Spații culturale nr. 26 (11)

Monica MUREŞAN

XXXIV.

Fiecare încearcă să se descopere –
ca şi cum te mai poţi reinventa
după ce un verb pervers tocmai
te aruncă într-o experienţă reflexivă.
Uiţi cum e să fii copil ajungi adolescent
te transformi în bărbat sau femeie
iar copilul din tine nu te recunoaşte.
Un exemplar uman nu poate
să-şi croiască viaţa ca o husă
pe măsură: unul în celălalt
deveniţi matrioşele
din galeria cu figurine zâmbitoare
stăm de pază în cuşca net-ului
neclintiţi la post fix adoptăm poziţia
pasivă a chipului cu zâmbet împietrit
recăzând în uitarea unei posibile
existenţe virtuale
şi ne entuziasmăm cu inocentă mirare
că tocmai am descoperit
o nouă soluţie
cu factor mare de protecţie
pentru viaţa viitoare… uitarea de sine.

XXXV.

Am înţeles că a rămas puţin timp
şi linişte… cât despre noi
fiinţele de OM
ne jertfim cuvintele nu faptele!
Şi ne mai întrebăm cum de
se înmulţesc cozile de topor ?!
Adeseori în ascensiunea mea
cuvintele acelea străine
abandonate pe treptele cunoaşterii
mi se lipesc de trup
îngreunându-l
trăgându-mă înapoi.

Mă îmbată mai mult decât băutura
care nu mă îmbată
fumul halucinant al ţigării
care nu-mi mai prieşte sau aburul
înşelător al cuvintelor-capcană
din calea cărora trebuie să ştii
să te fereşti
pentru că odată născute
nu mai pot fi stăpânite.

XXXVI.

Cad picături ascuţite ca acul de viespe.
Măruntaiele pământului clocotesc.
Nori de cenuşă vânătă acoperă fruntea
înaltă şi senină a cerului.

Totul se petrece din cauza unor
turbulenţe misterioase din atmosferă…

Cad stropi verzui – ploaia acidă îşi varsă
fierea şi ropotul lor de fiară însetată
sperie tăcerile văzduhului pustiu
cerul e un deşert mirarea te gâtuie
se instituie o stare de galben ce trece
în portocaliu apoi roşul se transformă
în negru parcă cineva răstoarnă catran
începe starea de unu la care oamenii
renunţă, neştiind se întorc în starea
de timp zero divinul din ei se topeşte
se scurge ca apa în pământ
iar pământul le întoarce spatele
nerecunoscându-i
din aburii făpturilor se înalţă un zid de apă
mare de n-ai putea şti cât de mare
pândeşte împietrit din zarea
neagră şi mută.

Aceea a fost ziua în care a nins
pentru ultima dată cu fulgi mari şi albi
fulgii aceia fierbinţi s-au pietrificat
în atmosfera densă făcându-se gloanţe
cerul mitralia oameni şi vietăţi pomi şi ape
totul scrâşnea metalic dezarticulat
au zis că s-ar putea să fie un cutremur
artificial – parcă mai avea importanţă…

Cred că visam şi în acel ultim şi grăbit vis
se făcea că mănânc dintr-o carne de miel
bine prăjită: întindeam cu poftă pâinea
în sosul mustos şi aromat dar nu mă săturam
deodată a început mugetul
părea o muzică dată prea tare
ţineam gura deschisă larg să iasă presiunea
un-doi-trei-patru inspiri expiri gura maree!

în general frica are mai multe stadii
dar cum s-o dai mai încet…
nimeni nu s-a gândit la un aparat
pentru contorizat frica
cum s-o închid de tot, mi-am zis…
evenimentele m-au surprins în acel vis
nu mi-am dat seama de când căzusem
pradă gândurilor rele
îmi era gândul numai la mâncarea
rămasă acolo undeva neterminată.

Abia atunci am văzut: jumătate de miel
era viu, plângea privindu-mă rugător şi
avea blăniţa pârlită pe când cealaltă jumătate
sfârâia aburindă mirosind ademenitor!
Se spune că Luna Neagră nu există
ci e mai degrabă un loc păgubos
or, cum poate fi un loc inexistent
păgubos
cum poţi vedea pe cerul negru
o lună neagră
ce, au luat-o razna şi lucrurile
care nu există ?

Saliva încă mai păstra gustul mâncării.
Nu ştiu dacă visul se terminase
cineva amintea de o “netezime mentală”
şi eu în vis sau nu simt că trebuie
să scuip ca la dentist
când îţi ia aspiratorul
şi devii un rezervor prea umplut
cu tine însuţi
de te îneacă fierea…

lupta cu gândurile negre
nu se câştigă uşor.

XXXVII.

Începe totdeauna cu un frison,
o angină, o angoasă…
devii alergic la întâmplări
vuietul gândurilor te ia pe sus
dai cu capul de un nor de praf:
clepsidra nopţii se sparge
acoperindu-te cu un strat
impermeabil de corpi
de origine incertă –
fosforescent ca meduzele
un fir de idee forează
în materia fertilă a închipuirii
căutând o alternativă
o ieşire de serviciu

aspiri la o viaţă deşurubată
căreia nu i se potriveşte
niciun nit nicio lipitură
cu indolenţă dintr-un fitting
se prelinge o lacrimă
pentru care nu există bariere

încă mai crezi că secunda aceasta
legată cu dublu nod sub bărbie
nu va avea puterea să inunde
ori poate că de milă se va umple
de la sine şi precum o piatră
aruncată peste umăr
va pocni pe cine-apucă
altminteri va urca mai departe
lăsând în urmă acel pliu
cutanat al clipei ce s-a crezut
şi oră şi eternitate

dar poate că ideea că există secunde
ce scapă de sub control
cum picătura dintr-un racord slăbit
va stimula circulaţia prin vechile vase
comunicante ale timpului

probabil de aceea se spune
că există o clipă cât o viaţă
dar nu neapărat de graţie,
e mai degrabă o formă rară
de alergie
la ultima suflare a timpului
şi nu ai anticorpi…

XXXVIII.

Căutam orbecăind punctul de sprijin
locul care ştie totul despre mine
copacii care m-au văzut crescând
vântul ce-mi ştia mirările
primului cuvânt
răsăritul de soare luna plină
prima dragoste ce se topise
precum ceara luând forma inimii –
redându-mi o nouă formă
dintr-o materie îndrăgostită şi
topind în creuzetul sufletului
trunchiul celălalt
de copac retezat
şi aşa m-am întors la vârsta
de şapte clipe
când la doi paşi de mine
Duhul mă aştepta fixându-mă cu
tulburele-i ochi
de apă caldă şi adâncă …
inspiri, expiri…
se pare că a existat un motiv
pentru care acolo sus s-a hotărât
să tânjesc după cer
şi să mă tot răzgândesc…

De atunci am ştiut oare că după
de 7 ori 7 totul poate reîncepe?!

XXXIX.

Dacă nu reuşeşti să îţi închipui singur
dacă nu poţi găsi răspunsul
poate că nu meriţi încă să ştii!

mi-a răspuns Arborele Vieţii
iar duhul cuvintelor sale
m-a ajutat să-mi continui urcuşul.

A mai rămas puţin timp
puţină linişte.

Cât despre noi
fiinţele de OM
ne jertfim cuvintelor!

Valeria Manta Tăicuţu

Daniel Drăgan: Visul poetului unic Neum

Recentul volum al lui Daniel Drăgan, împărţit în unsprezece cânturi, poate fi considerat o epopee filosofico-religioasă, argumentele acestei încadrări trebuind căutate în substratul ideatic din care nu lipsesc trimiterile cosmogonice, raportul dintre planul astral şi cel pământesc, trăirea cu intensitate a miracolului şi viziunile escatologice.
Poetul orb, o ipostază, de fapt, a demiurgului, trece de la cunoaşterea lumii prin celelalte simţuri (tactil – „Că el cu pielea vedea”, olfactiv – „Şi cu nările lui umflate vedea”, acustic – „Urechile lui răsucite/ Ca scoicile mari de sidef/ Prindeau sunetele globului toate”, gustativ – „Şi ca văzul lui să fie perfect şi în formă/ Scotea dintre fălci o limbă enormă”) – la re-crearea lumii: „Neum ia în palme şi ridică lângă nările sale/ Un boţ de ţărână cu frunze verzi şi uscate/ Cu seminţe şi spori cu nevăzute minuscule specii/ Care oriunde se-ntind şi roiesc./ Îl frământă în palme şi-l face rotund/ Ca globul lumesc pământesc/[…] Îl vede rotund şi rotit/ Pe axa pe care el l-a ivit/ Îl vede rotindu-se egal lunecând/ Pe orbitala lui ca o eclipsă de gând”. De ce trebuie să re-creeze lumea? Pentru că aceea concepută de Dumnezeu şi lăsată la îndemâna oamenilor este coruptă, trândavă şi nelegiuită: „El vede lumea sărmană şi lumea nebună/ Lumea trândavă care se-adună în desfătări/ Împărţită, despărţită şi învrăjbită în triburi şi ţări”. Elanul urieşesc al poetului unic nu va fi sancţionat (cum se întâmplă la romanticul Dionis), pentru că ascultătorul de neume, adoratorul perfecţiunii celei dintâi nu se răzvrăteşte, ci vrea, prin contemplare, să restabilească echilibrul şi armonia de la începuturi: „Când pojarul se-ntinde şi începe să ardă/ Neum vede cu părul de pe ţeastă,/ De pe piept şi din barbă/ Cu splina vede cu fălcile mari/ Cum lumea se umple de jnapani şi tâlhari/ Doamne, învaţă-mă ce să fac/ Să fie vreme bună în lume şi pace// Domnul aude-ntrebarea şi tace” (pag. 15). Atâta vreme cât Ziditorul este mut, indiferent („Grotă e lumea văzută/ Grotă cea nevăzută/ Unde eşti tu unde sunt eu?/ De faţă e voia lui Dumnezeu/ Sau poate nu. Poate-a plecat/ Spre alte meleaguri şi ne-a lăsat/ Să ne târâm în beznă pe brânci/ În văgăunile căptuşite cu porunci/ Din veac ne-mplinite/ Cu aripi de ghips înţepenite/ În fântânile uscate demult” (pag.19) şi, probabil, cu totul îndepărtat de creaţia sa, poetului orb nu-i rămâne decât retragerea din lume, pustnicia, meditaţia amară, cufundarea în sine: „E singur pe drum şi pe lume Neum/ Poetul profetul Neum […] Ochii străpunşi de zeci de lănci/ Furibunde/ Se-ntorc în sine/ Unde nu e nici rău nici bine/ Unde nu-i nimica a face/ Zeii mor şi roata timpului zace” (pag. 20).
Dacă în Cântul III, poetul orb devine „tălmăcitor de taine bun”, de o vârstă cu misterul primordial, martor al neliniştitelor semne de întrebare, al zbaterii între fiinţă şi nefiinţă, între moarte şi renaştere, dar şi intermediar între Creator şi lumea creată de el, în Cântul IV apare în ipostază de erou civilizator: „Când de pitecantropi s-a desprins/ Neum a primit o zeiască povară/ S-adoarmă-ntr-o grotă de smoală/ Şi să se trezească în vis” (pag.27), obligat „prin labirintul neumei/ Şi ale vii inimii sale/ [să] Taie mulţimilor cale”. Numai că norodul „Bătea cărări fără zare şi rod”, „puhoaiele necititoare” dovedindu-se, iar şi iar, incapabile să-şi depăşească condiţia umilă. Poetul-duh, poetul-profet, poetul „călare pe un cuvânt” strigă în pustiu, agitându-şi toiagul: „Semnele lor de primejdie şi spaimă/ Se ridicau în văzduh şi picau neauzite-napoi/ Şi mureau în praful uliţei sau în noroi” (pag. 29).
Cântul V seamănă cel mai mult cu „Paradisul pierdut” al lui Milton: învinşi de Creator, îngerii cad pe pământ şi, departe de a-şi suporta într-o veşnicie de lacrimi pedeapsa, îşi alcătuiesc, sfidători, un paradis în adâncuri, oglindă falsă a celui pierdut. Poetul unic Neum, cel care visează lumea şi vrea să-şi transforme visul în realitate, apare aici în ipostază de arhanghel căzut: „Două coarne de domn/ Pipăie-n somn/ Muchia Neştiutului şi cresc/ Două mandibule ivite/ Din firul antenelor răsucite/ În culori de pucioasă şi scrum/ Sub fruntea poetului unic Neum” (pag. 31) şi încearcă să potolească foamea de aur şi bogăţii a lumii: „Muşcă din piatră şi piatra pe loc/ Se transformă în floare de foc/ În safire rubine smaralde/ Şi poetul porni să se scalde/ În bucuria de a da de a da de a da/ La fiecare câte ceva”. Generozitatea darurilor ar trebui să devină un model după care să se ghideze umanitatea, dar, lacomi şi îngrămădiţi puhoi la pomană, oamenii nu înţeleg nobleţea gestului pe care-l face poetul: „Toţi primeau daruri strălucitoare/ Din buzunarul poetului darnic şi mare/ Că-ncepură apoi să-i sară la gât/ <>” (pag. 33).
Poetul orb al lui Daniel Drăgan, capabil de efort sisific, construieşte lumi, le lasă să se prăbuşească şi le reconstruieşte, în speranţa că va ajunge, în finalul epopeii sale onirice, la o variantă acceptabilă de umanitate; în cele din urmă, însă, înţelege că între lumea ideală/ arhetipală şi lumea copiilor imperfecte nu poate exista potrivirea pe care o visează el şi se retrage, încă o dată, în sine: „Întoarsă înăuntru de sine/ Lumea-n oglindă zice că-i bine/ Aşa cum nu fusese mereu/ Şi cum ar fi zămislit-o Dumnezeu” (pag. 42). Somnul din Cântul VII, după „cosmogonic efort” este, mai degrabă, al unui Iov împăcat cu propria mizerie şi neputinţă: „Geme poetul şi se-ntoarse pe-o parte/ Trage pe cap o neagră cagulă/ Tremură şi pune pe el/ Plapuma rece a sărăciei./ Geme tremură geme/ Printre cioburi risipite poeme/ Şi-ncepe să sforăie blând” (pag. 45).
Firul narativ al poemului se topeşte în ţesătura lirică densă, limbajul metaforic obligând la o lectură în mai multe chei. Poetul orb nu cântă, asemenea lui Homer, întâmplări eroice, a căror desfăşurare depinde de capriciul zeilor; succesiunea de tablouri din visul lui Neum este menită să sugereze o luptă fără sens cu încăpăţânarea lumii noastre, cu iresponsabila ei pornire spre jaf, măcel, batjocură şi autodistrugere. În final, nu e de mirare că însuşi logosul îşi pierde puterea ziditoare, aducând nu lumina şi viaţa, ci întunericul, vidul, moartea: „…Ca resturile unei oştiri risipite/ Ce nu mai ştie/ De unde vine/ Unde se duce/ Cuvintele aleargă năuce/ Pe câmpia sângerată a pierzaniei” (pag. 63).

Dumitru Pană

Athlos

atletul urcă la start. odihna-i sfârşită.
sfârşit şi efortul pregătitor. acum
că totu-i sfârşit trebuie să-nvingă.
nu mai are-amintiri. numai cli-
pa de-acum. clipa de-acum
explodează-n tot ce va fi.

viitorul nu-i finiş. e limita.
dăruit-concentrat
nu poate scăpa de gândul atroce.

şi-n miezul efortului roade nimicul atletic.

Elementele (threnos)

nu-i apă cât să mă-nceapă
nu-i aer precât mă vaier
n-am destul foc s-o iau din loc
nu-i pământ precât sunt

Biata nud

la cafenea un pictor pictează un nud
şi-l ratează. un altul pictează nudul
şi doreşte modelul. al treilea pictează
nudul şi doreşte chiar nudul pictat.

nici unul nu pictează pur şi simplu
un nud

într-un colţ stă pictorul care se teme
şi pictează nudul

Ana Maria

Ana Maria nume fără cusur
nume-ecou. ce bine că eşti mai mult
decât un vers diafan. ieri mă linguşeai
cu un vers al meu – suflet bun
num ă laşi să pier prea curând în uitare.
erai tristă azi la telefon pentru că
aflaseşi că nu

Ana Maria mâine vie mai fi
fata din vis?

Lakonika

*
aprind focul în vatră şi
singurătatea se adânceşte

*
singur la foc –
toamnă în gânduri –
copilul departe

*
să citesc
să scriu
să simt că sunt viu

*
trupul tău gol
în vers alb
poezie concretă

*
lună plină în crucea nopţii –
miros de după ploaie –
copilul tot departe.

Camelia Manuela SAVA

Parfumul amintirilor: Valeriu Anania, un „patriarh” printre scriitori

De curând s-a stins, plecând dintre noi şi intrând, poate, pe poarta Raiului, Înaltpreasfinţia Sa, Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei Crişanei şi Maramureşului, de la moartea sa împlinindu-se doi ani în ianuarie, anul acesta. La vârsta venerabilă pe care o avea (ar fi împlinit în martie anul curent 92 de ani), Sfinţia Sa era una dintre figurile cele mai importante ale Bisericii Ortodoxe Române, remarcându-se prin dragostea sa faţă de Dumnezeu, seninătate, înţelepciune, apropierea de oameni şi dragostea de ţară, de pământul românesc. Spiritul său blând, ochii expresivi, vocea caldă, părintească te impresionau adânc, aşa cum puţini ierarhi ai bisericii ar fi putut să o facă.
Născut într-un sat din Oltenia, pe numele său de mirean Valeriu Anania, a avut o viaţă tumultuoasă, dar bogată spiritual. Înzestrat sufleteşte cu sensibilitatea şi umilinţa celor aleşi, va urma Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), alegându-şi să intre în tagma preoţească, călugărindu-se din chemarea lăuntrică de a fi mai aproape de Dumnezeu: la 2 februarie 1942 intră în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti primind numele Bartolomeu, iar la 15 februarie, acelaşi an, va fi hirotonit ierodiacon, va fi apoi ierodiacon la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş.
Va începe să scrie versuri încă de la vârstă fragedă, debutând în 1935 cu versurile „Pământ şi cer” în revista teologică „Ortodoxia”, colaborând de-a lungul vremii la diferite reviste de teologie: „Biserica Ortodoxă Română”, „Studii Teologice”, „Mitropolia Olteniei”, „Glasul Bisericii”, „Telegraful Român”, „Renaşterea”, „Candela Moldovei”.
Publicistic, va debuta în 1937 în revista „Vremea” cu articolul „Camaradul Anton”, colaborând şi la alte reviste de cultură: „Dacia rediviva” (pe care o înfiinţase cu încă doi colegi), „Convorbiri literare”, „Gazeta literară”, „Gândirea”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Magazin istoric”, „Steaua”, ş.a.
Se face cunoscut în dramaturgie cu piese radiofonice, unele nepublicate ca: „Jocul fulgilor” (1938), „La furcărie”(1939), „Dochia” (1940) şi mult mai târziu publică piese de teatru mult mai valoroase cum ar fi: „Mioriţa” (1967), „Meşterul Manole” (1968), „Du-te vreme, vino vreme!” (1969) sau „Steaua Zimbrului” (1971). Publică volume de versuri ca: „Păhărelul cu nectar” (1969), „File de acatist” (1976), „Anamneze” (1984).
Se remarcă prin activitatea sa intensă pusă în slujba Bisericii căreia şi-a închinat întreaga viaţă, cu osârdie, cu bucurie şi tenacitate.
Premiile şi distincţiile ce i-au făcut mare onoare au fost doar o simplă recunoaştere a meritelor sale, el murind cu sufletul împăcat că a făcut tot ce a putut pentru biserică şi pentru oamenii pe care i-a iubit şi păstorit cu mare aplecare sufletească, că a făcut tot ce a putut pentru ţara sa, trudind în spiritul credinţei strămoşeşti.
Dintre toate calităţile personalităţii sale caleidoscopice am ales să scriu despre cea de memorialist şi mă socotesc fericită şi norocoasă, fiindcă pentru un scurt răgaz ce l-am trăit în acelaşi timp, am putut fi contemporan cu Sfinţia Sa, fiind impresionată profund de curăţenia sufletească, de tăria de care a dat dovadă în faţa morţii, sfârşitul implacabil primindu-l împăcat.
Astfel, volumul de memorii la care voi face referire este „Rotonda plopilor aprinşi”, apărut pentru prima dată în 1983 la Cartea Românească, în Bucureşti, a doua ediţie datează din 1995 la Editura Florile Dalbe şi, în final, reeditată la Polirom în 2009, cu o prefaţă semnată de criticul Dan C. Mihăilescu.
Prin intermediul amintirii şi al scrisului, Valeriu Anania se întoarce în timp pentru a vorbi despre cei care i-au marcat tinereţea, contribuind din plin la formarea sa ca om, ca spirit: Tudor Arghezi, părintele Gala Galaction, Anton Holban, profesorul său de la Seminar, Victor Papilian, poeţii Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu, dramaturgul Ion Luca, dar şi scriitorul Marin Preda.
Primul pe care îl evocă cu sensibilitate şi dragoste de ucenic într-ale cuvintelor este poetul Tudor Arghezi. Apropierea sa de Arghezi se transformă într-o prietenie trainică ce durează mai bine de două decenii, până la moartea poetului de la Mărţişor. O poezie publicată de tânărul Anania îi atrage atenţia bardului, dar acesta este motivul exterior, întâmplător, care îi aduce împreună, căci tânărul învăţăcel căuta să-l cunoască, admiţând că mistuise „toate cărţile apostatului” (aşa era numit Arghezi în anii ’40), ceea ce îl face să îşi dorească foarte mult cunoştinţa marelui maestru. Mărturisire francă: „Mă împrietenisem cu poezia lui prin a fi început s-o resping.”, cade astăzi greu, ca o sentinţă. Întâmplarea face ca lui Arghezi să-i cadă sub ochi versurile semnate de Anania şi un prieten comun, profesorul de matematică al copiilor poetului, îl aduce pe tânărul aspirant în casa de la Mărţişor, iar prietenia lor trainică se leagă tot mai mult şi mai mult, se transformă într-o dragoste reciprocă, crescând „pe nişte temeiuri sufleteşti în care literatura se implica adiacent”. De aceea, memorialistul îşi exprimă preţuirea, folosind cuvinte alese, din suflet, ca să-i răsplătească marelui Arghezi tot ce i-a dăruit de-a lungul timpului: „Arghezi m-a iubit aşa cum eram, cu toate ale mele, chiar când a ştiut că nu-i merit dragostea. Mai tânăr decât el cu peste patruzeci de ani, dar tot atât de temperamental cum fusese şi el la vârsta pe care o aveam eu, i-am deschis uneori răni, l-am provocat la explicaţii severe, l-am judecat cu brutalitate. El, însă, mi-a răspuns, întotdeauna cu o gingăşie care mă dezarma, restituindu-mă stării de umilinţă lăuntrică…” (p.25).
Personalitatea controversată a lui Tudor Arghezi adună contrastele cele mai pitoreşti pe care părintele Anania le acceptă şi le ia aşa cum sunt: „chilia lui, atelier simplu de tot şi modest”, „vorbea foarte rar şi foarte puţin de experienţa lui scriitoricească intimă. Provocat, ocolea subiectul, îi era parcă ruşine, ca unui copil constrâns să spună ce a furat”.
Ironia fină, spiritul critic, pamfletar este evidenţiat în câteva tuşe, în câteva episoade remarcabile: când este arestat şi dus de la gara Târgu-Jiu spre lagăr, trecând prin faţa statuii lui Tudor Vladimirescu, Arghezi salută, iar ofiţerul ce îl escortează îl întreabă mirat cu cine s-a salutat, nevăzând pe nimeni în preajmă; răspunsul poetului vine prompt:
„- Cu un strămoş al meu…”.
Pentru opera lui Liviu Rebreanu nu prea are mare consideraţie, apreciind că scriitorul ardelean nu ştie să scrie; deşi nu citise toată opera lui Rebreanu, se rezumase doar la un fragment, motivaţia este foarte acidă, tăind în carne vie ca vitriolul:
„ – Dragul meu, dacă mă dus la piaţă şi vreau să cumpăr un burduf de brânză, nu am nevoie să mănânc tot burduful spre a mă convinge că brânza e bună sau nu. Scot un dop, gust şi zic: e bună sau nu e bună. Ţi-am spus că Rebreanu nu ştie să scrie…”.
Astfel, la vârsta senectuţii (Arghezi avea peste 80 de ani), „omuleţul scurt şi plinuţ, cu rame groase la ochelari” nu-şi înfrânează niciodată limba ascuţită, nefiind în stare să-şi „strunească zăbala”, iritat, va răspunde pe un ton nepoliticos atunci când este provocat:
„ – Dragul meu, s-a iritat el, mi se reproşează că sunt trivial, dar nimeni nu înţelege că la aceasta mă obligă balcanicii în mijlocul cărora trăim. Bădăranul s-a cocoţat pe post de ministru şi rămâne nesimţitor la vorba subţire. El nu te pricepe decât dacă-l înjuri de mamă şi-l mânjeşti cu c… de sus până jos…”.
Meritul lui Valeriu Anania este acela că a pătruns în tainele sufleteşti ale lui Tudor Arghezi, atât cât i s-a permis, marele poet lăsându-se citit de micul său discipol într-ale poeziei, astfel încât l-a încurajat în permanenţă pe mai tânărul său confrate din lumea cuvântului, prefaţându-i şi poemul Mioriţa: „Lui Arghezi îi datorez, cu veşnică recunoştinţă, debutul meu editorial.”
Capitolul pe care îl adaugă în ediţia de la Polirom este scris după douăzeci de ani de la apariţia primei ediţii a Rotondei şi subliniază spiritul altruist al lui Arghezi care păstrase un geamantan cu acte ale unui medic (dr. Veselovschi) ce va fi arestat împreună cu Valeriu Anania, la Aiud. Motivul arestării părintelui Anania fusese tocmai acel geamantan, preluat de la Arghezi şi trimis mai departe stareţului Veniamin de la mănăstirea Polovragi. Trăgând după sine „păcate mai vechi” sub regimul de teroare care tocmai se năştea (mai fusese ridicat şi arestat de Securitate şi abia aşteptau să găsească un motiv cât de insignifiant), va fi condamnat la 25 de ani, Anania îl încredinţează însă acum pe posesorul valizei, coleg de închisoare cu el, că oricum, mai devreme sau mai târziu tot l-ar fi luat.
În Prefaţa sa (la această a treia ediţie), Dan C. Mihăilescu surprinde în câteva linii „o caracteristică a evocativului părintelui Bartolomeu”: „scrisul «în ghicitură». Savoarea piezişului, cultivarea gestului parabolic, a formulei multietajate.”(p.18).
Tot un artist al cuvântului este şi Anton Holban ce i-a fost profesor lui Valeriu Anania la Seminarul Central din Bucureşti: „fără catalog, cu mâinile depărtate de corp, cu degetele întinse, cu părul zburlit, neglijat, spunând obişnuitul bonjur, câte o glumă sau câte un spirit de bun-gust.”
Amintirile legate de profesorul său ateu -„neprogramatic şi lipsit de ostentaţie” – tolerat de directorii de la seminar tocmai pentru talentul său literar (era o mândrie să îl aibă în cadrul colectivului didactic, în şezătorile literare etc.), constau în câteva scene şi episoade ce rămân remarcabile: dragostea ce le-o insufla elevilor pentru citit, pentru cărţi (au făcut o bibliotecă a clasei din micile lor economii şi aveau reducere la librărie dacă se duceau cu grupul să cumpere noile apariţii), îi motiva cu note mari, cu laude sau, din contră, cu persiflări, îi punea să se întreacă pe ei înşişi prin compunerile pe care le dădea, le aducea el însuşi reviste interzise în şcoală („V-am adus o Vreme”), rememorând cu drag apelativele pe care le folosea profesorul când se adresa elevilor săi, aceştia fiindu-i „camarazi”sau „prieteni”. Părintele Anania subliniază în acest context că numele profesorului său se transformase în renume, „calitatea profesorului era dublată de reputaţia scriitorului”, bucurându-se în acelaşi timp de admiraţia directorului Seminarului, Petre Partenie ce nu pierdea nicio ocazie să-l laude pe Holban.
Apropierea dintre cei doi–învăţăcelul seminarist cu talent de poet în devenire şi scriitorul consacrat–are un sfârşit neaşteptat, fiindcă în clasa a patra, profesorul se îmbolnăveşte, lipseşte tot mai des de la cursuri şi, în final, apare ca un fior vestea că Anton Holban nu mai este. Ultima imagine legată de marele scriitor pe care o păstrează în străfundul sufletului său părintele Anania este cea a incinerării corpului defunctului, la care asistă „ca un prieten părăsit”. La crematoriul Cenuşa scena finală aminteşte de cele ale lui Tudor Arghezi din romanul său celebru Cimitirul Buna-Vestire: „…am îngăduinţa să mă uit prin unul din micile ocheane ce-i permiteau privirii să pătrundă în cuptor. Catafalcul coborâse. Atunci am băgat de seamă că sicriul era aşezat pe două lungi şine de metal paralele, legate în urmă de un cărucior, cu care a fost împins spre gura cuptorului (oh, de ce nu pot spune asta cu liniştea cu care aş spune că a fost pogorât în mormânt!). Nu curiozitatea m-a lipit de unul dintre ocheane, ci dorinţa de a-mi urma dascălul până la sfârşit (privilegiu pe care nu ţi-l poate oferi înhumarea). Nu am rezistat însă decât o clipă, atât cât a fi văzut un trup ridicându-se spre picioare, ca un şorici pe jeratic. Apoi n-am mai văzut nimic…”. Leşinul care a urmat scenei halucinante nu-l împiedică să-şi ia rămas bun de la iubitul său profesor căruia îi va purta o amintire pioasă toată viaţa.
Un alt episod marcant dintre amintirile lui Valeriu Anania este cel al întâlnirii cu Victor Papilian, profesor de anatomie de la Facultatea de Medicină din Sibiu, într-un moment al vieţii sale când îşi dorea foarte mult să devină „doctor fără de arginţi”, dându-şi toată silinţa să acapareze cât mai multe cunoştinţe în domeniu. Profesorul îl va întâmpina pe învăţăcel în biroul său de la Institutul de Anatomie, ridicându-se dintre „vestigii” umane, cărţi şi microscoape: „Întâi m-a izbit un miros iute, ca de piatră arsă. Apoi am văzut o încăpere vastă, populată apocaliptic cu vestigii omeneşti, un schelet în picioare, oase risipite pe mese şi dulapuri, tibii, femururi, vertebre, ţeste, fălci dezgărdinate, mulaje şi preparate anatomice, plămâni despuiaţi, intestine de vitrină, creieri indecenţi, muşchi arcuiţi pe ciolane, negri şi uscaţi ca din afumătoare, inimi la borcan, ochi fără orbite. În fund, o masă mare, cu microscop şi cărţi, din spatele căreia s-a ridicat profesorul, cu frunte înaltă şi păr sărac, în halat alb”. Cuvântul de întâmpinare este unul neobişnuit, fiindcă la salutul viitorului medicinist, răvăşit de priveliştea ce i se înfăţişa, profesorul răspunde recitându-i câteva versuri ce-i aparţineau lui Anania: „Mă joc cu imaginile/ Ca vremea cu paginile/ Când şi-ntoarce filele/ Peste toate zilele…”. Eleganţa şi emoţia întâlnirii constituie un moment irepetabil în viaţa celui care va fi un pasager student la medicină. Anania rememorează clipele petrecute în compania profesorului, nu uită nicicum severitatea acestuia. Camaraderia ce se stabileşte acum între cei doi se bazează oarecum şi pe pasiunea comună pentru literatură, ambii fiind firi meditative, sensibile şi creative. Se întâlnesc la „cenaclul” condus de Victor Papilian, „vreme de cinci dimineţi consecutive, în doi”, profesorul dându-i note pentru piesa de teatru pe care Valeriu Anania tocmai o compusese, ca pe urmă să reactiveze de-adevăratelea cenaclul, mai întâi în locuinţa provizorie de la institut, unde Papilian trăia cu familia sa, şi să se mute apoi în casa protopopului Florea Mureşan, rolul amfitrionului fiind preluat de Eugenia Mureşan, soţia sa, cea care, ca şi Domniţa Gherghinescu-Vania, fusese considerată una dintre muzele lui Lucian Blaga.
Încrederea pe care i-o arăta profesorul său de anatomie venea din această legătură strânsă ce se înfiripase pe tărâm literar şi la finalul vieţii, pe patul de moarte, Papilian îl va chema pe Anania să îi încredinţeze manuscrisele sale ce cuprindeau piese de teatru, nuvele şi amintiri. Îndurerat după dispariţia acestui om remarcabil, ce i-a fost apropiat într-o perioadă a tinereţii, a căutării de sine, Valeriu Anania mărturiseşte aici dragostea lui faţă de cel care i-a fost profesor şi mentor.
Faţă de Lucian Blaga are o admiraţie nespusă, pe când pe Marin Preda îl urmează cu o consideraţie fraternă, ambilor curgându-le sânge de oltean prin vene şi deci un spirit pamfletar, autoironic.
Capitolul cel mai interesant este cel în care se face un fel de trecere în revistă/ o paradă a închisorilor prin care a trecut Anania, pornind de la Malmaison, continuând cu închisoarea Curţii Marţiale şi ajungând până la temuta Jilava, lagărul de la Tg. Jiu şi eliberat în 1944 (considerat de atunci legionar fiindcă participase la funeraliile fratelui mai mic al lui Corneliu Zelea Codreanu), apoi este descrisă cu lux de amănunte greva studenţilor de la Cluj din mai-iunie 1946 în care a avut rolul cel mai însemnat, fugar prin munţii ţării prin 1947, se predă şi este arestat prin 1948, anchetat timp de cinci sau şase luni şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civilă, plus cheltuieli de judecată, va fi eliberat în august 1964, timp în care a lucrat în memorie piesele de teatru pe care le-a şlefuit şi le-a publicat de-a lungul vieţii.
Trăind într-o deplină armonie cu sine şi cu oamenii, iubind cuvântul lui Dumnezeu şi biserica, aplecându-se cu migală asupra literelor, perfecţionând forma cuvântului ca să ajungă la nivelul de capodoperă, Valeriu Anania poate fi considerat astăzi unul dintre cei mai prolifici literaţi, oameni de cultură ce provin din rândul capilor bisericii ortodoxe române.