Spații culturale nr. 26 (9)

Ilie MOISE

Gherasim Rusu Togan, Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului, Ploieşti, Editura „Premier”, 2012.

Cartea lui Gherasim Rusu Togan, Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului – volum tipărit cu sprijinul financiar al Consiliului local Câmpina, aduce în actualitate sentimente şi concepte de care românii vorbesc tot mai rar, pe care le evită majoritatea intelectualilor şi de care multora le este ruşine: patriotismul, jertfa şi eroismul. De fapt, readuce în discuţie nişte sentimente înălţătoare pentru care mulţi au suferit şi la fel de mulţi şi-au dat viaţa.
Autorul, un ardelean trecut de prima tinereţe (în 4 mai va împlini 75 de ani), legat de lumea satului transilvan prin toate fibrele fiinţei sale, adună între cele două coperţi sinteza unor preocupări de peste o jumătate de secol. Cartea este dedicată „tatălui meu, Moisă şi unchiului Gherasim, întorşi ca mari mutilaţi de război, din spaţiul ultimei conflagraţii mondiale… Lacrima recunoştinţei pentru suferinţele îndurate” – aşa cum reiese din dedicaţia de pe prima pagină.
În ceea ce priveşte publicul ţintă, cartea îi vizează „pe adolescenţii şi tinerii zilelor noastre, generaţii atât de bulversate de evenimentele ce le însoţeşte calea devenirilor.” (p. 7.) Scrisorile din cătănie şi de pe front, amintirile, jurnalele şi cântecele salvate în mare parte de autor din câteva sate sud-transilvănene, conturează un univers care se retrage tot mai mult „în sfera legendarului şi chiar a mitului”. Abandonând tonalitatea eseist-ştiinţifică, atât de specifică operei lui Gherasim Rusu Togan, scriitorul dă frâu liber laturii emoţionale pentru a evita „trecerea în uitare a unuia dintre cele mai active compartimente ale folclorului românesc.” (p. 7) O problematică mai puţin luată în studiu de către istoria folcloristicii româneşti, care vizează implicarea nu numai sub raportul participării efective a românilor transilvăneni la cel de-al doilea război mondial, ci şi al suferinţelor pe plan afectiv şi moral. Este un fenomen de adâncă trăire sufletească a ţăranului soldat, rupt de viaţa tradiţională a satului şi obligat să participe la un război nedorit. Firea sa paşnică este copleşită de povara suferinţei provocată de impactul violenţelor conflictuale, a jertfei pentru interese contrare sentimentului său patriotic, a lipsurilor şi nevoilor vieţii din tranşee, a dorului după cei rămaşi fără sprijin acasă, a morţii… pe pământ străin. În astfel de momente, ţăranul-soldat resimte acut nevoia de exprimare artistică a durerilor sale. Scrisorile către cei dragi sunt, adeseori, versificate, născute spontan în tranşee, pe câmpul de luptă. Impresionanta viaţă sufletească a ţăranului, cu rosturi tradiţionale, legate de veacuri de casă şi de glia strămoşilor a dat naştere, în faţa realităţii dure şi nemiloase a războiului, la o autentică creaţie literară cu caracter documentar şi artistic.
Aceste aspecte ale unei realităţi de jertfă totală impuse ţăranilor a stat în atenţia scriitorului Gherasim Rusu Togan, devenit în volumul Tinereţea, Cătănia, Războiul…, exponentul tuturor ţăranilor români participanţi la cea de-a doua conflagraţie mondială. Este mijlocul prin care puiul de ţăran din Ghijasa de Sus (Sibiu) readuce în atenţia lumii actuale eroismul şi sacrificiile româneşti, daunele morale şi materiale imense, nerecunoscute de nici o cancelarie occidentală.
Cu mici excepţii, situaţia jertfelor românilor din al doilea război mondial nu a fost încă studiată sau comemorată în albume ale celor decoraţi, colecţii de fotografii, documente şi folclor de război, arme şi material ilustrativ de pe câmpul de luptă. Până în 1989 toate iniţiativele personale sau ale unor comunităţi de a realiza monumente închinate eroilor, erau supuse unei aspre cenzuri. Doar soldaţii morţi în partea a doua a războiului, (după întoarcerea armelor), erau consideraţi eroi, ceilalţi, jertfiţi în imensele stepe ale Rusiei, erau … invadatori.
Perioada postdecembristă şi aderarea la structurile europene a adus cu sine … globalizarea şi abandonarea oricărui sentiment care ar putea aminti de dragostea de ţară, de sacrificiile înaintaşilor, de jertfe şi de eroism. În aceste vremuri de adânci prefaceri, educaţia românească, lipsită de orice strategie, produce an de an generaţii întregi de absolvenţi porniţi pe drumul fără întoarcere al… emigrării: doar 1% dintre tinerii propuşi pentru studii în străinătate intenţionează să mai revină în ţară. Şi asta în timp ce guvernanţii noştri votează legi prin care Parlamentul României egalează sau depăşeşte congresul S.U.A!
Iată realităţi mai mult decât triste care l-au determinat pe scriitorul Gherasim Rusu Togan să se oprească asupra unei teme mai puţin luată în studiu, dar atât de actuală, care i-a permis să redacteze una dintre cele mai frumoase şi zguduitoare cărţi despre patriotism şi lumea rurală.
Scris cu talent, nerv şi o puternică implicare, volumul lasă senzaţia stranie că autorul a participat efectiv la fiecare moment prezentat. Textele răscolesc sentimente şi amintiri demne de o lume ceva mai bună şi mult mai aşezată. Iar Staniţa de pe Volga, ultimul material analizat rămâne o sinteză insolită a întregului volum unde surprinde o lume apusă cu o civilizaţie atât de bine conturată, (aşezată pe principii şi criterii imbatabile) care se retrage tot mai mult în cărţi şi lasă locul alteia… aceea a înstrăinării, a indiferenţei, a lipsei de respect pentru eroii şi martirii neamului.

Stan BREBENEL

ULTIMUL ŢĂRAN DIN SLĂTIOARA

În anul 2008, venerabilul scriitor Dinu Săraru a încredinţat Editurii Prisma, din Râmnicu Vâlcea, cinci naraţiuni ce au apărut în volum sub titlul „Ultimul ţăran din Slătioara”. Cele cinci povestiri sunt: „Ultimul ţăran din Slătioara”, „A murit Speranţa”, „Negru de Slătioara”, „Ultimul vis” şi „Un fluture alb cu sânge pe aripi”.
Dinu Săraru urmăreşte, în timp, destinul unor personaje de-ale Domniei Sale. Năiţă Lucean, cunoscutul şi îndrăgitul erou din romanul „Nişte ţărani”, este mort de mai bine de patruzeci de ani, însă spiritul şi amintirea lui răzbat peste decenii. Gena, soţia sa, şi alte personaje, mai mult sau mai puţin vizibile din creaţia maestrului, sunt surprinse la vârsta senectuţii, atunci când sfârşitul este aproape şi la unii chiar soseşte, cum este cazul Speranţei, soţia lui Leonică: „fost olar, pe timpuri, apoi dulgher, şindrilar, tinichigiu de acoperişuri, meşter în jgheaburi şi burlane de tablă, ca să trăiască de pe o zi pe alta schimbând meseriile care mureau pe rând din lipsă de cerere”.
Cele cinci poveşti – povestiri – amintiri sunt scrise în perioade de timp diferite, unele mai vechi, altele mai recente şi am în vedere următoarele elemente. În „Singurul vis” autorul afirmă: „Când am scris «Nişte ţărani», acum aproape 30 de ani…” ar rezulta că această povestire ar fi fost scrisă pe la începutul anilor 2000 (pentru că romanul l-a publicat în anul 1974). Cât despre „Un fluture alb cu sânge pe aripi”, Dinu Săraru publică în volum, olograf, scrisoarea marelui cărturar Virgil Cândea, datată 1 august 1987, unde acesta se arată entuziasmat de această povestire pe care a citit-o în revista „România literară”, apărută în urmă cu două săptămâni. În celelalte trei povestiri nu ni se dezvăluie un anumit reper calendaristic.
Tragedia care se întâmplă în satele româneşti şi cu ţăranii lor nu este de ieri, de azi. Ţărănimea dispare încet şi sigur încă din perioada comunistă, când satele erau depopulate pentru a îngroşa rândurile muncitorilor de la oraşe. Populaţia de la sate este îmbătrânită, rarefiată, iar adevăraţii ţărani, atâţia câţi mai există, sunt foarte bătrâni, bolnavi, singuri şi neajutoraţi. Aceste lucruri le surprinde Dinu Săraru în povestirile sale. „Mor ţăranii dumitale pe capete (…). Mâine, poimâine o să te plimbi prin Slătioara, ca şi când dumneata ai fi rămas ultimul ţăran”, îi spune un localnic care nu este departe de adevăr, având în vedere faptul că, în cea mai mare parte a anului, maestrul locuieşte la reşedinţa de la Slătioara, pe care am vizitat-o de curând. Însă eu cred că apelativul „Coane” sau „Boierule” i se potriveşte cel mai bine.
Cine cunoaşte realitatea satului românesc ştie că multe case şi uliţe sunt pustii, iar sate întregi mai au un număr de locuitori cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Iar aceştia sunt tare neajutoraţi „…mâinile mele numai o vatră de sânge închegat şi de tăieturi şi de bătături, strâmbe şi noduroase, nu mai rămăsese nimic din ce fuseseră ele când o mângâiam şi eu pe Speranţa”. Foarte des se dezbate situaţia satului şi o întrebare tot dă târcoale: mai renaşte satul românesc şi ţărănimea adevărată? Răspunsul îl primim tot de la un ţăran autentic: „Cine să mai renască dacă a murit şi Speranţa, care era un ultim semn al vitalităţii ţărăneşti, al tinereţii fără bătrâneţe?”. Iată ce simbol tragic se ascunde în spatele acestui personaj feminin, Speranţa! Iar descrierea Genei de acum, soţia lui Năiţă Lucean, vine să completeze acest adevăr crunt şi care demonstrează ireversibilitatea dispariţiei ţărănimii autentice: „ochii ei spălăciţi de atâta lumină cât au îndurat şaptezeci şi şapte de ani şi de atâtea lacrimi şi de atâta sudoare la săpat şi la secerat şi la treierat şi la cules de porumb şi la cusut râuri pe cămăşile de in şi de borangic şi la mestecat mămăliga deasupra ceaunului de vatră şi la aţâţat focul şi iarna şi vara şi primăvara şi toamna, din viul nopţii până în viul nopţii, o viaţă de om, ochii ei împăinjeniţi acum de o ceaţă care îi face pustii…”. Iată cât de frumos, cât de duios, câtă dragoste pune Dinu Săraru în cuvintele care îl fac pe cititor martor ocular la această dramă.
În „Negru de Slătioara”, autorul ne relatează o scurtă istorioară a satelor ce compun comuna Slătioara şi a meşteşugului ce odată era principala ocupaţie a ţăranilor de acolo. Olarii foloseau pentru faimoasa ceramică de Horezu lutul ce se găsea numai acolo şi pe care l-au numit negru de Slătioara, căruia îi mai spuneau şi piper: „grăuncioare negre dintr-un mineral misterios pe care hurezenii îl ardeau în cuptoare şi scoteau din el verdele-negru, ca fierea”. Până şi acest vechi şi tradiţional meşteşug este pe cale de dispariţie, odată cu dispariţia meşteşugarilor, dar şi a rezervelor de negru de Slătioara. „Nu mai poci… Alţii la rând”, spune cu năduf un bătrân olar, însă „Altul la rând… nicăieri”. Cât de trist!
Însă cea mai tulburătoare povestire este „Un fluture alb cu sânge pe aripi”. În unele mitologii, sufletele celor morţi erau transportate de pe pământ în ceruri de către fluturi, iar în altele se spune că sufletele reveneau pe pământ sub formă de fluturi. În această povestire, unde eroii, bătrânii Dumitru şi Sultana nu sunt morţi, fluturele simbolizează sufletul omului, efemeritatea vieţii în faţa morţii eterne. În acest text, Virgil Cândea, prin scrisoarea menţionată la început, ca orăşean, descoperă adevărata ţărănime pe care nu a reuşit să o cunoască deplin şi nu a găsit-o în textele altor autori cum ar fi Slavici, Sadoveanu sau Alexandru Brătescu-Voineşti: „elementul etnic fundamental care a apărat moşia de turci, a pus-o pe tavă paşoptiştilor ca să facă din ea România modernă, a justificat, murind în Bulgaria, Independenţa din 1878, s-a lăsat ucisă în 1907 şi din nou, fără murmur, peste nouă ani numai, în 1916, ca să facă România Mare, şi care prin munca ei smerită, neprecupeţită, neapreciată, dar disciplinată, aduce Ţării dolarii necesari industriei”. Un omagiu mai călduros nici că se putea şi din partea acestui intelectual rasat.
Deşi a fost publicat într-un număr restrâns de exemplare, trei sute, fiecare numerotat, volumul este deosebit de valoros şi prin faptul că maestrul Dinu Săraru se întrece pe sine şi oferă culturii române pagini nemuritoare. În opinia aceluiaşi Virgil Cândea, „textul este din categoria celor socotite azi de valoare universală şi ar fi o crimă (pe care din nefericire, o prevăd) să nu fie frumos tradus în engleză, franceză, spaniolă, italiană şi rusă, limbile care împing în prezent trenul literaturii mondiale”.
Mai trebuie subliniată valoarea ilustraţiilor semnate de Mircia Dumitrescu, deosebit de sugestive şi racordate la tematica textelor.

Nicolae MIHAI

Învins de o lacrimă

Cât să mai rup, o, Doamne,
şi să fur din patimă, când
ca un hoţ la drumul mare
mă îmbăt învins
cu cântecul a şapte greieri
şi cu o lacrimă?

spovedit de vânt
ades
din greşeală mai răstorn
sub cerul meu nătâng
umbra tristă de pelin
a unui dor
– loc înalt de rugăciune –
când voi fi uitat să plâng

Femeie în catrinţă

Eşti abis cusut pe margini
cu argint şi fir de aur
marmură nespovedită
învăţată cum să umble
în catrinţă şi podoabe

să nu pierzi cumva surâsul
ce l-ai strâns din neştiut
îl împarţi cu tot dichisul
ca pe-o floare fără preţ
la ochi trişti şi ursitoare

când cu dorul stai de vorbă
cum se-ntâmplă-ntre vecini
ziua în amiaza mare
vântu-ţi umple darnic părul
cu arnici şi flori de câmp

Neverosimilul privirii mute

Întorc pe toate feţele aerul
şi frenezia gândului lacom
aleargă
după amintirea zilei de ieri
când naiv surâsul tău
lega cu lanţuri impertinente
braţele uimirii larg deschise

condamnat să dezbrac
rând pe rând umerii tăi
de umbra părului mereu
în desfrâu
n-am să ştiu chiar dacă
o să caut în dicţionare
despre neverosimilul privirii
mute aruncată pe ascuns
crescută ca o floare în preajma
unei inimi fără puncte cardinale

Ochi albaştri, răsunători

De indigo privirea celor din Nord
animă până la năucire culoarea timpului
căzut fără suflu în băltoaca umbrei
de cedru

răscoleşte profunzimea spiritului
neînţeles împăcat cu el însuşi

când nu te aştepţi
o anghilă albastră vine şi locuieşte
slăbiciuni în paragină abandonate
vântoaselor care dau târcoale
într-o sfidătoare şi rece cadenţă

Pe întuneric

Stinge lumânarea –îmi spui –
să pot pipăi întunericul
cu mâna
vreau mai apoi să privesc
în faţă veşnicia unui strigăt
sihăstrit în ochii tăi
care mă poate face
mai frumoasă
chiar dacă lasă-n urma lui
dezastre când punem
cap la cap răsuflările
şi aprindem fără nici o vorbă
dragostea în mahalaua
inimilor noastre

Pisicile negre

Ea adoră pisicile negre
mai ales cele care taie calea
pentru că în privirea lor
poate afla ora exactă
dar şi ploaia
care cade în Bosfor

Ea adoră pisicile negre
doar pentru vina că au
inima închisă
în cercuri bizare –urmele
netrăitelor spaime

Braconier în faţa gurii de lup

Deasupra mesei cu mirodenii şi priviri gălăgioase
încercări ale gustului rafinat de-a săpa galerii
prin simţurile gurmande răvăşite

setea împinge profană
în faţa gurii de lup pofta celui cu identitatea
pierdută şi spiritul rămas de nimic

mai negru ca oricând lângă fereastră
soarele îşi zornăie sonor coama zbârlită
stârnind orgiile imaginarului şi bucuria
unui dezastru săţios

în fiecare gest vieţuieşte
emoţia de scurtă durată, devoratoare…

Chef de chef

Frigul din privire
şi un fel de întuneric toarnă ciment
peste tot ce-i ascuns
şi hidos

cuvântul şoptit cu greu încearcă să ierte
sticlele golite de votcă muzica
dată la maxim
plimbată dintr-un loc în altul prin odaie
de cei ridicoli şi fără apărare

deşi nu înţeleg ce se întâmplă
braţele împrăştiate prin aer
pregătesc la lumina becurilor clipocitoare
tristeţea zilei ce urmează
ca pe o mireasă trasă la sorţi

Un adăpost neobosit

În felul lor fără cusur
graiul ochilor pot desluşi
urmele dorinţelor uitate
pot întârzia paşii gândului
neînţeles şi al mirosului
de liliac înflorit

mai bătrân cu o vină
şi cu sufletul la gură încerc
să răspund surâsului tău
lăsat la vedere – adăpost
atotcuprinzător pentru răzleţe
şi neînduplecate poeme

Vioreaua neagră

Mulţi spun că are inimă de lupoaică
şi trup măsluit
strivind sub tălpi pas înşelător
de ţigancă

oblonită de a timpului poftă regală
cheamă privirea o învaţă să fie rebelă
schimbă chiar şi păcatul
pe-o mirare fugară

este visul monden instalat confortabil
lângă sânul trezit şi are
culoarea ochilor tăi
când vor ceva să-mi şoptească

Strigăt în ploaie

Uitat în ploaie
strigătul atârnă
– acolo sus –
din loc în loc
ca o scriere
cuneiformă
strălucitoare

împletit astfel
redă întunericului
plictiseala
de a sta gol
pe plajă convins
că nimeni
nu îl vede

Clar-obscur sau zăpadă legată cu lanţul
de gard

Aduci cu tine dimineţile uitate afară
îngropate până la gât
în zăpada legată cu lanţul de gard
duhnind a stele proaspete
şi a umbră de lună golită de somn

(inevitabil obscurul plânsului destrămat
închide sufletul verde în spaţiul bolnav)

din noapte păstrezi doar mărturisirile inimii
apărate cu mâini nedumerite de insomnia
unor şoapte –amprente
ale unui vis stins abandonat

(Aceste poeme fac parte din volumul în pregătire, Dumneavoastră, ziua de mâine şi urâtul fără mine)