Spații culturale nr. 26 (13)
Nicolai TĂICUŢU
Raftul cu cărţi
Gheorghe Dobre, Trofee, Editura Helis, 2012, Slobozia, 90 p. Întru prezentarea acestei cărţi ne folosim de aprecierile criticului Dan Simionescu: Ca să-şi promoveze cu maximă eficienţă mesajul, autorul recurge la o inovaţie patentată cu câteva mii de ani în urmă de tragedienii greci. Mă gândesc la personajul acela neutru, dar emanând o uriaşă energie psihonică, corul antic, care la Gheorghe Dobre este o voce din off, ambidextră, oraculară, ce narează ori în versul clasic, ori în cel prozodic, după cum autorului îi vine la îndemână. Textul este atât de monolitic închegat, cu aceeaşi valoare intrinsecă, încât selecţia devine un act pur şi simplu aleatoriu. (…) Trofeele, dacă vreţi, sunt expresia durabilă a libertăţii de exprimare în artă, un strigăt persuasive şi o perspectivă inedită în literatura română.
Liviu Vişan, Versuri, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012, 247. Antologia de faţă cuprinde versuri alese din cele şase cărţi lirice editate de Liviu Vişan în perioada 1971-2010. Dăm citire din referinţele critice: Liviu Vişan este un menestrel al asfalturilor fierbinţi, înscriindu-se în buna, dar din păcate atât de puţin vizitata tradiţie a evaziunii în lirica folck-cità…(George Astaloş) Cu aparenţa unui jovial jemanfişism liric, poetul Liviu Vişan se eliberează de trauma sufleteşti, pe care le protejează prin melancolie, anulându-le prin persiflare şi ironie…(Dumitru Anghel) Ca orice boem care se respectă, Liviu Vişan îşi asumă şi poezia laolaltă. Într-o strofă care rezumă crezul său declară: ”Dulce amar strivit în cerul gurii/ verbul prinsese gustul aventurii…/ Aşa se încheie cartea mea iubito,/ eu n-am scris poezie, am trăit-o! (Radu Voinescu)
Costel Bunoaica, Noaptea, cu sinele meu, Editura Helis, Slobozia, 2012, 103 p. Pe coperta a patra a cărţii, Dan Simionescu spune: Este Costel Bunoaica un poet elegiac? Da. Este sentimental? Da, chiar exacerbat. El nu face experimente poetice, de cele mai multe ori fade şi sterile, ci rămâne proaspăt, adolescent în expresie. Este matur şi original. Mă întreb ce resort îi face pe aceşti poeţi să se redefinească permanent? Când spun redefinească nu mă gândesc la esenţă, la ,,sufletul” liric, care nu se va schimba niciodată, ci la formă, la expresia denudată cu impact maxim asupra cititorului. Să rămâi tânăr, ocolind cu eleganţă anchilozarea autosuficienţei, nu este oare dezideratul oricărui autor? Evoluţia poetului, de la volumul ,,Uciderea sinelui” până la ultimele creaţii din ,,Helis”, nu este deloc liniară.
Titi Damian, Fidelitatea lecturii – întâmpinări –, Editgraph, Buzău, 2011, 280 p. De cele mai multe ori cronicile de întâmpinare ale romancierului Titi Damian depăşesc, nu numai prin lungimea expunerii, ci prin nota aprecierilor critice dată de profesorul de limba şi literatura română. Criticul se opreşte asupra unor cărţi semnate de: Nicolae Gâlmeanu, Aurel M. Buricea, Zaira Shamharadze, Passionaria Stoicescu, Nicolae Pogonaru, George Băiculescu, Dionisie Duma, Florentin Popescu, Marian Ruscu, Ion Fercu, Dan Elias, Alexandru Bulandra şi alţii. Cartea o încheie cu trei eseuri: Antidotul prostiei (Horă de băieţi de Tudor Arghezi), Leac la muşcătura cobrei (partea a doua – Scrisoarea III de Mihai Eminescu) şi Testamentul moral al lui Moromete (însemnări pe marginea scenei săpării şanţului, pe ploaie, Moromeţii, vol. al II-lea).
Stan Brebenel, Incursiuni în unuversul peniţei, Editura Teocora, Buzău, 2012, 162 p. În 2004, Valeria Manta Tăicuţu scria, cu referire la cartea Cronici de întâmpinare de Stan Brebenel: Autorul nu şi-a propus o disecţie a firului de păr, ci o invitaţie la lectură, în condiţiile în care se publică enorm de mult şi se citeşte enorm de puţin. Dacă în cartea amintită în fraza anterioară Stan Brebenel a acţionat, cu vârful peniţei, predominant asupra arealului scriitoricesc buzoian, în cartea de faţă arealul de investigat este mult mai mare. Astfel sunt întâmpinate cărţi precum: Ultimul bal la Şarpele Roşu şi Ultimul ţăran din Slătioara de Dinu Săraru, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor de Mihai Cimpoi, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită, Pe prag (Vale-Deal) de Liviu Ioan Stoiciu, Luni de fiere de Pascal Bruckner (trad. Vasile Zincenco, În altă viaţă de Marc Levy (trad. Aliza Ardeleanu, Vântul care se uită pe geam de Ion Panait, Eu, adică umbra mea de Paul Spirescu, Concluziile senectuţii de Ion Gheorghe ş.a.
Mihai Merticaru, Arta euritmiei, 74 de sonete, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2012, 119 p. Pertinenta prefaţă a autorului la acest volum, Sonetul şi numerologia, se încheie astfel: Cine se doreşte inovator pe tărâmul sonetului are porţi larg deschise şi spaţiu infinit de manifestare în domeniul conţinutului şi nicidecum al formei. Putem face un cerc mai mare sau mai mic, un pătrat uriaş sau minuscule, dar nu le putem da altă formă. Referinţele critice, selectate de autor, vin să pună în evidenţă valoarea operei lui Mihai Merticaru. Acestea sunt semnate de: Ioan Holban, Lucian Strochi, Vasile Spiridon, Constantin Cucu, Simion Bărbulescu, Ion Rotaru, Adrian Alui Gheorghe, Constantin Tomşa, Cristian Livescu, George Mihalcea, Florică Dan, Monica I. Dan, Victor Sterom, Emilian Marcu, Emil Nicolae, Victoria Milescu, Nicolae Busuioc, Mircea Petean, Remus V. Giorgioni, Gabriel Basarabescu.
Aurel Andrei, Teatru 2011, Iaşi, 2012, 219 p. Volumul cuprinde trei piese de teatru: Podul, Frica zilei de azi şi Miros de iarbă crudă în adierea nopţii. Regizorul Ovidiu Lazăr ne avertizează: Aurel Andrei ESTE un dramaturg. Împovărat de trăiri care domină agresiv, racordat cu o exaltare nesăbuită la cadenţele lumii în care trăieşte, se evidenţiază în textile sale, frenetic şi sincer. (…) Conflictele sunt vii, personajele sunt oameni şi peste toate pluteşte aburul dens al teatralităţii, adică acel CEVA care face dintr-o frază o fărâmă emoţionantă de realitate. Ce merită cu prisosinţă a fi împărtăşită contemporanilor noştri, devastaţi de indiferenţă. Aceste rânduri nu sunt altceva decât un AVERTISMENT. Că alături de noi, zi de zi, respiră, trăieşte şi scrie, Aurel Andrei, un seamăn de-al nostru care vede mai bine decât noi înşine cine suntem şi ce ne bântuie existenţa.
Aurel Vîlcu, Marius Neculae, Tezaurul de la Deduleşti (secolele XV-XVII), Editgraph, Buzău, 2012, 107 p. Cităm din introducere: … Tezaurul cuprinde monede cu valoare ridicată, aşa cum sunt talerii emişi în Ţările de Jos, Spania şi în cuprinsul imperiului Romano-German, destinaţi în special tranzacţiilor mai mari, dar şi monedă măruntă, precum dinarii ungureşti şi piesele de ½ gros poloneze, necesară tranzacţiilor cotidiene. Remarcăm creşterea substanţială a ponderii monedelor mărunte emise în secolul al XVI-lea în structura circulaţiei monetare din Ţara Românească la mijlocul secolului al XVII. Fenomenul se prezintă ca o consecinţă a devalorizării şi reducerii producţiei monetare din Imperiul Otoman. Ilustrativ în acest sens, tezaurul de la Deduleşti nu conţine nicio monedă otomană…
