Literadura nr. 26 (8)

Prezențe Literare

Teo CABEL

Lecturi cu Profa de Geografie

Profa dintre păpădii și cactuși al scriitoarei
Ramona Müller, volum al maturității auctoriale.
Tradus în limba lui Baudelaire și a lui Erich
Maria Remarque a apărut la editura Neuma anul
acesta.
Ramona Müller este profesoară de biologie și
geografie. De ce păpădii și cactuși?
Este o metaforă despre rolul profesorului în
viața elevului. Omul de mâine care va pleca în
viață cu un bagaj de deprinderi influențat cât de
cât și de atitudinea celui de la catedră.
Păpădia firavă la maturitate trimite sporii
purtați de vânt în toată lumea. Sporii, aici
cuvântul, învățătura.
De ce dintre cactuși? Vremurile, odată,
schimbătoare, generatoare nu doar de vise, ci și
de ariditate și devenirea foștilor elevi pe
drumurile vieții este și o responsabilitate a
omului cu catalogul. Profa de geografie urcă din
atlas/ mai sus de amintiri.
Modelele din viața omului sunt vii și în
sufletul profei. Bunicul, tatăl, mama: într-o lume
excesiv de banală/bunicul meu rămâne cel mai
tânăr (deasupra noastră este toată lumea) sau în
mine suspină o mamă(…) mă dor ochii goi ai
tatălui (mi-e sufletul plin de părinți).
Egouri testamentare, casa dintre păpădii,
domicilii impersonale, identitate de porțelan,
poezii de maturitate.
În mine, o meditație introspectivă tradusă abil
în literatură, în poezie: pun în farfurie îndoielile/
din tinerețe/ apoi mușc din ultima porție de
libertate/ o toamnă flămândă stă la pândă// cât
de lungă este această autostradă/ privesc în
oglinda retrovizoare/ cele șase simțuri
migrează.
Felicitări autoarei! Volumul girat de poetul și
criticul Horia Gârbea pe coperta a patra te scoate
din cactuși și te aduce în marele parc al literaturii,
pe aleile vibrațiilor înalte.

Un trubadur și Cântece în Răspăr

Kosta Vianu a publicat la editura Coresi în
2021 volumul de versuri Cântece în răspăr.
Grafica este semnată du cunoscutul pictor
Valeriu Șușnea, Paul Androne semnează prefața.
Autorul preferă răspărul pentru că îi dă voie să
alerge nestingherit într-un areal de cartier, între
imagini cotidiene în care sarea și piperul sunt
ironia, autoironia. Nostalgia este un fir mascat
subtil, dar ușor detectabil de firea dedată la
lecturi. În Adam, vaietul nu este vaiet: „Ninge,
ziua e debilă/ca un pui născut de vreme/și mapucu-
n fel de milă de săracele-mi poeme. Se
joacă spiritul creator al autorului. În Amurg, de
tensiune bacoviană „câmpia-i obosită și
stingheră/ închide-n ierbi cumplita mea himeră;
Poetul Kosta Vianu se identifică în poezii ca
Așa începe, Când, Cântec de inimă rea,
Dumnezeu, Falsă primăvară, Flacăra,
În Întrebare: copleșit de păcate/ sper să
găsesc/ răspuns la-ntrebare/ nu mă jeli, nu mă
duc spre pieire/ umbrele reci/ mă vor trece de
spaime/ oare va fi, peste timp/ nemurire/ sau
doar un dans/ de-ntuneric și taine?
Omul nu tremură prea mult la gândul morții, o
înfruntă, spiritul îl ajută.
Cântec din cuvinte puține este o poezie de
dragoste. Nu contează vârsta omului, dragostea
are rădăcini adânci: Sălbatici și goi/ Trăim, prin
Iubire un fel de fereastră// Nu-s pagini să scrie/
nici glas să vorbească/ Pe unde-a rămas/ timpuacela-
napoi/ Azi suflă un vifor de pietre și iască/
Și nicio fereastră/ nu știe de noi// … Mai fă iar,
din cioburi, aceeași fereastră/ Albastră și vie/ Și
doar pentru noi.
Poetul Adrian Botez de la Adjud scrie o
postfață cu titlul „O carte stranie și fascinantă”
iar Dumitru Ion Dincă recunoaște și îi certifică
statutul de „Un baladist întârziat”.
Kosta Vianu scrie o poezie suplă, în care rima
are efecte sonore nu metrice, punctează
rezonanțe culese în impactul cu realitatea cărora
le-a schimbat sensul din banalitate prin poezie în
sensibilitate.

Angela Nache MAMIER (Franța)

„Iubirea ca spațiu vital, protector”

Aurelius Belei, volumul de poezie « Inimă de
Lumină » Editura Ro.cart, 2022.
Cartea sa de poezie de debut « Inimă de
Lumină », aduce cu Cântarea Cântărilor, din
Biblie. În cazul de față un dialog imaginar între
un bărbat îndrăgostit, luând ca martori diverse
trăiri și asocieri din repertoriul amanților și din
ecoul sentimentelor oglindite prin natură ca
decor.
Este partea cea mai poetică a Bibliei, atribuită
regelui Solomon.
«Creația autorului este țesută cu doruri, visare,
viață, dorințe, jertfe, șoapte, lacrimi, fioruri,
zâmbete și lumină, suflet și Rai, într-o paletă de
umbre, senin, lumină, stele și înflorire.
Compozițiile au în centrul lor iubirea, ca un
simbol al eternei și nesfârșitei creații a lui
Dumnezeu » (Maria Petrescu UZRP)
Suita torențială de poeme care urmează
reunește tematici repetitive, exaltate. Poetul
elogiază relațiile amoroase, psihice și trupești,
senzualitatea este plenară, dorul, nostalgia,
îmbrățișarea, săruturile, mângâierile fac parte din
panoplia amoroasă.
Imaginația poate fi pusă în evidență, probabil că
elanurile tinereții candide fac ca în acest volum de
debut, erotismul ocupă un loc important.
Dragostea, bătăile accelerate ale inimii sunt
surse de inspirație.
Suntem într-un amor consumat, deși acest elan
poartă în el și sâmburele unui amor platonician,
când două ființe idealizate ating extazul perfect.
Calea dorințelor suprapune Cântarea
Cântărilor cu cele a miturilor lui Eros și Psyché.
Relația poartă farmecul nopților nunților eterne.
Sunt triumful umanului, un triumf cosmic;
Vocabularul este adesea oniric, un realism
apropiat de magie, un « Luceafăr» revizitat …
Să îmi fii: Te pipăi/cu degetele/prin Lumină/
adulmecându-ți valurile,/ cu care mă stingi/
noapte după zi,/ țărm lângă dor,/ cer peste aripi,/
te pipăi doar/ ca să îmi fii /așa cum/ nimeni/ nu a
mai/ îndrăznit/ acest/de acum/ etern/noi.
Mama, femeia născătoare, ocupă un loc de
cinste Pentru autor, mama este al doilea
Dumnezeu.
Mamele știu să iubească, este toată știința lor.
LUMINA MAMEI: Ai lăsat peste toate/
Binecuvântările înalte/ smulse din însăși/ viața
ta/lumânare veșnic/ reîncepută/ acum prin mine.
Dragostea fără un sâmbure de nebunie nu
valorează nimic. Pentru îndrăgostiți, viața este o
zi prelungită, fără noapte… Cerul este
înmiresmat, natura, valurile poartă icoanele
simțurilor încinse.
Ruga iubirii: „Când voi ajunge la marea mea/am
să mă închin stâncilor/și puterii de dincolo de
zare,/voi săruta icoana valurilor/în adiere de
răsărit,/peste toată liturghia cosmică/a noului
început de inimă/voi arde tămâia cerească/a
brizei unor visuri/și te voi aștepta,/lacrimă de aur
a fericirii,/la celălalt capăt/al rugilor mele.”
Poetul este fantezist, se hrănește cu imaginația
care devine o stare optimistă, o primăvară
perpetuă. Credința mistică îl face fericit, sigur de
sine și în credința de divi Dorul: Este
singurătatea mea/fără de tine/ când muzica
Raiului/îmi curge/prin toți porii/ dansându-mă/cu
Iubire/cu tot.
Stilul nu îl preocupă, revarsă emoții unele
după altele, o cascadă din repertoriul destul de
cunoscut de orice ființă în mrejele iubirii.
Această simplitate este deconcertantă.
Poezie simplă: „Știi, mai mereu mi-am
dorit/Să îți scriu o poezie simplă/Fără prea multe
cuvinte,/o emoție, un sens acceptabil/sau măcar
un vers acolo,/să arate luminos ca/un punct
primordial/ori ca hotar neclintit între lumi,/să îți
aducă limpezime-n privire/ și ireale îmbrățișări
de senin,/o esență infimă/cât o sămânță de rai
nezidit/prin care să prinzi cumva/rădăcini și în
vise și în ceruri/să poți să dai semne de roadă/aici
pe pământ, între clipe,/dar și în mine, în
adânc/printre gânduri de taină,/undeva, între
inimă/ și cele câteva iluzorii/lacrimi de
dor/neplânse/de curând.”
Panoplia clișeelor este prezentă până la
sufocarea ideilor: flori, stele, îngeri de dor, aripi,
rai, eternitate, lacrimi, cer, zbor, suspin,
curcubeu, candoarea e omniprezentă.
Rai nerostit: „Când tu îmi vei fi aripă/eu îți
voi fi cer/când eu îți voi fi dor/tu îmi vei fi
lacrimă/iar dintr-un cer și o lacrimă/vom naște o
lumină/și vom visa/un Rai nerostit/cu aripi de
dor.”
Dragostea este un vis interminabil, drum fără
spini este un ținut fără frontiere, cu ochii
întredeschiși.
Vis limpezit: „Nufăr de lumină/viața îmi
crește/la malul/visului tău limpezit/prin arderea
nemistuită/a buzelor tale/cu gust tainic/de Rai.”
Un vers de trubadur modern, poetul trăiește o
împăcare cu sine, volumul este cathartic,
răspândește o liniște generală paradiziacă, o bună
dispoziție terapeutică. Este un suflet însetat de
Lumină!

Raluca FARAON

Un artizan al neliniștii:
Savu Popa

Talentul lui Savu Popa reprezintă un spirit
rațional în poeziile scurte de tip aforism poetic și,
în același timp, un poet de influență naumiană,
grav și neliniștitor, în poemele lungi, acestea din
urmă sunt substanța nobilă și trainică a volumului
O cameră fără prize, apărut la editura Casa de
pariuri literare, în anul 2021.
Neliniștea inexplicabilă, acută și insidioasă
pătrunde prin intermediul unor simțuri
exacerbate în habitatul domestic, simbolic
reprezentat printr-o cameră fără prize.
Claustrarea în trup modifică abil realitatea fizică,
dar există și un proces invers, în care reperele
lumii exterioare, ale spațiilor închise,
transgresează trupul: „Trupul ei, / un
cinematograf / în ruină, / Scaunele rupte, /
podeaua plină de pământ, / Întunericul țâșnind ca
un puroi / din crăpăturile pereților, / Ecranul, /
singurul, / rămas luminat, / Pe el, pielea întinsă, /
imaginea inimii / făcând valuri la suprafață.”.
Vulnerabilitatea, spaima, în general, dificultatea
de a trăi intens, autentic sunt redate prin imagini
tari, cu ajutorul unor elemente fiziologice sau de
materie brută: „E o încordare a simțurilor în
risipire, / scrâșnire a oaselor devenite dinți / careți
jupoaie interiorul”; „cineva ar fi înfiletat la
capătul răbdărilor noastre / Un amortizor
invizibil”; „respirațiile, / locomotive cuplate la
același ritm cardiac al haosului, / S-au oprit
definitiv”; „privirea fixată într-un punct / ruginea
treptat”.
Poet sigur în versul său, Savu Popa
configurează un univers sălbatic și crud, cu o
inocență primară, de copil precoce. Expresionist
și oniric, uneori suprarealist, alteori așezat și
cuminte, modernist prin preocuparea constantă
pentru definirea poeziei și rolului poetului, astfel
încât volumul O cameră fără prize se dezvăluie
polimorf, ca un cvartet a cărui armonie este
obținută prin glisarea de la un ton grav și constant
la unul acut și imprevizibil.
Vocea sapiențială creează „pastile” lirice ce se
doresc memorabile. De multe ori, îi reușește
figura: „Poezia funcționează / Ca o perfuzie, /
Când sunt deshidratat / De la atâta realitate”;
„Poezia, / Un buton / De dat / Realitatea / La
maximum.”. Alteori, sunt încercări romanțate de
captare a atenției: „Dragoste / E atunci când /
Liniile din palma mea / Se unesc / Cu cele din
palma ta, / Devenind / Fire de înaltă tensiune.”;
„Cred / Că m-am îndrăgostit / De partea geroasă
/ A frumuseții tale.”.
Tonalitatea acută din poemele lungi merită
toată atenția și ar fi interesant un viitor volum cu
texte de acest tip, prin care Savu Popa dovedește
inspirație și fior liric autentic. Într-un text
exemplar (pag. 47), se preconizează o orchestrare
tulburătoare a începutului și sfârșitului lumii,
pornind de la o banală scurgere a mierii în cana
de cafea. Poezia Oxigenul frige e tulburătoare
prin sugestia unei claustrări existențiale,
prezentată prin metafore de neuitat: „oxigenul
frige (…), obișnuințe / care la temperaturi înalte
/ scot zgomote / de coajă crăpată direct / între
cerul gurii și limbă (…),doi oameni / ce în locul
oaselor / au o conductă de întuneric (…), să ieșim
odată / din această cameră / unde oxigenul / a
devenit / un ritual de incinerare.”. O liniște după
tragerea unui glonț imens este un poem naumian
prin excelență: Trăiam într-o lume / unde nu
existau insomniile, / lumea în sine, / o insomnie,
/ oamenii, obiectele / se mișcau hipnotic / în aerul
îmbătrânit. // O liniște după tragerea unui glonț
imens / în golul din jur. Mai atârnau / sub formă
de stalactite, / fâșii din amețeala orelor târzii ale
nopții. / Uneori, întâlneai doar ruinele somnului,
/ întinse pe câmpuri mari de clor. / Deasupra
cimitirelor de vise, / Veghea un soare de forma
ochiului de bufniță polară.”.
Emoția febrilă din interiorul unei angoase fără
sursă precisă devine o hartă stranie prin recurența
mâinilor și a sângelui în care se încorporează, la
fel de straniu, un tip de osmoză poetică: elemente
ale interioarelor (spații închise, inclusiv trupul) și
ale spațiului exterior, o referențialitate care și-a
pierdut coordonatele familiare – elemente
naturale, amintiri din copilărie, proiecții onirice,
de multe ori coșmarești. Oxigenul este invocat ca
o premoniție a apocalipsei, ca pericol al unei
implozii de cauză neștiută. Traseul acesta de la
elementul fizic la fiorul metafizic, implicând
regnul mineral și animal deopotrivă, neliniștește
într-un mod benefic și, tocmai de aceea, traseul
liniștit, reflexiv, din poeziile aforism sau artă
poetică ar fi fost de preferat să lipsească.
Pe lângă tema angoasei, dezvăluită prin ton
impersonal, cea a singurătății este redată
subiectiv, fără cenzură, intens și credibil: „La 27
de ani, singurătatea are parfumul unei plante
carnivore, în jurul tău dimensiunile nu se
modifică prea mult, ai un chef nebun de ducă, de
aici, de oriunde, dorința de a avea propriul spațiu,
al cărui sunet să îți julească simțurile, dorința de
a avea propriul timp, pe care să îl modifici zilnic
ca pe un poem care niciodată nu te va satisface,
dar nu ai vrea să îi dai delete, pentru că știi că ar
putea avea forță, una cât pumnul nou-născutului
izbind zidul placentar înainte de naștere.
Dorința de siguranță, stabilitate, rămân măștile
tale de fier și la carnavalul iluziilor de anul
acesta.” (singurătatea are parfumul unei plante
carnivore).
Poet profund, cu o poezie ca o lamă de brici
Savu Popa merită citit și recitit!

Distribuie: