Literadura nr. 26 (5)

Oameni și locuri din Buzăul
de altădată (XXII)

Amintirile copilăriei (V)

Florentin POPESCU

În ritmul și-n succesiunea foarte rapidă a
faptelor și întâmplărilor, mai găsesc – totuși! –
câteodată și puține clipe de întoarcere, în
amintire. Iar pentru mine unul cele mai frumoase
amintiri au fost și au rămas până azi cele din
prima copilărie, de la Lera, satul acela care mi se
părea că se află la capătul lumii. Pe de altă parte,
însă, cum scriam și în episodul trecut, locul în
care am venit pe lume nouă copiilor ni se părea a
fi el însuși „Centrul lumii“, de vreme ce la vârsta
aceea nu aveam termen de comparație cu alte
sate, de pe alte meleaguri și din alte zări ale
Pământului.
Plecând din prezent către acel trecut
îndepărtat, parcă-parcă îmi vine să spun și eu
precum Eminescu odinioară că viața-mi îmi pare
povestită „de o străină gură“.
În acele vremuri cele mai nevinovate isprăvi ni
se păreau nouă, copiilor adevărate aventuri.
Așa, bunăoară, într-o vară am prins o pupăză,
i-am făcut culcuș într-o cutie de carton și am
ascuns-o în șura de fân. Și biata prizonieră a stat
închisă acolo până într-o zi când tata ne-a
descoperit „nelegiuirea“ și a eliberat-o. Altădată
ne apropiam de stâlpii de telegraf, lipeam
urechile de ei și-i loveam cu o piatră pentru a auzi
zumzetul produs de mișcarea sârmelor.
De năstrușnicii nu ne lăsam nici când mergeam
cu vacile la păscut (pe atunci aproape fiecare
sătean avea un astfel de animal). Într-un loc puțin
împădurit am descoperit vizuina cu două ieșiri a
unei vulpi. Am făcut un mic foc la una din
deschizături și ne-am proțăpit cu bețe în mână la
cealaltă, gândind că roșcata se va speria de fum
și va ieși afară. Ne-a dezamăgit și nu ne-a dat
satisfacție. Ori nu era acasă, ori vizuina fusese
părăsită demult.
Spre orele prânzului, când soarele se încingea
iar noi eram nerăbdători să ajungem cât mai
repede la scăldat în apa Bâscii Chiojdului, ne
apropiam fiecare de vaca lui și-ncepeam să
imităm bâzâitul muștelor care înțepau animalele.
Vacile, săracele, fiindcă nu le prea ducea mintea,
cădeau imediat într-o
mare confuzie: credeau
că e vorba de muște
adevărate. Numai ce le
vedeam că se opresc din
păscut, pun coada pe
spinare, o iau la goană și
nu se mai opresc decât
în grajdul de acasă.
În urma lor veneam și
noi, cu cele mai
nevinovate mutre din lume, explicându-le
părinților că n-aveam nicio vină pentru ce s-a
întâmplat. Probabil că părinții noștri ne cam
bănuiau șiretlicul, dar asta nu-i făcea să ne
oprească de la scaldă. Și-acolo să mi te ții!, eram
aidoma copiilor din poezia lui Coșbuc…
Bunica mea maternă se trăgea dintr-o ramură
a moșnenilor chiojdeni, oameni cu pământuri și
livezi, cu o stare materială bună, așa încât părinții
ei, străbunicii mei n-o trimiseseră la studii
superioare, mulțumindu-se doar cu cele învățate
la școala din sat. Cum, însă, în sufletul ei nu
încetase să iubească lectura și cărțile, mă lua să
dorm cu ea în pat și mă ruga să-i citesc până
adoarme.
Parcă văd și acum pâlpâirile lămpii cu gaz, la
lumina căreia eu, elev în clasele primare,
deslușeam propozițiile și frazele din puținele
cărți care ajungeau la mine sau din revistele
vremii: „Drumul belșugului“, „Săteanca“,
„Femeia“, apoi din „Cravata Roșie“ și din
„Luminița“ – publicații pe care le așteptam ca pe
o pâine caldă atunci când știam că trebuie să-mi
fie aduse de postaș, fiindcă eram abonat la ele.
Iluminatul electric încă mai era un vis
îndepărtat, iar alte cărți decât cele puține aflate în
improvizata bibliotecă a școlii sau procurate,
cum am mai scris undeva, de la cooperativa din
Lera, nu aveam.
Pe crugul și-n calendarul anului existau
momente și evenimente la care noi puștanii nu
numai că eram prezenți de fiecare dată, dar mai
și aveam, ca să zic așa „roluri” și „sarcini”
precise, autoasumate cu plăcere și bucurie: iarna
să mergem cu colindul, primăvara să culegem
ghiocei și viorele pentru a le duce Mântuitorului
la Paște, apoi să fim prezenți când se pornea
dulapul, „scrânciobul“ (căruia Vasile Alecsandri
i-a dedicat chiar o poezie, intitulată „Scrânciob”),
vara să mergem cu alaiul „Caloianului” pentru
alungarea secetei și invocarea ploii, toamna să
culegem de pe ogor bostanii mai arătoși, să le
scoatem semințele, să le facem ochi și gură și să
punem înăuntru o lumânare aprinsă. Și câte
altele.
Chemat de amintiri, prin 1990-1991 am căutat
să regăsesc satul de odinioară. Să-l regăsesc așa
cum l-am descris în mai multe din cărțile mele de
memorialistică și să locuiesc perioade mai lungi
sau mai scurte în el.
O vreme – până să înceapă exodul masiv al
sătenilor către orașe sau către alte țări în căutarea
unui trai ceva mai bun decât acasă la ei – chiar
am avut iluzia că regăsesc măcar o parte din ce a
fost odinioară acolo. Treptat-treptat iluzia cu
pricina mi s-a spulberat.
Dacă odinioară scârțâitul carelor cu boi ori
îndemnurile căruțașilor către caii înhămați la
diverse atelaje erau nelipsite din peisajul și din
orarul satului, acum totul pare pustiu. Mai
deunăzi cineva îmi spunea că în toată Lera mea
un singur om mai are un cal, că boii au dispărut
de câțiva ani buni, ca și celelalte animale de prin
gospodării: oi, capre, vaci.
Puținii oameni care mai sunt, totuși, astăzi în
sat, așteaptă cu înfrigurare ziua sau zilele în care
vor primi ajutoare bănești de pe la fiii lor plecați
prin străinătăți, pensia, ca peste tot, fiind
neîndestulătoare pentru a-și îngriji bătrânețile.
Și în acest cadru, deloc bucolic (ba, de o mare
tristețe) nu mai e de mirare că în zilele de
pomenire a morților, cei care fac parastase la
biserică sunt nevoiți să-și facă pomeni unii altora,
întrucât alți enoriași nu mai sunt în sfântul lăcaș…
Și-n vreme ce preotul își face conștiincios
datoria de a pomeni numele – tot mai multe – ale
celor plecați, iar clopotul se tânguie și el în
clopotnița din apropiere, stau undeva mai la o
parte și la unele din numele amintite de slujitorul
bisericii tresar în mine, ca și cum umbrele celor
pentru care se cere iertarea de către Dumnezeu a
păcatelor s-ar strecura înseși acele umbre,
nevăzute, din cimitirul aflat afară, lângă biserică
și și-ar face și ele, cu sfiiciune, semnul crucii…

16 octombrie 2022

Mihai M. MACOVEI

Poemaș

„Inimă îmbrăcată-n jale
Du-mă-n sus și dumă-n vale
Du-mă-n susul cel de sus
Și în valea cea din valea
Unde toate mi s-a dus
Eu călare pe un melc
Tu călare pe o nucă
Cine știe oare cum să ducă
Rana dorului sub lupă
Lupa lumii străvezie
Care-n timp întârzie
Întârzie și mă lasă-n dor
De Ție, iar cuvântul nu
Cuvântă, ci doar sâsâie
Șerpește-n coaja timpului
Mușcată de un pui parșiv de viespe

Martín RODRÍGUEZ-GAONA

(1969, Lima, Peru), poet, eseist și traducător,
trăiește în Madrid. A studiat, în mai multe țări,
Științele Comunicării și Literatură (Universidad
de Lima), SUA (Bowling Gren State University),
Spania (Universidad Alcalá de Henares) și Franța
(Sorbonne, Paris IV). A publicat șapte cărți.
Pentru opera sa poetică fost distins cu „Premio
Cáceres Patrimonio de la Humanidad 2013”, iar
pentru eseu cu „X Premio Málaga, 2019”. A
tradus autori ca John Ashbery, John Giorno, Jack
Spicer, Brian Dedora și Alice Notley.

Traducere și prezentare: Elisabeta BOȚAN

Meteorologie și iubire

Nu sunt cineva pe care să-l privești,
sunt un om pentru a simți
și nu îmi place să stau singur. Așa că, stai liniștită,
nu pune față de teamă,
cea pe care o ai mereu nu e rea.

Și dacă mă vor acuza că vorbesc doar cu tine
nu aș ști să mă apăr
dar îmi plac și alte lumi
chiar dacă e greu de explicat.

Aș dori, să împărțim, cândva,
un ceai de zmeură și biscuiți de vanilie,
un film indian, două fetițe cochete
smulgându-și vata de zahăr pe băț
să zică: „E greu să fii femeie
e greu”, un concert cu David Byrne
și Celia Cruz –

Și o invitație la ziua ta
și a tuturor fraților tăi, prietenilor tăi
și cunoscuților tăi.
E atât de special să fii timid
și să fii pus în situații în care nu mai ești
e ca și cum, deodată, prea puțin contează
că greșești
și ceea ce e și mai bine, e că asta nimănui
nu-i va face rău –

Puterea de a admite ca unică certitudine
că în orașul în care trăim
Dumnezeu se face realitate sâmbăta dimineața
când plouă.

Visul unei prietene care spune
că orașul acesta e foarte zgomotos

Închiși într-un tunel transparent
ne trecem viața. Tunelul nostru
se îmbină cu câteva tunele
în care se găsesc ceilalți.
Ne ostenim
cu citirea buzelor lor, chipurile și mâinile noastre
lipite degeaba de pereți.

Umbra unui vis: să îndrăznim să deschidem
aceste puține și complicate trape.

Am făcut-o cândva, cu riscul
de a pierde oxigen
și energie și să slăbim fără scăpare.
De aceea aceste trape au încetat să mai fie
speranță
și astăzi anunță doar o altă tentație rea.

Premiul „Ion Caraion”
Premiile Revistei Literadura 2022

Luminița ZAHARIA

adevărul

îmi fac inventarul la sfîrșit de an:
n-am folosit niciodată cuvîntul adevăr
și asta e mai mult decît trist

adevărul nu poate fi demonstrat
aflat
deconspirat
văzut în întregime ori în nuanța justă
aglutinat/ comensurat/ împărtășit

ne rîde în față
ne duce de nas
ne pune măști caraghioase

în laboratoare vestite
adevărul susține că nu e contrafăcut
că nu e exagerat
că nu e distorsionat sau manipulator
dar să nu-l credeți
se răsfață

ar putea lipsi cu desăvîrșire
din dicționarele lumii

curînd și tu vei afla
că adevărul e numai și numai
o invenție idioată
a ta

comparația ucide

cine a sădit în om
matematica lui ≠
mai marele sau mai micul
mai multul, mai nimicul

verbul nefast a compara
că de ce vecinul să aibă două case
colegul salariu mai mare
icsuleasca să stea mai multe ore la soare
scroafa fratelui să fie mai grasă
pisica mai grațioasă
și tot așa

precis acela era un socialist ratat
cu vederi extremiste
și, eu una,
l-aș spînzura în piața mare
evident, de picioare
poate îi vine mintea la cap

apoi aș decreta:
oameni buni, seminție a mea,
comparați-vă doar pe voi cu voi
astfel veți crește pînă la
plafonul de nori
maximum maximorum admis
și subit
veți crede c-ați ajuns în paradis

singurătăți

dacă unești doi oameni singuri, ce rezultă?
un ditamai omul și mai singur
singurătatea în formă absolută
care e și proastă, și slută

există o singurătate bună
și, mai mult ca sigur,
o singurătate rea
tu cum ești, singurătate a mea
ruptă parcă din cartea
superlativelor absolute?

ești o anomalie spațiu-timp?
un manual cu foile pierdute
un cerc de-a dura dat, la infinit
de un zeu încrezut din olimp?
un oftat greu, un dor de salt în gol
de pe un zgîrie-nori
ești în alb-negru, ești în mii de culori
ești guralivă, ești mută
ești atoate pierdută?

ea se îndură: sunt, uite, încă vie
chiar crezi că pot fi prinsă-n poezie?!

(Din volumul Vremea lui Floppy disk
Editura Neuma 2022)