Propoziții pretențioase – Alexină
Foaie verde aliorul, tată, mă doare piciorul!
Cu toate certurile anterioare, sus ne aliarăm într-o frăție extraordinară. Desigur, eu și Cristi. Ca să alungăm gândurile negre de nesiguranță și de efort sporit la fiecare montare de foaie de tablă, am decis să le urcăm pe toate de pe o parte, să le depozităm în marginea opusă locului din care urma să începem. Înspre domnul Tase – așa a fost întâmpinat de toată lumea de când eram mic, nu se inventase pentru el tovărășia – acoperișul părea otova. La fel lungimile, la fel lățimile. La ochi. La măsurat cu pasul și statul – imposibil – pe cartonul franjurat părerea de figură geometrică perfectă s-a estompat. Așa încât să amendez lucrarea și lucrătorii neglijenți cu numerele de pe ruletă, dar și pe proiectant. A ales un perete drept, cel paralel cu gardul cizmarului mititel și cu un zâmbet neșters de pe figură – apropo, nu l-am văzut pe nea Tase niciodată încruntat; cu pasul mic, cu pălăria pe cap și cu halatul albastru închis și singur-singurel pe stradă, orice observator pitit i-ar fi zărit mina toată un surâs -, a mers paralel cu el în curte patru metri, de la stradă și s-a hâit cu el cam un metru și jumătate în capătul opus. Obținându-se un acoperiș țuguiat în față și un pic mai lin spre spate. În același sens al optimizării operațiunilor, am pornit din zona cea mai incomodă, din față, sprijiniți în scara-pisică agățată cu cuie de 10, ca să nu ne trezim alunecând cu tot cu ea, alocând efortul mai mare la început. Deși n-a fost să fie. La final ni s-a propus ceva și mai și. N-am mai povestit ce spaimă am trăit la prima ridicare și așezare cu picioarele în jgheab, cum nu-mi cădea deloc bine perspectiva oferită de înălțimea etajului doi. Veneam după o perioadă de vreo doi ani serviciu, de ,,domnie” la birou. Tremur de gladiole, mâini în fibrilație…. Am fost citit imediat. Cristi: ,,Te alintai prea tare la Casa de căldură. Ai uitat cum este.”. Uitasem pe naiba. Așa ceva nici nu se uită, nici nu se poate reprima, mai ales când cântărești unde te simțeai așa cum îți este firea liberă. Evident la tinichigerie. Poate și pentru strictețea pe care am întâmpinat-o la Centru, dar mai mult pentru lipsa de dorință a colegilor de a mă considera viabil pentru colectiv. Timp îndelungat. Mă întreb și acum, după cinci ani și jumătate, dacă am căpătat un spațiu cât de cât în acceptabilitatea lor. Alogică, totuși, considerația de proveniență continuu alogenă. La trecerea de ieri pe strada Eminescu – azi mi-am rotit privirea după ceea ce era de fapt și nu era în amintirile mele, de două ori -, fiindcă abia acum se vede mai bine, la desfrunzirea salciei, m-am ,,crucit” că am putut sta la pus de creste. Și cum? Am pus cap la cap posibilitățile și am concluzionat că am mutat pisica din creastă în jgheab, a mai stat unul sus pe scară, să se asigure că nu iese, iar eu am stat exact ca mâțele sus pe creastă, așteptând fiecare bucată, fixându-le cu holțșuruburi, înjurând când vreunul afurisit nu voia să se înfigă și zbura cât colo din bormașină, coborând cu chiu și vai și cu picioarele butuci de atâta încordare. Pazii pe margine, la fel de chinuite. Suplimentul. Flancarea cu tablă, ce mai rămăsese, a triunghiului format de cele două pante, pe spate, dar și replacarea ieșiturilor de scândură, deteriorate de ploaie. Luând la învinovățit triada care a avut ideea prostească de înfrumuseța clădirea în astfel de locuri cu rigips. Sus ca sus, pe acoperiș. Mai taie din tablă la poale – aliniam marginea de jos după jgheab, cum nu catadicsiseră constructorii să găsească soluții de îndreptare -, mai stânga-dreapta, jos-sus… a mers repejor. Pe laterală….
