Spații culturale nr. 26 (8)

LEONS BRIEDIS

POEME

***
Desculţă şi-n odăjdii albe
noaptea pe drum a trecut,
închinându-se caselor dalbe
ca pelerinul necunoscut .

Prinşi de-a somnului mreajă
nu ştim lumina liniştii de-acasă .
Doar luna peste codri veghează
şi pâinea rotundă pe masă.

OASPETE NOCTURN

Sunt oaspete nocturn în lumea asta –
un fluture cu aripe de vânt
tăind răcoarea serii către creasta
luminilor, în taină licărind;
un freamăt neştiut mai înainte
ce moare, de-l exprimi în vechi cuvinte.
… Un dor nestăvilit, topit în scrum
ce-n zări se risipeşte ca un fum.

LUPTA CE-A TRECUT

Cu cât mai larg e zâmbetul pe buze
cu atât mai singur sunt pe zi ce trece.
Stau lângă zidul lanului de grâu
înfierbântat de asfinţitul rece,
sub bolta ruginindă în tăcere
când vara către toamnă se înclină.
O linişte, adâncă, glacială
e, ca lichenii, peste tot stăpână
în ora ce nimic nu mai promite
şi toate-s hotărâte mai demult.

… Când singur ca soldatu-ngândurat
mai stau de strajă-n lupta ce-a trecut.

OGLINZILE ZILELOR

Oglinzi adânci sunt zilele-mi ce trec –
pure şi transparente, neclintite;
şi-n ritmurile inimii – ştiute
şi-atâta de străine – le petrec.
Ci înainte faţa să-mi rănesc
de cioburile luminilor tăioase,
gust cu nesaţ fiece clipă aleasă
precum un fraged măr, nepământesc.

Pe drumul meu – cosaşi şi libelule
vâslesc spre ţărmul unde azi sunt plin
de nesfârşire ca de-un aspru chin;
şi o tristeţe-adâncă, fără nume
mă-ncoronează. E un început
al unei noi iubiri, când am pierdut
o dragoste care nicicând n-apune.

CINEVA

Sunt clipe, ale tale-s, trec străine
insesizabile, tăcute, te-ntristează;
va fi mai greu să le descoperi mâne –
ca stelele-s, când stinse, luminează
şi vor luci când nu vei fi pe lume;
dar cine fericirea ar gusta
când Cineva, ca îngerul de pază
chiar Domnului de veghe îi va sta
când el va dispărea precum o rază?
Şi Veşnicia, mamă-ndurerată,
ţinându-l pe genunchi va-ndepărta
de pe obrazu-i lacrima sărată
de parcă-ar şterge-o de pe faţa mea.

NATURĂ MOARTĂ FĂRĂ TINE

Au aţipit în gârbovele umbre
fagii plini de nămeţi argintii;
urme de schi, de-un scrum albăstrui, sumbre
lent întoarnă spre case pustii
ascunse pe strâmbe ulicioare
după garduri putrede de lemn.

Râul şerpuind pe zare
ca o zgârietură, un semn,
prin tufărişul rar pare
o venă a bolţii umflată.

De cealaltă parte oraşul apare
plin de fum, într-o larmă ciudată…

În acest peisaj tăcut, vestejit
fără tine totu-i trist, neînsemnat.
… De parcă-n fiinţa ta, chinuit,
porţi un prunc mort, ne-nhumat.

ATÂT DE GINGAŞ

… omul se desprinde atât de gingaş de lume,
aşa cum pruncul, crescând,
se desprinde de sânul mamei (R.M.Rilke)

… ce gingaş
ne desprindem
de iubire
în lumea asta –
nesfârşirea ei,
a celei care-n dorurile noastre
adânci, neliniştite, peste fire
mai pâlpâie, ca un amurg în codri,
şi sumbru, şi iradiind scântei;
iar ceea ce-i
etern
în firea noastră
când sângele fierbinte ne domină
şi vocea lui îndepărtată
ne adastă
ca-n mreaja deasă-a simţurilor pline
să ne arunce brusc încă o dată
ca pe stejari bătrâni
ce şi-au unit
strâns trunchiurile împietrite-n
vreme,
ca două firi adânci ce s-au iubit
înainte ca iubire să se cheme
ce gingaş şi divin e
peste vreme…

Traducere în limba română: VALERIU MATEI

Daniel DRĂGAN

Nocturnă 11

La ceas de supremă singurătate
aerul prăbuşit dospea cu flori de măr
nu era el nu era ea. Doar noaptea
şi mai discret decât noaptea nimic.

Nocturnă 12

De unde vii? Unde te duci?
Merg la pădurea de nuci
Ia-mă cu tine să mă furi să mă duci
să mă pierzi în pădurea de nuci.

Nocturnă 13

A tăcut şi ultimul greier
gâzele dorm între nervurile frunzelor
pacea se aşează cuminte
doarme sub o rază de lună.

Nocturnă 14

Picură-n streşini întrerupte tăceri
mantia nopţii e udă.
Ca un linţoliu peste ziua de ieri
bolta cerească asudă.

Nocturnă 15

Nuntaşii încă petrec
ţopăie şi cântă cu brio
printre orele grăbite ce trec
noaptea când se crapă de ziuă.

Nocturnă 16

A nins.
Focul în vatră s-a stins.
Minutarele bat pasul pe loc.
Ciobanul tremură sub cojoc.

Nocturnă 17

Cât de la Orion la Cassiopeia
povestea în care se-nfăşoară femeia
se furişează la tine în inimă dă-i
toate cele patru odăi.

Nocturnă 18

În crisalida blândă de argint
Un fluture prudent aşteaptă clipa
Când să desfacă slobod şi umid
Către grădina-rai încet aripa.

Nocturnă 19

Ploaia măruntă mângâie fără grabă
Frunzişul tânăr şi trece
La iarbă, la pietrişul mărunt
Şi se duce odihnită şi rece.

Nocturnă 20

Scaunul acesta şi lampa
Şi cărţile cu destinul lor incert
Nucul din curte, leagănul
Insolite îmi vor supravieţui. Şi le iert!

DEBUT

Rodica DRAGOMIR

Habar n-am de ce anume mai am habar

am impresia că am mai văzut oameni trişti şi altă dată altundeva oriunde pretutindeni dar ca aici, în mine, ba. Ascunşi colo, în spatele povârnişului nisipos al ideilor mărunte sau cocoţaţi pe crestele veştejite ale idealurilor tale, mamă, nicidecum ale mele, stau ei, oamenii din care m-ai plămădit, oamenii seci-intrinseci, oamenii ralucofagi, oamenii lipitori cu capetele colcăind de ceaţa lăptoasă şi cu miros acru de sarcofag. mai bine mă făceai, mamă, dintr-o bucată.

Obrajii copiilor mei vor mirosi a muşeţel

Cândva ştia să zâmbească fără a-şi toci coatele-n spătar şi căuşul palmelor în bărbie.
Aduna grimase, mustăceli, rânjete neinspirate şi le pocnea între buze.
Îşi purta până şi sufletul pe dinafară în serile de după ploaie,
să prindă miros de ţărână primenită,
de grâne rumene,
de plopi zgribuliţi
şi lună amară.

La même sort de sourire idiot

Mi-am tăiat părul cu teamă
Cu buricele degetelor fiecare fir
L-am adunat apoi
Şi cu emoţie perenă
Am împletit coada înghesuită,
Asudată,
Ceauşească
Din faţa buticului.

Auzisem ca ţi-ai scos amintirile
La un târg de vechituri
Şi spasmodică,
Cu tricoul îngălbenit
(până la genunchi îmi ajungea atunci)
Şi doar cu o şosetă în piciorul stâng
Am alergat înfrigurată
Să cumpăr niscaiva
Pentru serile ce croşetează nopţi albe
Sau pentru dimineţile încercănate de repulsie
Şi dor
Când cu gândul la tine
Îmi aprind o ţigară şi scrumez
În ceaşca de cafea
Pentru că nu-ţi pot citi povestea
Trecutul,
Viitorul,
Doar în zaţ.

Uitasem atunci
Că aveam părul ciuntit,
Că nu eram epilată,
Că nu lăsasem mâncare pisicilor,
Că uşa rămăsese deschisă în urma mea
Şi portofelul oricum era gol.
Cum dar,
Ajunsă la tejghea,
Să-ţi cumpăr amintirile
Înghesuite cu atâta greaţă
În cutii de pantofi?
Să-mi cumpăr amintirile,
Să mă cumpăr…
Măcar secvenţa ,,cu capul înainte”
Să mă sibel-izez în ritm de THC,
Să înghit ciupercuţe
Şi să prind rădăcini
În cutiile scoase la mezat.
Să mă divid
Şi cu zâmbetul până la urechi
Să adun chacun souvenir
Avec une nymphette
Qui autrefois
Îţi zâmbea
Peuresement.

Obişnuiai să mă ningi

A nins cu flori peste mine
Petale rogvaiv în dans nocturn
Regina nopţii-şi sufla psihotropele secreţii
Prin nările pistilului
Prea orgasmizat de copulaţia fanteziilor noastre
Pentru a se mai ridica odat’
În dansul ielelor lor.

A nins cu verde peste mine,
Cu galben şi maro,
Seminţele băleau firele de păr
Cu uleiul extravirgin
Ultravirgin,
Niciodată virgin iară.
Ulei de primă mână
Singura mână
Ce mi-a atins copiii nenăscuţi
Cu atâta misopedie patriarhală.

A nins cu picături uscate
Bulbuci coloraţi de arahnide puturoase.
Pe cărarea dintre casele tale mamaie
Am lunecat pe linia vieţii
Am căzut mamaie cu capul de papucii tăi de plastic
Am închis ochii
I-am deschis în mine
Şi te-am văzut mamaie
Iar
Pe prispă.
Şedeai mamaie cum făceai odat’
Cu şorţul plin de pete
Cu picioarele crăpate mamaie
Şi încrustate de ţărână.
Miroseai a gogoşi
Şi mă lăsai să-ţi împletesc părul
Coama,
Visul,
Soarta.
Mă sărutai mamaie
Şi-mi spuneai
,,Rado” .

A nins cu bărbi aspre peste mine
Cu guri fertile,
Idei clocite in capete pletoase,
Gânduri necurate,
Glosolalii tâmpite.
Şi degete aspre râmau printre coastele mele.
Te găseau pe tine acolo
Se speriau şi flămânde
Mă smulgeau dintre cearşafurile îmbâcsite
Şi mă suflau potrivnic
În carcasa compartimentului
Dis-de-dimineaţă.

A nins cu sălcii apoase.
Îmi prindeam mâţişori în păr.
Porumbeii-mi ciuguleau timiditatea din palmă
Şi-mi găinăţau dorinţe spuzite de dor
Peste umeri.
Ridicam uimită din ei
Căci nu ştiam atunci
De ce ninsoarea
Se anunţa stearpă
Peste mine
Fără tine
Acum.

Grimase.

De mult,
când merele creşteau în copaci
şi ouăle în cuibar,
când căruţele colbuiau uliţa
iar zilele îşi întorceau înserarea cu burta în sus
şi torceau miros de salcâmi şi tufănele,
când ora exactă suna exact la aceeaşi oră
în aceleaşi difuzoare din aceleaşi tinde,
când prispele ridicau în slăvi picioarele desculţe
iar in pământ nu era îngropat decât vinul
Ea îşi tăia buzunare nevăzute în carne
şi le umplea cu mirosuri.

,,Pentru zilele ce au să vie,
pentru nopţile cu iasomie(…)”

Iubirea avea atunci gust de porumb
şi lapte bătut
iar frumuseţea se măsura-n desimea ierbii
şi bulbucii picăturilor de ploaie,
în clăbucul săpunului de casă
şi frăgezimea dimineţilor cu soare.

Rând pe rând, fântânile au secat.
Căldările au prins cochilii de amintiri mumificate
iar cearşafurile s-au spânzurat singure
de morţii traşi în poze.
Căldura viselor de mult uitate
s-a agăţat de pânzele păianjenilor bătrâni
şi şi-a ascuns capul sub aripă,
prin poduri.
De acolo mai cotcodăceşte câte un déjà-vu miop
în zilele de graniţă dintre anotimpuri
sau la prima ninsoare,
odată cu transhumanţa melancoliei.

Prea târziu îţi dai seama că nu ai nevoie de ochelari
şi nici consult oftalmologic la doctorul de copilării uitate
ori cositor turnat în creştet.
Închizi larg ochii şi înţelegi.
Şi auzi.
Şi miroşi.
Şi atunci nu mai e de mult acum.

Marius MANTA

Cuvântul şi Toiagul de foc

Mereu m-au bucurat întâlnirile neforţate! Nu sunt construit pentru a scrie la comandă. Nici dintr-o datorie prost înţeleasă! Drept pentru care, de multe ori am fost taxat a fi de-a dreptul necomunicativ; am fost privit drept un ins căruia nu îi sunt pe plac nici şuetele literare – ce fericire! Nefiind totuşi deloc vreun specimen retractil, accept cu destul de mare uşurinţă numele noi, cele care vin direct cu acel gen de bucurie ce nu poate fi simulată. Atunci citesc cu plăcere! Intenţionez să mărturisesc o asemenea întâlnire, prilejuită de poetul Nicolae Mihai!
Deşi activitatea literară a domniei sale nu ţine deloc de un plan secundar al liricii româneşti, recunosc că până mai zilele trecute nu am avut privilegiul de a-l întâlni (desigur, prin intermediul câtorva dintre volumele sale) pe Ignatie Grecu. Pentru cei care probabil se vor fi aflând încă sub semnul aceleiaşi nedumeriri pe care personal am resimţit-o, voi reţine aici că Iordan Grecu, pseudonimul lui Grecu Iordache, s-a născut în anul 1952, la Galaţi. Debutul poetic vine odată cu antologia „Pagini Dunărene”, Galaţi, 1971. Ulterior, consemnăm apariţii de forţă în câteva din revistele culturale de primă importanţă: „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Opinia studenţească”, „Suplimentul Tineretului liber”, „Amfiteatru”, „Argeş”, „Icoana din adânc”, „Flacăra”, „Viaţa Românească”, „Hic ego” – New York, „Dunărea de Jos”. Volumele de poezie nu sunt nici ele puţine: „Bucură-te (poeme)”, Editura „Lumină din lumină”, 1992; “Mierea singurătăţii (poeme)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Cântec pentru cnemidă (poem)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Hrisov, această zi (stihuri)”, Editura „Migdal” – Korod, 1995; “Stihurile despre nisip (poeme)”, Editura „Sophia”, 2001; “Sipetul de taină (versuri)”, Editura „Ager”, 2004; “Aripă de înger (versuri)”, Editura „Artemis”, 2006; „Lacrimi de mărgean (rondeluri)”, Editura „Artemis”, 2009.
Deşi am citit cu voluptate o bună parte dintre acestea, m-am oprit pentru o a doua lectură asupra ultimei cărţi – „Floare de har”, apărută în 2012 la Editura „Semne”. Mai ales dinspre „Sipetul de taină” şi până la cel din ultim volum tipărit, urcuşul liric semnat Ignatie Grecul este evident. Sunt convins, poezia sa îşi va câştiga un loc bine-meritat în registrele deformate ale unei contemporaneităţi ce îşi caută mereu drumul. Poemele lui Ignatie Grecul – în prezent călugăr la Mănăstirea Cernica – fac dovada deplină a unei duble maturităţi: din punct de vedere stilistic, asistăm la un spectacol neoclasic – imaginile artistice surprind o candoare a fiinţării într-o lume dornică de a-şi mărturisi adevăratul crez; pe de altă parte, se lasă circumscrisă înalta experienţă duhovnicească a omului surprins în ipostaza creatoare. Poezia sa este toiag de foc, continuă în plan uman experierea harului divin. Dacă majoritatea vocilor lirice „ce se poartă” se află în labirint, sunt altfel spus prinse în hrubele mitului, versurile lui Ignatie Grecu declamă cu întreită bucurie firescul existenţei. Este o poezie care nu îşi caută extravagant forma. Bogăţia de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-semantizare, dimpreună conturând datele unei existenţe ce nu cunoaşte nimic artificial.
Din „Sipetul de taină” voi scoate, preţ de câteva versuri, tablouri feerice, în tuşă eminesciană, personificarea şi metafora fiind procedeele stilistice de bază – o alchimie tainică a receptării: „Cu apa genelor sărată / Pietriş de cântec am cărat. / Safir în inimă, curat, / Tulburător şi fără pată. // O, plâns al stelei peste lac / Din cer ca mirul se pogoară. / Şi păsări liniştite zboară / Şi vâsle obosite tac. // Începe luna să apună / În mare sărutând pământul. / Şi peste valuri se adună / Un aur clar precum veşmântul // Purtat de vechi arhierei / Când se slujeşte în sobor. / Şi se apleacă mândrii tei / Împovăraţi în taina lor… („Cu apa genelor”).
E de notat, simţurile au acces la zone înalte, sunt datele organice ale omului aflat pe calea îndumnezeirii. De fapt, întreaga natură se bucură de primirea Harului, poezia – cântec trebuind să îşi reverse înţelesurile tainice direct în inima omului. La rigoare, lumea întreagă se reduce la o insulă a fericirii, un ostrov binecuvântat (a nu se uita poziţionarea Mănăstirii Cernica): „Ca pe-o îngenunchiere a inimii / la Altarul înfricoşat al Cuvântului, / Primeşte, Doamne, / şi acest cântec!…”, „Corabia ostrovului să nu se plece / Stejarul vechi o ţine cât mai dreaptă. / Vâslirea prin văzduhul plin de astre / Încet şi lin, la ceruri o îndreaptă. // Acolo unde Domnul blând aşteaptă” (din volumul „Aripă de înger”).
Viziunea aceasta grandioasă a unui univers armonic este explicit expusă odată cu primele versuri ale „florii de har”. Melancolia eminesciană a florii albastre cunoaşte preschimbări dintre cele mai nebănuite. În acest joc al re-înfiinţării intră mai ales regnul vegetal. Irişi, crini, iasomia, trandafirii, crizantemele, alături de tei, maci, salcie, liliac ori rândunele, privighetori, mierle, grauri, pescăruşi propun o viziune translucidă, poate voit „dinspre ochii unui copil”. Găsesc, printre multe altele, un „pastel duhovnicesc” (rog a mi se scuza barbaria sintagmei!): „Cu cât alean, cu câtă pace / Zăpezile revin şi se aştern. / Ai crede lin că se desface / Veşmântul Celui Blând, Etern. // Ai crede lin că se aşterne / Un văl molatic din azur. / Lumina cerului se cerne / Şi nu mai vezi nimic în jur. // Şi peste câmp şi peste case, / În suflet gingaş şi tăcut, / Cu mâini adânci şi mătăsoase / Pe care-aş vrea să le sărut. // Ne strângem toţi, pe rând, treptat / Şi bem un vin necunoscut / Pe care cine l-a turnat / În căni adânci şi vechi de lut? // Nimic nu ştim! Cuvânt sublim! / Ţi-aduci aminte viaţa-întreagă. / Secunda-n care auzim / Cum inima în noi se roagă” („Zăpezile”). „Iată, Domnul” propune imaginea unui Dumnezeu milostiv care se coboară (pentru a câta oară?) în calea omului… căci calea inimii echivalează cu neratarea ţintei! („Toate se deschid să primească / Lumina din cer, dumnezeiască. / Toate făcute de Domnul sunt bune. / Până şi privighetoarea o spune. / Pe ramul de salcie cântă / În noaptea Învierii cea sfântă. / Numai omul bezmetic, străin şi stingher / A uitat cu totul de cer. / Priveşte în sus într-o doară / Când geamurile încep să îl doară. / Inima dă buzna în el / Ca un val care suie rebel.”). Apoi, „Zorii” e o poezie de o dantelărie aparte, ce ne trimite către fineţea artei nipone: „Un şir lung / de lebede albe / bătând din aripi încet / deasupra zării mov / departe / de ostrov”. Dar poezia este act al revelaţiei, nu ţine de un ermetism matematic, întregul destin e, după firesc, lăsat în voia Domnului: „Nu ştiu unde mă îndrept, / Dar ştiu că Dumnezeu fiind la cârmă / Voi ajunge acolo unde Îi este voia” („Dincolo de pădurea de corali a norilor”). „Poezia mea”, „Poezia” şi chiar „Poetul” rămân să ocupe locul unor arte poetice – „Atât de fragil este poetul! / Ca firul de păianjen subţire. / Dar ţine să nu cadă-n abis de-ntuneric şi uitare, / Lacrima lumii, tremurând suspendată”.
Nenumărate pot fi comentariile pozitive prilejuite de versurile lui Ignatie Grecul. Paradoxal, textele sunt cu atât mai preţioase, cu cât nu se despart de convenţiile de bază ale genului liric, trădează o normalitate ce în timpurile de faţă poate copleşi. Sunt convins însă, acolo, în liniştea de la Cernica, de-a lungul unui 2013 în care ne vom reaminti în primul rând de Părintele Dumitru Stăniloae, natura va cânta Marea Simfonie imaginată de autorul în discuţie.
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale… Am păstrat pentru finalul acestei scurte invitaţii la lectură, una din feţele neconvenţionale ale smereniei: „Se sfieşte să calce direct pe zăpadă / Proaspăt aşternută, scârţâitoare. / Merge atent, precaut, liniştit, / În urma căruţei trasă încet / De două mârţoage, plină vârf de la tocătoare. // Adună tot ce cade în urmă, / Ronţăie şi nu lasă nimic / Să umbrească neprihănitul argint al zăpezii” („Asinul mănăstirii”).