Literadura nr. 26 (7)

Codruța VANCEA

Decizia Mariei

Maria lucra în proiectare de douăzeci și doi de
ani. Nu se plângea. Îi plăcea și câștiga bine. Nu
prea avea parte de o șefă de birou prea grozavă.
Dar se gândise că putea să tolereze, până la urmă
nimeni nu-i perfect.
Era dimineața, ploua și venea la birou. Cu
tramvaiul. Era destul de multă lume în tramvai și
umezeala se resimțea în mod evident. Pe jos era
o mâzgă deja în combinație cu apa din umbrelele
de pe lângă picioarele scaunelor.
Nu avea carnet, chit că aveau mașină. O
singură dată încercase să conducă cu un
instructor, destul de puțin înțelegător, care îi
spusese la final:
– Doamnă, lăsați mașina pe mâna bărbatului!
Misogin, clar, gândise ea. Dar îi dispăruse curajul
de a mai încerca vreodată. Și uite așa venea cu
tramvaiul la serviciu, ceea ce uneori era enervant,
dar nu insuportabil.
Din stație erau doi pași până la sediul unde
lucra.
Intră pe ușa biroului, salută cei doi colegi deja
ajunși și își puse umbrela într-un colț alături de
celelalte două.
– Maria, termini astăzi partea pentru firma
Arhdoc?
– Cred că da. Parcă nu mai voiau altceva în plus.
– Habar nu am. Șefa știe! Uite-o că vine. Poți să
o întrebi.
Pe ușă intră, Sanda. Destul de plină de ea, în
ultima vreme gândi Maria. Își aduse aminte cum
venise la ea acum vreo doi ani să se roage să îi
pună o vorbă bună la director. Apoi să se asigure
ca o va vota să fie șefa lor. Își freca mâinile, o
măgulea cu atenții. Asta până când a fost numită
șefă. După aceea, cum s-ar zice, Sanda și-a scos
colții. Și avea ceva colți crescuți.
– Maria, să-mi prezinți azi raportul cu ceea ce
este pentru Arhdoc, ok? Apoi vreau să văd
proiectul în fașă pentru lucrarea cea mare, pentru
sediul italianului. Sper că ai ce să ne prezinți, ai
avut destul timp, nu-i așa?
– Da, sigur. Avem ședință azi? Sau doar la tine
în birou să fac prezentarea noului proiect?
– Nu știu. Tu să fii pregătită. Dar știi ceva ? Ne
vedem în sala de ședință la prânz. Să vadă toată
lumea. Suntem toți implicați aici.
Pe la ora douăsprezece Maria se prezentă în
sala de ședințe.
Sanda își începu discursul, încercând ca
întotdeauna să paseze sarcinile altora, ea
ajungând să nu mai facă nimic. Poate asta e rolul
șefului. Pe de altă parte în privat juca și rolul de
fată bună. Auzise de la o mulțime de colege în
ultima vreme povestea că face gafe Sanda, dar de
fapt și în fond, e o fată bună.
Ei nu i se părea așa. Deloc. Sanda nu era o
persoană remarcabil de inteligentă și nici fată
bună nu era. Își urmărea propriile scopuri cu
destulă abilitate, juca destul de duplicitar. Însă
mereu ieșise basma curată. Asta era o calitate.
Auzise Maria, că avea spatele asigurat, fiind ceva
verișoară cu directoarea adjunctă. Oricum nu o
interesa pe ea ce rude avea Sanda și care era
spatele ei. O deranja doar că nu își asuma nimic.
Fugea de răspundere și lăsa pe umerii celorlalți
orice, mai cu seamă când lucrurile nu mergeau
bine.
La un moment dat, Maria, prinsă în gânduri, își
auzi brusc numele. Se ridică și își deschise
proiectul pe planșă în fața tuturor.
Prezentă ceea ce făcuse în ultima lună și urma să
se stabilească dacă e de urmat acest proiect.
Cum termină, o altă colegă, Mili, se ridică să
susțină că are și ea proiect făcut la această lucrare
și îl va prezenta acum, aici. Apoi să se supună la
vot care dintre cele două proiecte se va realiza și
cine va primi banii. Ah, banii, mereu banii. De
fapt, se amuza Maria în sinea ei, totul e de la bani.
Ieșeau bani frumușei pentru această lucrare.
Italianul era bogat, nevoie mare. Ok, să vedem ce
ne prezintă Mili. Mili era destul de descurcăreață,
destul de doritoare de a se afirma, și când o făcea
o făcea cu orice preț.
Iar banii… Eh, banii… Ce nu face omul pentru
bani? Își vinde și mama. Dar așa pe la spate, nu
pe față.
Cu aplomb și însoțită de privirea admirativă și
umilă a Sandei, Mili, se afirmă cu putere în fața
tuturor, prezentându-și proiectul. Avea
femeiușca asta o stofă de întreprinzătoare, de
parcă ținea sub mâna ei dosarele securității. Pe
toți îi avea la mână cu ceva. Nu știu câte școli și
specializări făcuse pe bune și pe cinstite, dar
școala vieții o avea absolvită cu brio.
S-a trecut la vot.
Detașat însă a câștigat proiectul Mariei.
Oamenii de acolo nu erau niște începători. Și au
profitat că pot vota în secret.
Maria se simțea mândră și fericită, muncise
mult și fără să se laude. Dar ideile ei erau bune,
erau bine structurate, bine implementate.
Proiectul avea șanse să fie un succes.
– Stați așa! se auzi vocea isterică a Miliei. Stați
așa! Cum adică eu nu am primit decât un vot? Un
vot? Dar de ce? Eu am atâtea și atâtea proiecte!
Eu care v-am dat mură-n gură la toți de aici, idei,
planuri făcute. Inclusiv ție Sanda, ți-am făcut
partea care trebuia să o faci tu la proiectul cu
spitalul. Ai uitat? Nu merge așa. Stați așa!
– Da, Mili, răspunse Sanda cuminte. Putem
relua votul… mâine. Cum zici tu.
Sanda era una dintre cele care avea datorii
serioase față de Mili.
– Eu, care fac proiecte apreciate de Timișoara,
de Cluj, de Târgu Mureș! Cum? Cum? Maria nu
știe câte știu eu. Maria nu are pregătire decât pe
domeniul tehnic, ea lucrează numai intern. Maria
nu are atâta experiență. Eu, eu, însă, am atestate
de proiecte la nivel european. Mă știu cei mai
importanți oameni din domeniu. Eu știu, eu fac.
Sanda, citește proiectele mele, să se știe pentru
totdeauna cine sunt eu în acest colectiv. Nu se
poate așa ceva! Un vot? Numai un vot? Cum vă
permiteți?
– Mili, stai liniștită, știm toți câte faci și mâine
vom relua votul. Poate că mai și lipsește lume
astăzi, vorbi Sanda împăciuitor.
Maria se ridică destul de rănită de absurdul
situație, simțea furie, dar nu merita să-și piardă
nervii și timpul cu gaițele astea două.
– Dragii mei, mulțumesc mult pentru votul
vostru. Nu țin neapărat să se pună în practică
proiectul meu. Am și eu proiecte apreciate.
Destule. Chiar dacă nu le-am popularizat atât de
mult. Putem vota mâine din nou. Dar repet nu e
definitoriu pentru mine, ceea ce se petrece acum.
Eu oricum, am și alte planuri. Poate chiar să plec
din acest job. Nu e un lucru bătut în cuie. Viața e
în mișcare. Voi decide ce am de făcut mai
departe. Mulțumesc pentru încredere.
Nimeni nu a mai scos o vorbă. Ședința s-a
încheiat și lumea s-a retras grăbită, obosită de
atâtea frecușuri și lucruri inutile. Fiecare avea
viața lui care se desfășura dincolo de zidurile
acestei clădiri. Copiii, partenerii de viață,
afacerile personale, politica, hobby-urile erau
chestiuni care le umpleau viețile, nu problemele
acide de la birou.
Maria era din nou în tramvai, pe scaunul din
spatele vatmanului, în drum spre casă.
Se gândi că nu o mai lega chiar nimic de job-ul
ăsta. Ani de zile lucrase ore suplimentare
neplătite, ani de zile. Ce rost au avut? Câte
proiecte a corectat înainte de a se întâmpla o
catastrofă dacă ajungeau în producție. De câte ori
o luase Sanda așa la sentiment, că să facă și să
dreagă. Și a făcut. De fiecare dată. De câte ori îi
povestise Sanda, cum ajungea acasă și plângea
noaptea în pernă, că o ignorau unii sau alții.
Maria îi luase apărarea de câteva ori, în fața celor
care o contestau. O înduioșase. Dar de fiecare
dată când era vorba să facă și Sanda ceva pentru
ea, nu făcea nimic. Ba, dimpotrivă, îi punea
sarcini suplimentare. Și neplătite. Că ea era cu
bun simț și nu refuza. Și apoi auzea iar și iar din
toate gurile colegelor care aveau mereu părerea
că Sanda face gafe, dar e o fată atât de bună.
Deja era un slogan. O convingere prefabricată pe
care o preluau toți fără să o mai analizeze.
Nici nu-și termină bine gândul că îi sună
telefonul. Era Sanda.
– Maria, te-am sunat că m-ai speriat azi în
ședință. Tu vorbești serios? Cum adică te
gândești să pleci? Tu îți dai seama că mă lași în
aer cu lucrările? Păi nu se poate așa ceva! Ți-am
spus doar cât am suferit și eu din cauza Milei, așa
e ea. Tu știi că ea mereu vrea să fie vorba numai
și numai despre ea. Nu poți să pleci. Ai obligații.
Ai îndatoriri. Nu poți să mă lași cu ochii în soare.
– Sanda, am să mă gândesc foarte bine. Nu pot
să-ți spun acum.
– Nu pot accepta să pleci. Te rog, Maria, să-mi
promiți că termini cu povestea asta și nu pleci,
deveni autoritară Sanda. Promite-mi!
– Mai vorbim. Închid acum, că trebuie să cobor.
Pa!
– Pa! Dar ai grijă te rog. Nu accept plecarea ta.
Nu semnez!
Așadar, Sanda nu se dezmințea nici acum.
Încerca diverse manevre ca să-și asigure bunul
mers al proiectelor, dar fără curajul de a o
înfrunta pe Mili. Acum spaima că Maria va pleca
era mare pentru ea, cine să facă mai departe o
mulțime de treburi. Și gratis!
Ce să mai aștepți de acum de la ea? E o fată bună,
nu-i așa? își zâmbi în oglinda din poșetă Maria.
Se privi lung în oglindă. Nu mai era tânără, dar
nici bătrână nu era.
Nu mai era frumoasă, dar nici urâtă nu era.
Coborî din tramvai și se îndreptă spre blocul ei.
– Bună, Maria! Wow! Nu te-am văzut demult.
Ce bine arăți!
Maria ridică ochii. Ploaia se oprise de ceva vreme
și chiar era luminos afară.
Atunci îl văzu pe fostul ei șef. Pe Rică. Rică
Mandache.
– Bună ziua, domnule Mandache, răspunse
Maria.
– Iar mă iei așa, Maria! Domnule Mandache?
Ți-am zis de ani buni să-mi zici Rică. Nu știu de
ce ai fost așa sălbatică cu mine mereu.
Maria simți o stare de disconfort când își aduse
aminte cum încercase mereu Rică să o prindă în
mrejele lui. Tare mult se străduise să o
cucerească. Chiar sărise pe ea de câteva ori pe
coridoare. Abia scăpase de el. Oricât i-a spus ea
că e măritată și nu are planuri să facă nimic cu el.
Avea chiar un sentiment de repulsie, care încerca
să nu-l afișeze. Era un om cu care nu s-ar fi
încurcat nici pentru bani, să fie lihnită de foame
și sărăcie. Era numai pofte omul acela.
– Hai să bem un ceai! Uite sunt cu mașina și
putem merge unde vrei. Mai stăm de vorbă. Nu
știu ce ai mai făcut de când ai plecat de la mine.
Te-am sunat de multe ori, dar nu ai răspuns. Țiai
schimbat numărul? Mă eviți, Maria?
– Îmi cer scuze, trebuie să ajung acasă. Vă
doresc toate cele bune, dar trebuie să plec.
– Maria, Maria… nu fugi… te rog. Știi cât m-am
gândit la tine. Te-am visat noaptea, Maria. Nopți
întregi! Ești o ființă atât de deosebită. Hai la un
ceai. Să bem un ceai. Nu-ți fac nimic. Bem un
ceai și atât.
Maria deja simțea că nu mai are răbdare cu omul
ăsta. Cu toată ziua de azi, grea, cu decizia pe care
tocmai se gândise că va trebui să o ia, taman acest
Rică preocupat, obsedat de ea, îi lipsea.
– Nu pot. Îmi cer scuze. La revedere!
– Of… Maria, Maria… îl auzi în spatele ei,
oftând.
Era deja sătulă.
Un sentiment de eliberare simți dintr-o dată. Va
pleca din acel job. Mereu a știut să ia viața în
mâini.
Mereu a știut să aleagă corect, oricât de tulburi
au fost vremurile. Își asumă plecarea. E dreptul
ei de a fi liberă. Se va descurca.
Zâmbi urcând scările până la etajul III la
apartamentul în care locuia. Își aduse aminte cum
de câteva ori îi spusese soțul ei:
– Maria, tu ai un spirit liber! Mereu ai avut un
spirit liber. Te iubesc pentru asta! Uneori e
incomod, dar te iubesc pentru asta!
Da, avea un spirit liber. O să-i povestească și
lui. O să o înțeleagă.
Umerii ei nu mai erau împovărați, se scuturase de
orice greutate pe care se obișnuise să o poarte de
multă vreme. Nici nu mai știa de câtă vreme…
Deschise ușa bucuroasă. Era acasă!
– Salut, dragilor! Am ajuns!

Teo CABEL

Alt început

Se-mpodobește anul cu o floare
a înghețat în ochi de bucurie
cavaler în șaua zilei gând tresare
cine îi dă un zâmbet ca o păpădie?

poteci ascunse de lumina zilei
șerpuiesc adamice în necuvânt
nici lacrima nu cade la cutia milei
doar un cocoș se cațără în vânt

e dimineață, tăcerea e coaptă
pleznește chiar de picuri, în cafea
o prind ca pe ureche, ceașca de toartă,
o gâdil să-mi prezică un an de catifea

foamea de zile bune umple farfuria
vorbe scofâlcite râd nesăbuite
orele se duc la vale, poame prăfuite
cavaler în șaua zilei, unde-mi e simbria?

Treceri

Din burta mamei trecem
în altă burtă
într-a lumii sau într-a vieții
nu este nicio discriminare
nu ne mână nimeni, noi o facem
care cum se hrănește
unii în burta întunericului
unii în burta luminii

Noise Poetry, Aniversare 3 Ani

Scriitorii buzoieni au aniversat 3 ani de Noise Poetry pe 24 octombrie la „Casa berarilor” loc devenit
cu tradiție în desfășurarea multor evenimente literare.
Au citit poezie: Teo Cabel, Valeria Manta Tăicuțu, Șerban Mihalache, Vlad Mușat, Marian Neguțu.
Evenimentul a fost moderat de Marian Mihai, cu participarea poeților Nicolae Pogonaru, Nicolai
Tăicuțu, Laurențiu Belizan, Mihaela Roxana Boboc, Dan Ionel Dinu, Silvia Ioana Sofineti, istoricul
Mircea Tănase, Ștefan Dima.

Pe partea stângă: M.R. Boboc, D.I. Dinu, Marian Neguțu,
Vlad Mușat. Plan îndepărtat Laurențiu Belizan

Nicolai Tăicuțu, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolae Pogonaru

Mihai Marian

Șerban Mihalache-prim plan, Silvia
Ioana Sofineti, în plan secund

Vedere din sală

Distribuie: