Spații culturale nr. 26 (12)
Titi DAMIAN
ÎNTRE LINII de Eugen Mihăescu sau Omul moral şi artistul strălucit – deasupra istoriei
Dintotdeauna am avut o anumită curiozitate în legătură cu fenomenul social, politic şi moral românesc de la începuturile modernităţii sale şi până azi. Prima carte care mi-a deschis fereastra a fost „Lumea românească de la 1900” a reputatului istoric Ion Bulei, scrisă încă pe timpul comunismului. Eram curios [să ştiu] ce s-a întâmplat în perioada interbelică şi am descoperit formidabilul şi pe nedrept uitatul volum al lui Nicolae Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost”. Despre perioada comunistă n-aveam nevoie, căci o trăisem, dar cartea lui Constantin Budan, „Ofertele destinului”, mi-a deschis o altă viziune asupra lui Gheorghiu Dej. Pentru ca viziunea să capete rotunjime, mi-a răsărit în cale excelentul volum al lui Ioan Scurtu „Contribuţii privind viaţa politică din România” (istoria regalităţii).
Recunosc sincer că n-am ştiut absolut nimic despre Eugen Mihăescu până în momentul când, aflându-mă în vizită la Passionaria Stoicescu, observ pe birou cartea „Între linii”, editura Rao, 2011. „Ştii ceva despre autor?” o întreb curios. „N-am auzit de el” „Cum n-ai auzit? Este marele grafician, caricaturist din America, iar la noi, academician, senator, consilier. Nu-ţi mai enumăr toate titlurile. Ţi-o împrumut. N-o să-ţi pară rău!”.
Nu mi-a părut rău, din contră, am recomandat-o, ori de câte ori am avut prilejul, şi altora, dacă se va mai găsi în librării. Aş putea spune că mi-a schimbat complet modul de a gândi, oferindu-mi o altă perspectivă asupra României postdecembriste, de la cineva care a fost angrenat în sferele înalte şi în culisele deciziilor politice din spatele uşilor închise.
Ca să folosesc un fragment de limbaj de lemn, numitorul comun al acestor cărţi, adică firul călăuzitor, l-a exprimat, cu mult mai devreme de apariţia lor, ilustrul Caragiale într-o sinteză memorabilă: „Noi, românii, suntem cum am fost şi tare mi-e teamă că vom rămâne la fel”.
Între linii este o carte-monument pentru vremurile actuale, care priveşte vârful piramidei politice româneşti în cea mai bulversată perioadă, adică din 1986 până în 2004.
Mai întâi, autorul. Fotografia de pe coperta IV nu-mi spune nimic, chiar dacă colega mea se străduia să-mi argumenteze contrariul. Mai jos citesc: membru de onoare al Academiei Române, pictor, grafician, jurnalist, profesor la Patt Institute-New York, ambasador al României la UNESCO, senator etc.
Cartea, printre rânduri, dezvăluie, puţin câte puţin, discret, şi tumultuoasa-i biografie. Prin anii ‘70 a emigrat în America, după ce-şi întrezărea un viitor strălucit în România. Intrase într-un conflict cu Dan Hăulică pe când făcea grafica şi coperta la celebra revistă „Secolul 20”. Ajuns în America, talentul şi inteligenţa l-au impus repede în prim-planul jurnalisticii: a făcut copertele săptămânalului Time, ale revistei The New Yoker, iar în The New York Times a publicat mii de desene. Într-un cuvânt, a schimbat direcţia artei grafice editoriale americane de la caricatrură la metaforă politică, devenind, cu tenaticitate, cu inteligenţă, cu talent şi onestitate, un artist influent, cu relaţii în lumea bună, dar mai ales acordând un sprijin necondiţionat românilor care ajungeau în America, atât pe timpul Împuşcatului, dar mai ales după Revoluţie (sau ce-o fi fost ea!).
La Revoluţie se întoarce cu entuziasm în ţară să pună umărul la democratizarea ţării. Descoperă, în scurt timp, că se află într-o cloacă de mari dimensiuni, într-o mizerie morală, dar nu se dă bătut, din contră, se încăpăţânează s-o îndrepte. Descoperă repede că se găseşte într-un sens giratoriu al intrigilor, suspiciunilor, sforăriilor, unde, în loc de patrie, se rostea doar EU.
Toate acestea le bănuiam. Cartea este specială prin felul cum le spune. Cu alte cuvinte, maestrul Eugen Mihăescu foloseşte genial aceeaşi metodă ca-n caricatură şi-n grafica politică, dar cu alte mijloace, ale condeiului. Tuşele graficii se transformă în metafore caricaturale, astfel că persoanele din viaţa politică, situate la nivelul cel mai înalt, devin personaje literare. Cartea oferă tabloul unei lumi infecte, o colcăială de proporţiile României, o viermuială nesfârşită, o permanentă şi ticăloasă luptă pentru ciolanul ţării, transpusă într-o imagine din copilăria mea: într-un closet nişte viermi mari ca nişte limbrici, bătându-se în cozi pe rahatul proaspăt căzut.
Eugen Mihăescu m-a dezmeticit. Ca să justific imaginea de mai sus, extrag, ca argument suprem, o panoramă a câtorva personaje:
„Mă uitam la Iliescu cum savura homarul din farfurie ca un gourmet – adică unul care nu este numai pofticios, ci ştie şi ce mănâncă – şi mi-a venit în minte imaginea ceferistului Alecu Iliescu ţinând în mână cutia din tablă pentru <
În drumurile sale prin lume, face un ocol şi la Versoix, rămânând impresionat de înfăţişarea regelui Mihai: „Mă aflam în faţa unui adevărat nobil, cu trupul drept, fără să fie rigid, cu un port maiestuos al capului… Un bărbat care se mişca, vorbea, mânca sau bea ceaiul ca un adevărat rege… Îmbrăcat cu o haină din tweed moale şi puţin uzat, cu pantalonii gri de flanelă foarte bine călcaţi, pantofii lustruiţi ca oglinda, vechi şi tălpuiţi de câteva ori, pe scurt, o eleganţă tipic britanică.”(p.58).
Într-o secvenţă de mare plasticitate şi sugestivitate îl surprinde pe tovarăşul lui Iliescu de luptă împotriva comunismului, Silviu Brucan, aflat pe un traseu al marilor „aprobări”:
„Eram încă ud, cu apa picurând pe mine, când am auzit soneria de la uşă. Am rămas perplex… O apariţie anacronică, un bătrânel mult schimbat faţă de ultima oară când îl văzusem la Bucureşti, cu o pălăriuţă tipic americană pe cap, într-un costum de vară albastru-deschis, croit prin anii ’60 pe când era ambasador la ONU. Arăta ca un bătrân evreu venit din Long Island să-şi vadă copilul din Manhattan” (p.34). Misteriosul personaj venise în America din două motive: să-şi facă operaţie dublă de hernie, ca nu cumva să i se întâmple vreun „accident” în Bucureşti, dar şi pentru a pune la cale de-o revoluţie, căci ulterior a plecat spre Moscova.
Îl întâlneşte apoi pe bătrânul Brucan la Bucureşti, tronând satisfăcut deasupra evenimentelor:
„Am intrat la Brucan şi l-am văzut aşezat în spatele biroului cu un zâmbet larg, de pişicher, pe faţă. Pe măsură ce mă apropiam de el, a început să râdă scoţând acele mici sunete diavoleşti, menite să stârnească spaima….” (77).
Portretul acestuia n-ar fi complet fără următoarele tuşe: „Mi-a rămas întipărit în minte obrazul roz şi bucălat ca un poponeţ de copil, buzele cărnoase ca nişte cremvurşti, părul roşu-morcov tuns periuţă, silueta cu şolduri late şi costumul de haine de o calitate deosebită” (p.32).
Personajele care roiau în jurul puterii nu scapă nici ele de înţepătura maestrului:
„Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o faţă ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură şi se scofâlceşte în cute lucioase, din care răsăreau ochi mici, porcini şi nasul bocârnat… L-am poreclit hipopotamul transpirat. Nu ştiu nici eu dacă pachidermul cu pricina năduşeşte, dar ştiu că Boda, da! Şi îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieşind din mocirla în care se bălăceşte” (p.136). Desigur că în acest portret-caricatură cititorul l-a recunoscut pe Iosif Boda, pe atunci consilier prezidenţial, apoi ambasador în Elveţia.
Aurel Dragoş Munteanu, vajnicul ambasador în America, la ONU, devine tipul aventurierului român carierist, în stare să accepte circumcizia, adică să treacă la religia mozaică pentru a parveni: „Ca orice intelectual român sadea, alerga după titluri şi diplome. Era zero barat în probleme economice. Când a sosit în America, nu ştia să completeze un cec sau să deschidă un cont. Era un mare lăudăros. Mă trezeam cu el pe cap la cele mai neaşteptete ore şi nu pleca decât spre dimineaţa.” (p.102).
Un personaj feminin de mare influenţă din apropierea Preşedintelui, Corina Creţu, care mai târziu va avea o carieră politică fulminantă, devenind parlamentar european, beneficiază şi ea de o atenţie deosebită, a caricaturistului Mihăescu:
„Corina Creţu îl avea pe vino-ncoace! Înaltă şi nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă şi tricoul subţire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îţi arunca o privire uşor saşie şi asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohab. Nimic din politiciana de azi nu mai aminteşte de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ţi se lipeşte de deget, o scuturi şi ţi se lipeşte de toată mâna. Corina Creţu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele şi şi-a piedut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme. […] Corina şi-a construit cariera cocoţându-se pe umerii bărbaţilor prin patul cărora a trecut, dar păstrând un aer inocent, care a reuşit să o păcălească până şi pe suspicioasa doamna Nina. Soţia preşedintelui a primit-o pe Corina în casă şi a luat-o sub aripa ei oblăduitoare.” (172).
Primul dintre „personajele” care „se bucură” de atenţia maestrului este Andrei Pleşu care, într-o întâlnire inopinată în Bucureşti, se face că nu-l mai cunoaşte pe transfugul Mihăescu:
„La auzul numelui meu, Andrei Pleşu a sărit în sus, cu toate că avea în mâini două plase grele, pline de cumpărături, şi a început să se îndepărteze de mine mergând cu spatele, încercând să mă ocolească pentru a putea să-şi continue drumul… Nu era conştient, săracul, ce imagine caraghioasă avea, aşa mic, cocoşat de plasele din plastic, ca un gnom, la fel de bărbos, aproape rostogolindu-se în încercarea de a se îndepărta cât mai rapid de mine.” (p.25).
Controversatul Vladimir Tismăneanu beneficiază de multe pagini în cartea Domniei Sale, din care extragem doar câteva tuşe:
„Pentru mine Volodea, ca şi taică-său, a fost întotdeauna ca un melc fără casă. Unde e casa lor? În America sau în România? În Rusia? În Israel sau poate în Spania? Cred că nici ei nu mai ştiu unde! Ca şi Neulander, tatăl premierului Petre Roman, de altfel. Tismăneanu a avut întotdeauna norocul să întâlnească oameni naivi. Iliescu a fost unul dintre ei. L-a primit pe Volodea şi, când a văzut cât e de „drăguţ” şi de mieros, cum e când are un interes, l-a ascultat. Apoi, s-a amăgit că are în faţă un fel de Mircea Eliade, care îl va ajuta să rămână nemuritor. A acceptat să scrie o carte împreună cu Tismăneanu… Volodea a reuşit să-l ameţească şi pe Emil Constantinescu spunându-i că ştie el cum se învârte roata la Washington. Preşedintele l-a crezut şi l-a invitat la Cotroceni ca să-l ajute să se pregătească să-l întâmpine cum se cuvine pe Bill Clinton.” (p.345).
Pe Ion Talpeş, pe atunci şeful spionajului românesc, îl face de râs într-o şedinţă cu o întâmplare deloc hazlie:
„Ion Talpeş îşi luase o morgă preocupată de Kissinger dâmboviţean, cu fruntea umbrită de problemele politicii externe. Părea că pe umerii săi se sprijină nu numai Preşedinţia României sau ţara cu totul, ci întreaga omenire! Universul părea că devenise terenul său de joacă, îi lipseau doar găletuşa şi lopeţica… Într-una din puţinele şedinţe la care am participat, de faţă cu Iliescu, l-am întrebat dacă e la curent cu incursiunea fulger pe care o făcuse Vladimir Putin în România. Ştiam că preşedintele Rusiei intrase cu maşina prin nordul ţării până la Tg. Mureş ca să asiste la un meci de judo, dar fostul şef al contraspionajului românesc habar n-avea” (p.421).
De portretul cel mai acid beneficiază Dan Hăulică, acela care, cu toată puterea de care era în stare, îi dăduse un picior în fund să aterizeze tocmai în America:
„Când a apărut la Secolul 20, Hăulică era slab, translucid ca o ploşniţă care a supravieţuit ani de zile între filele unei cărţi, fără să aibă sânge în ea. Din profil, aproape că dispărea ca o lamă de cuţit. Vorbea puţin, mai mult lăsa să se înţeleagă. Încă nu devenise rabinul care avea o galerie de ţuţări. Pe atunci era ca o supă de sparanghel: fără gust sau aromă, dar care miroase urât când te pişi.” (p.437).
Mircea Geoană a fost acela care, aflat în fruntea ministerului de externe, a provocat plecarea maestrului din preajma lui Iliescu, în partidul România Mare:
„Mincinos şi arivist, Geoană este candidatul potrivit pentru a fi urmaşul lui Iliescu. Nu-i aşa, domnule Preşedinte? Atât de potrivit că puteţi uita că scria despre dumneavoastră, în faxul de felicitare trimis preşedintelui Constantinescu, că sunteţi cancerul democraţiei româneşti: Iliescu a încăput pe mâna cardiologilor şi a chirurgilor care i-au pus cinci stenturi atunci când protejatul său Mircea Geoană l-a debarcat din conducerea PSD şi era cât pe ce să-l scoată pe brânci la pensie… Geoană a pierdut alegerile pentru primăria Bucureştiului şi toate celelalte confruntări electorale cât timp a fost preşedinte PSD.” (p.506).
Cu astfel de oameni în frunte a ieşit România în lume după Revoluţie. Desigur că actorii cei mari din Europa şi din lume au văzut spectacolul acesta grotesc pe care un parlamentar britanic l-a sintetizat într-o anecdotă:
„Pe vremea când Dumnezeu făcea Lumea, după ce a modelat-o din lut, a început să împartă, cu zgârcenie, bogăţiile pe hartă. Un pic de cărbune în Ţara Galilor şi în Ruhr, un pic de petrol în Orientul Mijlociu, nişte aur şi diamante în Africa, păduri şi lacuri colo şi dincolo. La sfârşit s-a trezit că în cutie i-au rămas încă multe comori. Era ostenit şi, pentru că pe hartă rămăsese numai România, a luat toate bogăţiile şi le-a împrăştiat peste Carpaţi.
-Ce faci, Doamne, Doamne! i-a spus Sf. Petru. Peste toată lumea ai împărţit cu zgârcenie bogăţii şi acum, la sfârşit, ai îngrămădit tot ce-a rămas peste ţara asta mică?
-Fii liniştit, dragă Petre. Îi voi pune pe români stăpâni peste ele.” (54).
Aproape că nu există persoană politică din preajma maestrului care să nu devină personaj literar. Multe personaje sunt surprinse printr-o singură tuşă, dar sigură şi sugestivă; Corneliu Baba: „S-a bucurat că mă vede, dar îmi făcea semne disperate că pereţii au urechi, ba a băgat chiar telefonul în sertar”; Aristide Buhoiu: „Aveam de-a face cu un om serios şi foarte muncitor” (p.9); „Asemănarea dintre Eugen Barbu şi marele jurnalist Crevedia, adevăratul său tată, devine evidentă” (p.29); Elena Ceauşescu, din perspectiva lui Brucan, arăta „ca o mătuşă, o mahalagioaică a cărei principală ocupaţie [era], ca pe vremuri, să vândă seminţe în gară la Titu, unde era cunoscută drept Lenuţa Briceag.”(p.41). Sute de personaje defilează prin faţa cititorului ca într-o pânză retrospectivă imensă, totdeauna altfel decât le ştiai de la televizor sau din presa scrisă, adică din spatele uşilor închise. Tocmai în aceasta stă farmecul cărţii, îţi lasă o uşă întredeschisă, nu numai să-ţi satisfacă curiozitatea, ci să-ţi deschidă mintea. Pe multe dintre ele s-a aşternut noaptea uitării, dar filmul cărţii le împrospătează. Le vezi cu ochii adevărului spus cu sinceritate şi cu multă amărăciune de către autor. Acesta-i meritul principal al cărţii. Pentru fiecare povesteşte cu farmec câte o întâmplare care face cartea palpitantă. Prin America sau prin Franţa te întâlneşti cu Gaston Marin, Radu Bogdan, Dorin Tudoran, Tudor Eliad, Liviu Turcu, Stelian Tănase, Sandra Pralong, Radu Filipescu, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, Emil Cioran, Mihai Bujor, Mihai Botez, Irina Cajal etc. O tagmă care învârtea din dosul ferestrelor politica românească, foarte bine reprezentată, este cea a ziariştilor de tot felul: Octavian Andronic, Adrian Sârbu, Cornel Nistorescu, Paul Dobrescu, Horia Alexandrescu, Pavel Codiţă, Dumitru Tinu, Valentin Păunescu, Adrian Dohotaru, Cristian Tudor Popescu, Ilie Şerbănescu, Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu. Persoane sus puse prin intermediul acestui accident istoric, numit generic Revoluţie, învârtesc politica românească, multe cocoţându-se spre vârful piramidei sau, neputându-se agăţa, coboară zgomotos. O iau din nou de la capăt, trăgând sforile, spionându-se, suspectându-se, lovindu-se sub centură, orice şef devine un mic zeu, după tehnica ciorchinelui: Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu, Puiu Paşcu, Bogdan Baltazar, Theodor Stolojan, Virgil Măgureanu, Dan Iosif, Viorel Hrebenciuc, Traian Chebeleu, Sergiu Celac, Şerban Mihăilescu, Florin Georgescu, Mugur Isărescu, Ilie Năstase, Gheorghe Fulga, Victor Opaschi, Mitică Iliescu, Mircea Dinescu, Oliviu Gherman, iar peste toţi istoria i-a cocoţat pe Ion Iliescu, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Vadim Tudor… Pe aproape se ţin şi Gabriel Liiceanu, Mircea Daneliuc, Ana Blandiana, Victor Rebengiuc, Sergiu Verona, Răzvan Teodorescu, Dinu Săraru, Mircea Diaconu, Nicolae Manolescu. Şi când te gândeşti că în spatele lor cresc şi pândesc, la rând, alţii mai tineri…
Pe lângă micile şi savuroasele întâmplări ce însoţesc persoanele, multe dintre ele devenind sub pana maestrului personaje pitoreşti, cititorul descoperă informaţii pe care nu le obţine decât o singură dată în viaţă. Iată povestită una dintre ele, care ar fi putut schimba cursul istoriei României, dacă…: „Atunci mi-a povestit Şeicaru despre telegrama diplomatului român în care anunţa ministerul că, în urma negocierilor de la Stokholm, mareşalul a obţinut ieşirea României din război şi garantarea neutralităţii cu condiţia ca trupele sovietice să poată trece pe teritoriul românesc spre Ungaria şi Bulgaria. Telegrama a fost interceptată de cum a sosit la externe de Grigore Niculescu-Buzeşti, zis Buzel, care, fără să piardă timpul, a luat grila cifrului şi a fugit la Iulian Maniu acasă. Acolo, secretarul ţărăniştilor, Corneliu Coposu, a descifrat telegrama al cărei conţinut l-a îngrozit. Maniu s-a dus imediat la rege şi, arătându-i documentul, i-a spus: Rămânem cu ăsta pe cap? L-au arestat pe Antonescu, oferindu-i lui Stalin, în locul armistiţiului obţinut la Stokholm, capitularea fără condiţii a României.” (p.88).
Te dezlipeşti cu greu de o asemenea carte. Nu ştii ce să apreciezi mai întâi: informaţia nudă venită dintr-o experienţă amară sau stilul cuceritor? Pe la jumătatea cărţii, l-am suspectat pe autor că se vede pe sine numai în tuşe fine, elegante, iar pe ceilalţi în tuşe caricaturale. În finalul lecturii am descoperit că omul Eugen Mihăescu a încercat să schimbe prin onestitate, prin tenacitate, prin inteligenţă şi prin experienţa occidentală, un sistem cu oamenii săi politici care n-aveau decât un singur scop: căpătuiala. N-a reuşit, totuşi, patriotul Eugen Mihăescu. Deşi nu rosteşte niciodată cuvântul patrie în cele cinci sute de pagini, dovedeşte că a rămas un luptător neobosit pentru binele ţării şi pentru ideile fundamentale care ar trebui să guverneze omenirea: onestitatea şi dragostea de oameni. A avut curajul să-i înfrunte cu armele sale – caricatura şi scrisul – ca jurnalist de război, şi pe americani, în intervenţia ruşinoasă din Iugoslavia. Aici cititorul descoperă pagini sclipitoare de literatură autentică şi patriotism românesc.
Eugen Mihăescu, omul moral şi artistul strălucit, un ins vertical, mult deasupra României murdare politic, devine o întruchipare a ideii de ceea ce ar trebui să fie România profundă.
Maria-Cristina ŞTEFAN
Cioburi
Lumina lumânării se scobeşte în dinţi şi râde, râde de noi doi, pentru că nu ne-am dat seama că, de fapt, am început să ne iubim de ieri; râde fiindcă ne-am dat seama abia azi, când mi-ai zâmbit. Ai trecut prin mine, aşa-i? Ai mâzgălit (nu-i corect!) un nume pe pereţii din baie. Era un nume ciudat, n-am putut să-l citesc, dar simţeam că-i al meu sau scris pentru mine. Nu ştiu de ce, de atunci mă cheamă cum ai zis tu; numai tu ştii cum. Ai uitat un gând pe care mi l-am amintit eu ieri. „Nu-i nimic”, ţi-am spus, „mi-am amintit eu”. Memoria mea slăbeşte în prezenţa ta. Mi-ar fi plăcut să mă ardă focul de la candela din camera ta, aşa aş fi ştiut ce-ai simţit tu ieri pe plajă când ai mers să înoţi şi ai uitat să mai ieşi din apă. Erai din ce în ce mai departe; totuşi, zâmbetul tău îl vedeam mai clar ca niciodată, la fel, îi simţeam căldura; mi-ai facut cu mâna, mâna înghiţită de valuri. Mă izbesc de punte şi zâmbesc. Ce mi se mai poate întâmpla acum, că te-am (re)găsit? Simt cum mă agăţ(i) de lumea asta…
***
Caut blondul împăturit al frunzelor care se scurg neîncetat din mijlocul palmei tale. Nu-mi mai amintesc şi cu cât încerc mai mult, ultimele fragmente, rămăşiţe, fragile şi ele, devin tulburi, îndepărtate, prea îndepărtate ca să mă mai pot agăţa de ele măcar. Trăiesc schizofrenic în frame-uri, întreruperi de gând, simţire, stări… Realitatea se porţionează indecent şi imprevizibilul şi bucăţi mai mari ori mai mici se insinuează printre blândeţile celeilalte realităţi. Realitatea cea aproape de mine, îndepărtată… Nu mai pot să scriu… Vreau şi credeam că şi pot, dar nu mai pot. Am amuţit. Mi-au murit toate cuvintele. Oare pentru că n-am nimic de spus sau pentru că am prea multe? În oricare dintre situaţii, senzaţia este aceeaşi, de un fel de paralizie, de oboseală inexplicabilă şi de neputinţă. Nu pot să fac nimic. Şi-mi place. Vreau acolo în depărtare, cât mai aproape de mine.
***
În liniştea mocnită a dimineţii, când soarele se aşterne în camera goală, nesinchisindu-se de răceala gândului pe care nu-l poate întreţine, o şoaptă se trezeşte aşa, brusc, deodată, pe neanunţate. Şi ieşind din tine, dorindu-ţi doar să pleci, să fugi fără să-ţi mai întorci privirea, te sperii la auzul ei, te îngrozeşti presimţind insistenţele ei şi încerci din răsputeri, inutil, s-o alungi, s-o negi, s-o anulezi. Şi ieşind din tine, îţi doreşti s-o priveşti aşa din afară, de afară… Dar, într-o clipă, găseşte calea cea mai uşoară, îţi simte şi-ţi găseşte fisura şi se strecoară în sufletul tău iremediabil de-acum pierdut sau ridicat. Doar ceea ce faci tu cu puterea ei… Uită-te afară. Ridică-te chiar acum şi du-te la fereastră. La început n-o să vezi nimic. Doar o să te uiţi, aşa. Cu privirea pierdută, neconştientizând nimic. Ai răbdare. Vederea revine treptat după o orbire îndelungată. Las-o în ritmul ei şi ea se apropie de tine când te simte pregătit s-o primeşti.
***
Pe drum, la marginea satului, praful se mistuie în lumina soarelui tomnatec. Cerul e gros de nori gri, împovăraţi de gânduri cutremurător de străine. Pământul respiră greu albeaţa după-amiezii liniştite. Casele, răsfirate de o parte şi de alta, par părăsite, aşa cum stau resemnate în pustietatea descurajantă a câmpului. Oamenii dorm somnul cel dulce al veşniciei, dezmierdaţi de solzii neputinţei. Glasurile au amuţit. Ochii au orbit. Trupurile sunt aici şi departe, prea departe, într-un loc misterios şi tainic de care cu toţii ştiu, dar de care nimeni nu vorbeşte. Tihna şi liniştea le veghează mersul, sufletele şi mintea, redându-le armonia începutului de lume. Înlănţuiţi astfel, visează. Visează ceea ce au trăit. Visează ceea ce trăiesc. Visează ce n-au putut ori n-au vrut cu adevărat să trăiască. Imagini împrăştiate, aparent fără noimă, se perindă dezordonat, nestingherite pe suprafaţa proaspătă a celor mai felurite amintiri. Amestecuri de parfumuri, imagini, sunete redau vieţii vitalitatea pe care a pierdut-o. O vitalitate tăcută şi intensă în locul celei zgomotoase şi inautentice. În vis, oamenii o reînvaţă pe prima, aşa cum învaţă să o dea uitării pe ce-a de-a doua. În vis, se văd pe ei, cei care sunt. Singura asemănare dintre cele două vieţi este interpretabilitatea din care se naşte aceeaşi frustrare a incapacităţii de înţelegere. Încolo, sunt diferite… Prea diferite.
***
Pe drum, la marginea satului, în praful soarelui tomnatic se joacă doi copii, o fetiţă şi un băieţel, aproape goi. Neştiuţi de nimeni, uitaţi de toată lumea, copiii îşi continuă jocul. Privirile şi mâinile li se întâlnesc când şi când. Uliţa aceasta pare a fi întregul lor univers cu care se contopesc, prin care respiră mulţumirea ignoranţei. Praful a început să se ridice în rotocoale sfioase încurajate de vântul care mătură norii, tulbură iarba câmpului şi sărută fruntea celor doi copii. Cei doi copii care îşi continuă jocul de început de lume, nestingheriţi, apropiaţi şi străini de toţi cei care îi înconjoară. Se joacă jocul recreării. Se joacă jocul în care apa nu stinge focul, în care pământul nu se simte nicicând rece şi împietrit, în care aerul se respiră pe el însuşi, în care visele sunt realităţi halucinante, în care florile miros la fel, în care inimile bat la unison, în care gesturile acţiunilor nu-s otrăvite de răutate şi viciu. Se joacă jocul începutului de lume cu beţe de chibrit, cărăbuşi şi un titirez. Şi primul lor gând a fost acesta: Pe drum, la marginea satului, praful se mistuie în iubire.
***
Glasul nu se încumetă să plece din mintea ta şi tot ce vrei se întâmplă ca prin ochii unui vis demult trăit. Ocroteşte-l pentru mine, spune-i că, deşi regret, nu regret nimic mai mult decât nefăcutul, nespusul, neiubitul. Spune-i tu glasului din mintea ta să mă aştepte acolo unde porţile unui rai cunoscut mi se deschid incomod, călcându-mă pe talpă. Nu te văd, nu te ştiu, dar te simt. Ai răbdare. Lumea se derulează măruntă în inima mea. Ţi-o împrumut atunci când glasul va amuţi. Multă zarvă în liniştea înserării.
***
Întunericul nopţii se ţese voluptuos în părul tău la fel de întuneric. O lumină aproape oarbă, îndepărtată, dintr-un alt capăt de lume se răsuceşte stingherită şi stingheră pe peretele-fereastră-perdea. Raza ei generoasă ne acoperă blândă şi ne respiră pe amândoi, aruncându-ne într-un veşnic netimp. Totul e suspendat. Obiecte, lumină şi întuneric; eu, tu, acum noi, poate, înlănţuiţi aşa cum stăm pe podea, cu frunţile atingându-se, cu mâinile căutându-se, prea temători de puterea şi intensitatea adevărului din priviri. Într-un contratimp indecis, nu renunţăm. Acelaşi sunet continuu, neobosit, ne desmiardă sufletele, ne iroseşte căldura, ne transfigurează minţile. Sunet, lumină, culoare – toate în întunericul părului tău. Umăr primitor. Braţ generos. Nu mă mai priveşti. Dar mă cauţi în aşa fel încât să mă găseşti. Aici, acum, în momentul nopţii acesteia, îmi găsesc, în sfârşit odihna. Iubirea, ca fericirea, e inconsecventă şi inconstantă. Iubesc momentul acesta pentru că simt cu adevărat că te iubesc. Iar faptul că din momentul acesta va rămâne doar, poate, amintirea, e dovada faptului că am iubit cu adevărat. Frânturile de iubire sunt iubire în starea ei netemătoare, pură. Orice altceva mi se pare o minciună. De aici respingerea, uneori, repulsia. Gândurile mele se nasc în mintea ta sau poate invers. Ne înghite noaptea, aici în camera, acum, a noastră, mâine, a mea. Inimile noastre dezgolite, căldura, emoţia, apoi liniştea, nepăsarea, sentimentul că nimic şi nimeni nu mai contează. Ne iubim aşa cum stăm acum, unul lângă altul, eu cu capul pe umărul tău. Doar atât mai văd în întuneric, şi mai simt pe stradă într-un alt întuneric, al altei nopţi, mâna ta făcând-o pumn pe-a mea ca s-o încălzească, sau mâna ta prinzând-o pe a mea ca să nu cadă… ca să nu cad. Când stau aici, în întunericul nopţii care se ţese voluptuos etc. etc. , în raza de lumină care mă consumă, regăsesc întunericul părului tău întunecat. Şi nu-mi mai trebuie nimic. Te invoc, scriind. Obosesc. Tu vii. Pot să dorm acum, cu gândul tău veghind asupra mea.
Primul vis
În mijlocul palmei stângi apare un punct roşu care se extinde până ce devine un cerc, ca o blândă, ca o pişcătură inflamată. Mă uit îndelung la ea şi mă întreb, mirată, de la ce o fi apărut. Stau să mă gândesc dacă o aveam mai demult. Încerc să-mi dau seama când a apărut şi de la ce ar fi putut să apară. Sunt din ce în ce mai indignată şi mai curioasă. La un moment dat, undeva în mijlocul ei, observ un fir alb, subţire, ca de aţă. Încep să mă scarpin, din ce în ce mai insistent. Vreau să-l scot de-acolo. Mă frustrează faptul că nu reuşesc, dar, în acelaşi timp, mă intrigă şi, astfel, continui. Până la urmă, reuşesc să scot unul din capete. Trag de el şi pe măsură ce iese, se transforă într-un fir mai gros şi din alb devine incolor, iar la pipăit se simte ca un mucilagiu. Trag de el şi sunt uimită că pare să nu se mai termine. Într-un final, când reuşesc să-l scot pe tot, mai apare un altul şi un altul şi tot aşa, le scot pe rând. Sunt în camera în care dorm, în care am dormit în timp ce visam acest vis. E foarte întuneric. Doar palma este luminată, ca de fasciculul unei lanterne pe care o ţine cineva, cineva care nu se vede, dar care îşi face simţită prezenţa, din când în când. Ştiu că se miră şi el sau ea – dar înclin să cred că este un el – atunci când scot firele mucilagii şi le arunc în cameră, jos, pe covor. Ştiu că prind viaţă, devenind din ce în ce mai mari şi mai puternice. Nu le văd, dar ştiu. Şi mai ştiu, mai simt că, deîndată ce le dau drumul, fug, se ascund… E ca şi cum s-ar elibera, ca şi cum li s-ar fi dat o a doua şansă, după o greşeală de neiertat sau după o perioadă mai grea. Şi acum, văzându-se şi simţindu-se libere, se grăbesc să profite de această a doua şansă, trăind departe, ferite de lume, de exterior, cât mai apărate, nici ele ştiind foarte bine de ce anume. După ce ies şi pleacă toate, mă întind să dorm din nou, eliberată şi eu, obosită, dar mai liniştită ca înainte.
Pentru N.
