Literadura nr. 26 (6)

Premiile Revistei Literadura 2022
Premiul „Marin Ifrim”

Claudiu Liviu ONIȘOARĂ

Vrajba celor care se afundă
O pasăre albă curmă infinitul
zborul ei prin nesfârșit
mă înfioară

cunoscând și reaua vitejie a celor care pică,
cei care privesc răsăritul cu un blestem
pe buze și în privirile încrucișate
cu greu pot să mă mai gândesc
că ducând la piept mâna ta
ca o pasăre, nu albă,
poate gri
înviez

Iubirea ca un țărm

Tu mă aștepți înfiorată atât timp cât mă încred
trăiri tulburi în ape zbuciumate verzi
înalte ca trunchiuri nevăzute, nerostite

vinișoarele din ochi și destinderile feței – ți le știu,
stânci purtate în piepturi marine, nisipoase
vârtejul îmi dezleagă brațele în întinderea albastră
unde toată sarea e din ochii tăi venită
și în loc de sânge ai apă de izvoare

regăsirea noastră stă încremenită pe uscat
un val de-o secundă, două, trei.

De amorul artei

Nu cred că putem găsi rostul nimicurilor în dragoste
în ea, toate sensurile se nasc și orbitează în jurul chiorilor
prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis
umbrele ciorilor se destramă sub blestemul soarelui
depinde, deci, de care parte te afli, unde crești
pesemne că iubirile dau în pârg în locuri luminate
cu toate că te-am iubit și din întunericul hulpav
doar nu îmi da o scânteie după ce mi-ai stins flacăra
zicându-mi cât de tare mă iubești astfel
mă afund în bazarul cu nestematele artei
răsuflu: se prăbușesc și se zdrobesc munții, văile

Mihaela Roxana BOBOC

Nu ne lăsa, Măicuță

Sunt în micul oraș Vălenii de Munte, locul
natal al părinților mei. Am zece – doisprezece ani
și merg dinspre Strada Bratocea în jos pe Valea
Teleajenului cântând. Este sâmbătă și le am
alături pe mama și sora mea, pe Tanti Vuța și pe
Tanti Nuțica, prietenele mamei. Nu țin minte
cum s-a întâmplat să fie cu noi în această
călătorie.
Aud doar pricesnele închinate Maicii
Domnului pe care le cântăm pe cale, odată cu
praful care se ridică de pe uliță. Este cald, fustele
noastre abia adie în ziua de vară care se întinde
peste casele cu acoperiș cărămiziu.
Nu ne lăsa, Măicuță / Să pierim pe cale / Căci
noi suntem fiii / Lacrimilor tale. Vocile lor îmi
răsună după atâția ani, ca o rugăciune simplă dar
atât de profundă. Cine sunt aceia care te cheamă
pe calea vieții lor? Suflete adunate de un grăunte
de credință.
O mamă care și-a pierdut singurul copil și
apoi la scurt timp, soțul. O femeie care încă din
anii copilăriei mele poartă aceeași vârstă, a jertfei
asumate pentru cei din jur. Cealaltă femeie-înger,
o asistentă medicală care a ales drumul întru
Hristos și trăiește la rândul ei pentru semeni.
Anii s-au bătătorit, copila de altădată are la
rândul ei copii, care s-au născut din prea-plinul
zilei. Copii care nu au suferit nici foamea nici
lipsurile. Șansa lor sau, poate, dimpotrivă. Șansa
mea să fi trăit simplitatea cu bucuria vârstei.
Revăd drumul înapoi spre casa bunicului,
icoana Maicii Domnului cu pruncul din peretele
de răsărit. Masa aliniată cu fața către soare,
bunicul stând pe pat și cântând seara alături de
noi. Nu ne lăsa, Măicuță / Să pierim pe cale /
Căci noi suntem fiii / Lacrimilor tale. Lecție de
pedagogie creștină. Niciunul din noi nu voia să
încheie seara. Pricesnele curgeau, una după alta,
vocea mea între atâtea voci se înalță și acum în
zare, când bunicul se odihnește în cimitirul cu
vedere spre munte din micul oraș, la câțiva metri
de tata.
Femeile-înger își continuă drumul pe cale. Ceva
din bunătatea lor rodește încă în sufletul meu.
Căutăm miracole în locuri despre care știm
sau nu știm. Ceva să ne acopere cu sens. Minunea
este că suntem parte din această viață, în care ne
întâlnim într-o zi de vară, pe aceeași cale a
credinței. Sunt lucruri care nu se vor perima
niciodată. Dacă aș putea alege din nou o cruce,
tot aceasta ar fi. Așa strâmbă și însângerată cum
e.
Inima copilei trăiește din frânturile de bunătate
ale celor din jur. Amintirile ne însoțesc, ca o
pâine care nu se împuținează, din care rupem colț
după colț. Rugăciunea maicii pentru fii, lacrimile
ei strânse și revărsate, taina cea neștiută și
necuprinsă a maternității și jertfei, a iubirii de
nezdruncinat, an după an, generație după
generație, neam după neam, veac după veac – iată
ce rămâne când totul în jur se clatină.
Lumina nu se poate aprinde decât dinăuntrul
candelei sufletului. Uneori pâlpâind, alteori ca o
vâlvătaie – dragostea și rugăciunea – Mama.

06 august 2022

Florentina Loredana DALIAN

Visul unei nopți de primăvară

Trenul pleacă din gară cu exactitate de ceas.
Nu știu cum o fi aia, ceasul nu pleacă nicăieri. Eu
plec. Într-un capăt de țară, am de parcurs un drum
de 8-9 ore. Nu eu, trenul. Eu m-am instalat
confortabil într-un compartiment-vagon,
luminat, încălzit corespunzător, iar legănarea
trenului în noapte mă predispune la povești. La
povești imaginate.
Sunt puțini oameni, liniștiți, lângă mine nu stă
nimeni, am locul de la fereastră și mă bucur de
fiecare clipă. Deocamdată, citesc. Mai târziu, pe
la vreo 1-2 noaptea, poate voi dormi. La prima
oprire, îmi dau geanta jos, să iau din ea sticla cu
apă. Lângă mine, apare un bărbat care mă
așteaptă, politicos, să termin, ca să se poată așeza
pe locul lui, în stânga mea. Mergem o vreme așa,
legănați, eu – citind, el – cu ochii în telefon. Sună
pe cineva, dă niște indicații pentru când va
ajunge, apoi tace. Îl ascult, atât cât să-mi dau
seama că e om civilizat, care n-o să mă deranjeze.
La un moment dat, când luasem o scurtă
pauză pentru a privi pe fereastră, pe care oricum
nu vedeam nimic, decât o imensitate întunecată,
îndrăznește: „Citiți ceva nou, sau din clasici?” Îi
arăt coperta, adăugând: „De fapt, e o carte de
istorie, povestea unui maior, din captivitate la
nemți, în Primul Război Mondial”. Conversația
se leagă. Domnul M pare citit, fără să facă un caz
din asta, destul de atent cu cuvintele, cu gesturile.
Fără să ne dăm seama, treptat, interacțiunea
noastră se transformă într-un joc tandru de
cucerire, ceva ce nu mi s-a mai întâmplat atât de
rapid și mai ales într-un tren. Detectez în el tipul
cuceritorului prin excelență.
Râdem, îl ascult, uneori vorbesc, mă ține în
brațe, atât de firesc, de parcă am fi făcut asta de
multă vreme. Îmi masează umerii, îmi mângâie
fața, mă ține de mână. Iar eu, ca niciodată, nu
opun rezistență, mă las în voia unor senzații cu
gust de cireșe amare, de parcă atât aș fi așteptat,
de parcă de aceea plecasem de acasă, cu scopul
precis de a-l întâlni; iar pe el parcă îl trimisese
cineva nevăzut din mintea mea, să-mi
împlinească nevoia de tandrețe îndelung
așteptată, adeseori reprimată. Ne vorbim cu
„dumneavoastră”, iar trecerea la „tu” se face întrun
mod atât de firesc, așa cum firești mi se păreau
toate în noaptea aceea nefirească, de trecere
dintre două luni de primăvară. Poate să fie
păcăleală de 1 aprilie, poate să fie un vis, nici
măcar nu contează, câtă vreme totul pare atât de
real.
Pe la o vreme, când călătorii s-au mai rărit,
mai bine zis când se răriseră de tot, de parcă
întreg Universul ar fi conspirat așa încât să
rămânem singuri în vagonul luminat străbătând
noaptea neagră, domnul M îndrăznește mai mult.
Nu-l las să treacă granița, dar pun granița destul
de departe. Sărutul lui are gust de praf de pușcă
amestecat cu traume rămase ascunse. Nu-l întreb.
Doar citesc printre cuvinte: domnul M e militar,
hârșit în teatre de operații. Îmi explic de ce adoră
să trăiască clipa. Dar eu? Poate doar le-am permis
traumelor mele să trăiască și ele, într-o
îmbrățișare, atâtea clipe netrăite. E bine. Și nu
mai am de gând să-mi pun întrebări. La ce bun
întrebările, câtă vreme nu afli răspunsul?
Are mâini frumoase, cu degete lungi și subțiri.
Dacă ar fi fost să-i ghicesc profesia, m-aș fi
gândit, mai degrabă, la un pianist. Ce paradox,
cum de mâinile învățate să mânuiască arme se
pricep la astfel de mângâieri! O bătrână doamnă
îmi spusese cândva: „Mâinile obișnuite să țină
arma știu să mângâie mai bine decât cele care țin
Potirul. Un fel de lege a compensației”.
La un moment dat, când trenul face o pauză
destul de generoasă, ieșim să fumăm. El stă pe
treapta de jos, sprijinind ușa care-l tot lovește în
spate, dând să se închidă, acționată de un senzor.
Mă tem pentru el. Râde. Își încordează mușchii
și convinge ușa să rămână blocată. Cu o mână,
mă prinde de talie. Îi sugerez să se prindă de bară,
că, la o adică, aș prefera să cadă singur, nu cu
mine grămadă. Râsul lui răsună în noaptea
adâncă, iar brațu-i accentuează strânsoarea.
La etajul unei clădiri din fața noastră, e o lumină
palidă aprinsă, iar în cadrul ferestrei zăresc o
siluetă. Imaginația mă duce la „Nevasta Șefului de
Gară”. Când revenim pe locuri, caut poezia și i-o
citesc, inclusiv adăugirea lui Cincinat. Prin cine știe
ce asociere, își amintește de o alta: „Sunt tânăr,
doamnă!” Nu știa că a scris-o Dinescu și nu și l-ar
fi imaginat pe el autorul. I-am spus că, după ea, sau
scris mai multe parodii. „Nu vreau să citesc nicio
parodie, poezia e perfectă așa!”
„Sun tânăr, doamnă!” Domnul M e, cu adevărat,
tânăr. Are vârsta la care bărbații sunt în deplinătatea
înfloririi și puterii lor masculine. E cu zece ani mai
tânăr decât mine. I-o spun, ca să-l sperii. Pare să
nu-i pese. Oricum, ce poate să te mai sperie, când
vezi atâtea nevăzute?
Îl simt din ce în ce mai plin de dorință. Își dă și
el seama că nu e nici locul, nici momentul. Și poate
nu va fi niciodată. „Fugit irreparabile tempus.” Și
trenul nostru ajunge în gara finală. Scurta și ciudata
noastră poveste – și ea. Nu înainte de a-mi spune că
ochii… „Dacă nu ai fi avut ochii ăștia, nu m-ai fi
interesat. Mai uită-te o dată la mine!” Filosofez
ieftin pe tema ochilor-oglinda sufletului. Același
om pe care-l vezi cu ochii închiși este altul decât cel
pe care-l privești în ochi. Devin banală, mai bine
tac, mai bine las enigma. Oricum, dimineață, vraja
va dispărea și totul va fi la fel cum a fost.
Pentru prima dată nu mă doare efemerul unei
frumuseți atât de trecătoare. Ăsta e semn că am
crescut, că m-am vindecat, orice o fi vrând să mai
însemne și asta. Dimpotrivă, mă simt
recunoscătoare. Mi se pare că și bâigui niște
mulțumiri. Nu-i spun pentru ce. Pentru faptul de a
mă fi făcut să mă simt femeie, într-un mod aproape
regal. Ascund profunzimea în spatele unor cuvinte
banale.
Trenul a oprit. Cap de linie. Eu cobor mai întâi.
El rămâne ultimul, probabil pentru a-și reveni, ca so
întâmpine cum se cuvine pe cea care-l va aștepta
în gară, trezită cu noaptea-n cap.
Ne luăm la revedere aproape ca doi străini. Ca
doi călători cumsecade care au respirat un timp
același aer, care au privit prin aceeași fereastră o
noapte înșelătoare de martie-aprilie. O noapte
înșelătoare de la granița dintre luni, ori poate dintre
lumi: lumea-lume și lumea dintr-un tren de noapte
ducând spre nicăieri. În urmă rămân atâtea cuvinte
nespuse, atâtea gesturi nefăcute, atâtea întrebări
fără răspuns din visul unei nopți de primăvară.

Distribuie: