele, care sunt de zece ori mai agresive şi mai pline de ifose intelectuale) e de înţeles şi de explicat prin goana după punctaje didactice şi, eventual, câţiva lei în plus la salariu, disperarea foştilor turnători, a informatorilor la „securiţica” (mulţumesc, Magda Ursache!) de a-şi demonstra veleităţile scriitoriceşti mi se pare şi inexplicabilă, şi de rău augur. Că, de! – salariu-salariu, deci nesimţit, pensia – așijderea, plus certificatul de revoluţionar, plus… Atunci la ce le-o mai fi trebuind să iasă în faţă, monşer? Ca să ne facem o idee de cum scriau odinioară? Căci cronicile lor tare mai seamănă, spun cunoscătorii, cu informările zilnice/săptămânale/lunare menite să umple dosarele şi să dezvăluie „organelor” crimele săvârşite de cei apropiaţi…
Prin urmare, cum ceea ce se scrie nu-i critică de întâmpinare, ci simplă dare cu părerea, după un nemuritor şablon, cum „cronicarii” noştri de ocazie habar n-au să pună un diagnostic, ba, culmea ridicolului, se apucă de „povestit” poezii şi alte cele, golul acela despre care vorbeam la început riscă să se transforme în gaură neagră (prietenii CERN ştiu de ce).

Petrache PLOPEANU

Sfârșitul istoriei și sfârșitul culturii: POST-CULTURA
Câteva cuvinte despre produsele culturale de ieri și de azi

Astăzi avem impresia că altădată oamenii aveau o mai mare aplecare spre cultură, că erau mult mai interesaţi de acest fenomen, că erau mult mai mulţi cei care se dedicau culturii. Convingerea mea este că lucrurile nu stau aşa şi că la noi, la români, situaţia a fost permanent dificilă în ceea ce ţine de actul cultural. Există convingerea că între cele două războaie mondiale activitatea culturală a fost una de excepţie, dar se face această afirmaţie pentru a se blama regimul care avea să fie instaurat după 1945, cel comunist, deci aserţiunea este una relativizată din start, criteriul conceperii ei fiind unul politic. Desigur că între cele două războaie cultura a oferit o imagine substanţială, creatori, creaţii, dar afirm că şi perioada comunistă a fost una în care fenomenul cultural s-a manifestat, odată depăşite momentele proletcultiste, din plin, şi a oferit aceleaşi coordonate generale legate de creator şi creaţie. Nu este necesar să amintesc aici de numeroşii oameni de cultură din acea perioadă, de numeroşii creatori de produse culturale, pentru că scopul meu nu este să fac un inventar al acestora, ci doar să scot în evidenţă continuitatea actului cultural, în general, pe aceleaşi coordonate ca întotdeauna, desigur ţinând seama de evoluţia societăţii ca întreg.
Ne plângem că astăzi nu există o susţinere şi un interes al factorilor politici pentru cultură, iar eu spun că niciodată nu va exista acest interes, o preocupare mai intensă pentru acest fenomen, indiferent că resursele ar fi mult mai mari faţă de cele de care societatea românească dispune la momentul actual. Problema culturii româneşti dintotdeauna nu a fost una a resurselor, ci una a tendinţelor generale. Suntem un popor nu prea interesat de acest fenomen, acesta este un adevăr, iar răsturnarea ideii enunţate nu se poate face decât în plan statistic, printr-o evaluare numerică a scriitorilor cu adevărat universali, a arhitecţilor cu adevărat implicaţi în marea artă, a compozitorilor şi cântăreţilor impuşi pe marile scene ale lumii, a actorilor şi regizorilor cunoscuţi de lumea civilizată, a sfinţilor şi oamenilor bisericii ortodoxe, către care să se îndrepte actul devoţional al unei mase de credincioşi mult mai mare decât aceea a corpului naţional românesc. Ne plângem că factorii de decizie politică nu fac mai mult pentru a promova valorile noastre culturale peste hotare, dar ar trebui să ne întrebăm dacă avem ce promova atât de stăruitor în afara ţării.
Din 1989 încoace, au apărut numeroase cărţi, dar nu am auzit de nici un mare scriitor român care să rupă gura târgului mondial. S-a construit mai puţin, s-a dărâmat mai mult. Unde sunt marii arhitecţi români care să ne facă admiraţi de lumea largă? Unde sunt marii artişti plastici care să se impună ca adevărate modele, demne să întemeieze şcoli? A apărut vreun Grigorescu, vreun Luchian şi nu ştim noi încă? Unde sunt marii filosofi? Avem în ultimul timp câţiva regizori din valul tinerilor care au reuşit să depăşească umbra, prin propriul lor efort şi nu printr-un interes mai altfel al statului român faţă de ceea ce se petrece acolo, în lumea filmului. Fără a fi cârcotaş, consider că fenomenul cultural românesc este unul care se întreţine singur, prin interesul de sine. Cei care creează o fac pentru sine, în primul rând, o fac pentru bunăstarea lor interioară şi nu pentru răsplăţi îndelung aşteptate. Scriitorii se întâlnesc într-un loc sau altul din această ţară, pentru a socializa, pentru a-şi dărui reciproc cărţile scoase cu eforturi. Muzicienii, şi mă refer aici la aceia care se pot numi cu adevărat aşa în urma unor recunoaşteri clare a acelora care o pot face în deplină cunoştinţă de cauză, pleacă mai mult în concerte în străinătate decât în ţară şi aici nu este vorba doar de bani, ci şi de interesul spectatorului român.
Cultura românească din ultimii 22, 23 de ani, este suplinită cu brio de televiziune, dar doar la modul cantitativ. Cât priveşte calitatea produselor oferite de către televiziunile numeroase apărute după 1989, lucrurile stau invers. Televiziunile cultivă, fără nici un dubiu, produsele non-culturale, indiferent că este vorba despre carte, artă plastică, muzică, film, religie, cu anumite excepţii, desigur, dar care sunt înghiţite de marea de produse non-culturale care se împing cu obstinaţie în faţă pentru a face rating. Voi spune că non-cultura a căpătat, datorită televiziunii, presei, oamenilor politici, un statut oficial, ceea ce determină intrarea în competiţie, care devine tot mai îndârjită, pentru că este vorba de bani, cu adevărata cultură. Dacă există o deosebire faţă de perioada comunistă, aceasta este în banii care se dau acum pentru ceea ce înseamnă non-cultură. Atunci, în comunism, controlul statului asupra produsului cultural împiedica fenomenul non-culturii să sustragă resursele financiare „oficiale”, sursa sa principală fiind masa mare de consumatori, puţin interesaţi de cultură, ca de altfel şi astăzi. Acum banii se duc pe acele acţiuni care îi aduc înapoi înmulţiţi. Or, cultura nu produce bani. Acesta poate fi un criteriu clar care separă produsul cultural de cel non-cultural: când ceea ce este numit, de unii, cultură, aduce câştiguri substanţiale, atunci nu este altceva decât o mască a unui produs non-cultural. Excepţiile sunt la noi chiar excepţii! Nu am auzit decât de foarte puţini oameni de cultură care să se îmbogăţească de pe urma unei activităţi culturale.
Şi atunci putem spune că fenomenul cultural la noi, nu mă încumet să vorbesc de alte plaiuri, este susţinut prin interesul unor pasionaţi de cultură: literatură, arta plastică, muzică, religie etc. Pasionaţi şi pregătiţi, în acelaşi timp, în domeniul respectiv, pentru că simpla pasiune nesusţinută de har nu duce decât la aceleaşi produse non-culturale, care de data aceasta se situează şi în afara ratingului, menţinându-se doar în domeniul pierderii timpului în acel mod.
În concluzie, cultura românească de azi este una de circumstanţă, fără consistenţă, fără priză la marele public, ba poate chiar şi la creatorii de cultură uneori preocupaţi mai mult de sine decât de fenomenul de ansamblu. Marele public nu are o educaţie culturală care să-i permită clasificarea produselor care i se oferă şi să le accepte sau respingă ca produse culturale sau non-culturale şi de aici impunerea cu uşurinţă a non-culturii, în dauna culturii. Cultura românească este pasivă, este parţial inertă, nu reacţionează la provocările timpului, mulţumindu-se să zvâcnească doar din când în când la stimulii pavlovieni ai naţionalismului, la fel, şi el, de circumstanţă. Şi poate că aici ar fi salvarea culturii noastre, în fiorul naţional, al tradiţiei. Sau în crearea unui alambic care să topească non-cultura şi cultura într-o magmă a postculturii.

Scrisoare deschisă

Adrian MUNTEANU

La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei, alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!
Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul www.saloneinternazionaledellibro.it.
În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.
Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.
Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.
În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?
M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?
Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.
Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţelegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.
Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.
La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.
Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!

Fănuş Neagu era vecin cu Ambasada Rusiei. Când copiii ruşi voiau să sară gardul, ca să-şi recupereze mingea, el le spunea pe un ton şugubăţ:
-Staţi acolo, năzdrăvanilor, vă dau eu mingea. Că voi, când intraţi undeva, nu mai ieşiţi cu zecile de ani!
Aşa este, maestre! Oameni aşezaţi… mereu peste alţii!

***
– Mai poţi să-mi recomanzi alt poet bun din România? fu întrebat Marin Sorescu cândva de un editor străin.
-Nu. Numai eu sunt. Cu mine ai atins apogeul.
Bat-o pustia de modestie şi de… solidaritate românească!

***
Miron Radu Paraschivescu către Gheorghiu Dej:
– Am plâns ca un copil şi v-am scris poezia pe care v-o alătur.
Trebuia să plângi, maestre, pentru că ai scris-o.

***
– Nu neg vreodată ce am scris! (M. Beniuc)
Dar de regretat? Oho! Ar fi cazul… berechet!

***
– Prefer să fiu ţigan, decât german.(Gunter Grass)
Poftiţi la noi, maestre! Aveţi şanse să ajungeţi chiar bulibaşă.

***
,,Suntem ceea ce mâncăm” (Mahabharata)
Deci nu mai ingurgitaţi dejecţii, fraţilor!

***
Se ştie că Regele Carol I îşi cârpea singur ciubotele.
A fost deci un precursor al marelui ,,cârpaci”?

***
– Românul nu e un curvar de profesie, ci amator.(A. Buzura)
Auleu! Şi aici suntem nişte neisprăviţi?

***
„Poeţii rataţi se fac profesori de filozofie”. (I. Băieşu)
O, dar de unde atâtea catedre libere?

***
„Toţi ieşim ca nişte cârnaţi din Eminescu.” (Petre Pandrea)
Măcar de-am fi de Pleşcoi.

NO COMMENT

Omar Khayyam

Rămâi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclaur
Căci pentru vin şi pentru tine
Mai am în sân trei pumni de aur

Rămâi să ne-omorâm tristeţea
Şi setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare

Ştii tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
E făurit din taina sfântă
Din taina unui trup de fată

L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos şi cald ca trupul tău

Înmiresmează-te, frumoaso
Ca pe-un altar cu mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Cât lumea-i plină de vedenii

Atât când drumurile lumii
Mai au pe margini bucurii
Căci mâine în zadar vei bate
La porţi de suflete pustii

Iubeşte-mă acum, căci anii
Pe năzuinţi vor pune frâuri
Şi zilele vieţii noastre
Se scurg ca undele pe râuri

Şi trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri

Eusebiu Camilar

Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare…
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

… Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău…

… Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime…
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii…

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

Text reprodus din revista „Cetatea Moldovei” 2, 1943, p. 180 – 181