Literadura nr. 26 (4)

Aura CREIȚARU

PENDULĂRI

Timpul leagănă veșnicie,
odihnindu-se pe brațul
pendulului suspendat de un cer
Mă îndoiesc că voi înțelege
spusele clipelor cu voci de eter…

Fiecare bruiaj efemer din neant
acoperă cifrul celuilalt c
cu perforații și urme de zbor
ale viselor arse iubiri – de sori…

Presărat de stele aparent căzătoare,
convinse pe boltă să rămână cândva –
mai contează din care cer sunt desprinse…?

Încă mă mai întreb:
dacă leagănul celuilalt cer există…
dacă iubirea ce mă deprinde cu el – e la fel…?

Clipele petrec legănate veșnic
în candelabrul suspendat de un Cer

GEMENII

Locuiesc în timpul liber la visare,
el mă vede abstracțiune –
veșnicie de lut înviat
zâmbește

Eu nu-l pot identifica și nici crede
îi pot lăsa amprenta ființării:
patru dimensiuni
trei aripi pereche:
foc plus apă egal aer –
omul amfibie din proiect
traversează inelele zărilor

Timpul surorii mele – înger
îngemănate cândva în pântec matern
îmi propune să renunț la carne și oase
lumina transpare destul
calea se depărtează spre azimut

Simultan gemenii lui Einstein
potrivesc secundele ceasornicelor
reinventează vorbirea între îngeri și păsări
imanența surâsului Giocondei

Doar unul află secretul
ascensorului cu aripi
să verifice postulatul nemuririi
dar, nu

Numai sora mea-înger nu va îmbătrâni
lacrima dorului rămâne imatură
se bucură de dreptul la eternitate…

ACORDURI

Un flaut fermecat mă trezește
trecutul năvălește aproape –
stare infuzată
parfumul de demult mă respiră

Linie melodică inundă portativul vremii
primilor licorni – căutători de
neaflată iubire… iluzii pierdute

Cai aleargă prin anotimpuri
Eram licornă rătăcită prin hățișul verde
Artemis nu-mi aflase gândul-chemare…

Acorduri despre fuga de necunoscut
Acorduri cu neputințele și suferințele iubirii
Acorduri cu viața în turnul de fildeș
de vorbă cu personaje fidele…
O carte cu dedicație
O vioară Amatti dezacordată
la o lacrimă distanță prelinsă
scrisoarea neterminată

Nu știu…
suntem mereu compatibili sau nu
cu timpul viu ce ni se întâmplă
conectați prin iscoada minții-n trecutul viitor
confiscată sunt de ecoul translucid călător.

Anda Mihaela MIROIU

Locuiesc într-o metaforă

dă-mi dezlegare la sunet
și incandescent
conjug poezia la supratimp

profil estetic.

jubilând
cuvântul rupt de trup
se ridică
în arta verbului „a fi”
culoare

între culoare
și gravitația unui cuvânt
un șevalet
un penel
și tu
jurnal de lumină
în inima mea cardinal

anotimp poem
la Paștele Cailor
fărâmă cerul

lăuntric
creștea visare secunda
în abstract
din sonoritatea
lui niciodată.
ah, ce pudoare!

pentru că
la început a fost
ființa
cuvântul
urcă pe simezele poeziei
artă
cu dezlegare la lumină
„și timpul pictează”

cetăți de gânduri
într-o inimă
pasăre spin
spune-mi…
ce sunet i-ar desăvârși culoarea
lipsită de lumină?

roib în manej
poezia
se scrie peste mâna mea
fantezie voltijă
și fără de mine
conștiință

Certitudini murale

ca dintr-un tablou votiv
scântei din lutul tău
tresar mural
poate de aceea
grefat de lumină
supradimensionezi
o migrenă și două singurătăți
dimpreună

nu vezi
nu auzi
dar nici nu apui
și-acum
ești tu cel care miră

Dan ȘALAPA

Marea fugită

Ca și cum apa era fantomă,
Marea dispăruse sub aerul sec,
Nisipul se sfia de atâta goliciune,
Vertebre de corăbii scufundate cândva,
Scânceau implorând înecul,
Marea nu-și mai amintea valurile,
Valurile se topiseră în linia orizontului,
Orizontul plecase să-și cumpere medicamente,
Iar marinarii desfăceau nodurile parâmelor,
Porturile lăsându-le-n derivă,
Pe cer, răsăreau două luni,
Una de argint, bine cunoscută,
Cealaltă de apă, apa fugită dintre țărmuri…

Podul cu mere

Uitați-vă cum tata urcă
Pe scara cu trepte de aer,
Pe singura scară fără ocol
Și fără drept de retur,
E cerul un pic mai bogat,
Iar eu de niște lacrimi mai sărac,
Priviți, tata urcă grăbit,
Parcă se rostogolesc mere din pod,
Merele copilăriei, păstrate în fân
Pentru iarna care vine zâmbind,
Mereu ca o sanie plină de chiote,
Tata nu mai privește în urmă,
Urcă spre podul plin de mere,
Mă lasă doar să-l strig, prin somn,
Sunt tot mai alb, tot mai puțin copil,
Și tot mai orfan, ca un ram
Căruia i-a plecat trunchiul,
După merele răbdătoare din pod…

Nucul acesta

Nucul acesta
Își mângâie umbra
Ghemuită ca o panteră
Dresată visând
Împerecherea cu cravașa
Tânărului proprietar al circului,
Soarele dă târcoale, s-o scoată,
Pervers, la un cadril,
Apoi s-o înlocuiască și să ardă nucul,
Umbra și pantera să nu mai fie,
Nucul să dispară, căldura,
Căldura să domine, regală, eternă,
Nucul, nucul cu umbra lui să piară,
Dogoarea să cotropească,
„Eu, Soarele!”, să strige.

Umbra,
Da, umbra și pantera,
Cravașa și dresorul, și iubirea,
Și nucul, nucul care dormitează
Ca un proprietar de cupolă,
Ca un rege cu regat peste tot,
Risipind respirații și idei cu miez
De umbră, de pantere flămânde

Victoria Maria PRIPON

Rătăcire

Cântece ale libertății răsună în abis
Și aripile monstrului creează un sunet
Care ne distruge fericirea.

Tristețea umple pământul
Și toată lumea plânge
Pentru oamenii care au plecat
În bătălia nesfârșită.

La revedere, prieten vechi!
Ne va fi dor de tine,
Într-o zi – poate –
Și ne vom aminti de tine mereu,
Cel mai probabil.

Lipsă de idei? Ia leacul acesta,
Ne informează.
Trăiește în ochiul furtunii,
Ne informează.
Aruncă-te în fotografie și învinge moartea,
Ne informează.

După cum a fost promis odată,
Acesta nu va fi un rămas-bun trist,
Simplu, banal,
Dar e finalul,
Ne vom întâlni din nou, probabil
Într-un alt context,
Pleacă pentru totdeauna.

Doar Aégis

Căutăm răzbunare
Pe care sperăm
Să o găsim
Cât de curând…

Existența provizorie
Provine de la toți
Cei care au avut curajul
Să recunoască:
Da, cunoaștem
Întâmplările recente
Și știm cum să acționăm
Împotriva răului…

Răspunsul, în schimb,
Este mai puțin amețitor
Decât credem,
Fiind mai degrabă
Amenințător,
Rezolvând astfel
Doar o parte
Din problemele curente…

Liniște! Avem nevoie de liniște!
Se aude ploaia asurzitoare
Care bate în geam precum
Ceasul care transforma
Lumina în întuneric,
Viața în moarte…

Vanitas,
Vanitate

Dărâmă cerul
Și apoi să cazi departe de pământ,
În vanitate.

Vino, întoarce-te la elementele fundamentale
Pentru a sfida ce a fost spus odată,
Distruge fundația minciunilor,
A vanității.

Acolo, pentru tine
Stă în melancolie eufonia ei,
Acolo a murit acum mult timp adevărul
Căutând vanitatea.

Arată ce a fost real cândva,
Cheamă, află pentru cine clopotele bat
În momentele cele mai întunecate,
Vanitatea ta.