Literadura nr. 26 (1)
Față către față
Teo CABEL
Conectarea întregii lumi la caracatița internet generează o efervescență fabuloasă. Spațiul virtual
suportă și redă o realitate pe care greu ți-o poți asambla în rațiunea proprie, în imaginație și dacă o
faci, va fi eronat, adică subiectiv. Și perceperea este tot subiectivă pentru că impactul este individual
și diferit în orice moment pe o planetă întreagă.
Accesarea rețelei nu se mai face cu pedanteria luxului informațional, educațional, ci în
devălmășie. Ispitele sunt ca în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cauți, cauți,
uiți de unde ai plecat și te trezești unde?
Ar trebui să fie trist că este afectată comunicarea umană reală? Că în loc de a privi omul în ochi,
a schimba câteva fraze să auzi timbrul vocii, vibrația emoției, arunci câteva vorbe acolo în spațiul
acela care după cum se vede acceptă și înghite tot. Faptul că l-am cunoscut pe Jon Doe Bill pe internet
și este în Nebraska și eu peste Ocean este o justificare să îi urezi de toate, dar când este ziua fratelui,
a sorei, a mamei, a prietenului, de care uneori te despart 10 pași, ce afaceri de milioane faci în ziua
aceea de nu ai timp să dai un telefon sau o vizită?
Este o șiretenie a conștiinței de a se flata în oglindă că face când de fapt risipește timp, banalizează
relații, sentimente?
Vin Sărbătorile de iarnă la noi. În paralel în lume sărbătoarea îmbracă haine diferite. Ceea ce ar
putea fi unic este sentimentul Sărbătorii. Acea trăire care umple golul din stomac, din suflet pentru
că o primești, o accepți, îi dai voie să te stăpânească și făcând asta simți că bunătatea nu este doar un
cuvânt clișeu. Deja suntem într-un haos mondial, dimensiune a sărbătorii?
Nu, Sărbătoarea așază, valorifică, unește, deschide căi spre a fi.
Eu sunt creștin, a venit Moș Nicolae, au început Sărbătorile de iarnă. În alte părți, pe glob, chiar în
momentul acesta în care scriu, alți oameni au alte sărbători. Au alte mentalități.
Comunicarea, exprimarea duce la consens. Prin internet aflu ce sărbătoare are filipinezul, nepalezul,
eschimosul, amazonianul, peruanul. A afla, a trăi, a înțelege, a armoniza. Lista este destul de lungă,
dar nu atât de lungă încât să întârzie apariția lui a distruge, a ucide, a umili, a batjocori, a răstălmăci.
Ce resort interior face fire umană să răspundă la dragoste cu ură? La blândețe cu distrugere, la liniște
cu furtună? Ajungem la politică. Sărbătoarea politicii se pare că are mai multe puncte comune decât
sărbătoarea spiritului.
Acolo unde comunicarea eșuează politica ar trebui să construiască pod, dar cancelarul Austriei
joacă biliard cu destinul oamenilor, în loc să tragă o bilă acolo unde îi este locul, joacă cu patru mante,
din rațiuni doar de el știute.
Și totuși comunicarea este singurul mijloc de a ne exprima emoțiile, stările, nemulțumirile, de a
construi poduri unde războiul le distruge.
Vă urez „Sărbători fericite”!
Bianca Alexandra CRUCILĂ
17 ani, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național ,,Spiru Haret” din
Târgu Jiu, profil învățători-educatoare.
Dăruire eternă
Era rece podeaua, pereții pictați îi înfățișau pe Toți, amintindu-mi de
tabloul din camera oaspeților.
Mi-au așezat în poală o carte groasă și grea, cu litere mărunte și multe,
Doamna cu văl pe cap le numea ,,cugetări”,
eu le numeam semne chinezești, fiindcă nu-mi erau cunoscute literele,
apoi pentru mine deveniseră Semnificații sufletești,
iar pentru doamna cu văl, amintiri.
I-am îmbrăcat hainele și mi-am preluat rolul,
era ora răsăritului când am zărit două codițe în spatele gardului,
era o copilă,
care nu mai părăsise poarta mănăstirii niciodată.
Leduri invizibile
Ledul roșu din sufragerie se mărea cu fiecare licărire a ochiului meu,
când plângeam era ca o cascadă curgătoare, care revenea la forma inițială după furtună.
Vremea rea din mine începuse să-mi învinețească degetele,
iar buzele mi se umflaseră de la veninul băut din paharul ursitoarei.
Licoarea fusese neagră cu acizi care-ți ardeau pielea la atingere.
Mi-am pus mănușile, apucându-l de picior și sorbind din el fără oprire.
Simțeam cum fiecare coastă pătrundea în stomac,
în timp ce glasul celor din colț mă răzbuna,
ochii deveniseră sticloși și zâmbetul cusut cu ață albă,
acea femeie din legături de sânge mă plângea lângă picioare,
iar plânsul îi era vărsat cu urlete și regrete
care picaseră în paharele ursitoarelor.
acum fiica ei zace pe un piedestal,
împlinindu-se dorința de a nu se fi născut
Renaștere
Treceau prin mine zeci de oameni pe care îi iubisem odinioară,
Ma devenise o statuie pe care o vizitam când mă metamorfozam în forma ei.
Ta fugise într-un halat alb, pe un drum pietruit și pustiu,
Mi mă ajutase să-l caut pe Ta prin munții înalți,
Ai devenise prietena mea după ce toți trei fugiseră de mine într-un vârf înalt.
Părul blond al lui Ai mă fascina la fiecare întâlnire, dar nu-i puteam colora sufletul
îndeajuns niciodată,
era ca o mașinărie setată pe recentrare în fața mea.
Despre Ai vorbeam cu nucul de deasupra capului meu,
atunci când parcul era pustiu, iar ea primise un alt ,,prieten”.
Am vrut să rămân în copac, de teama celor lăsați cu nume pe pământ.
Sunt Mașini pe baterii, iar tu doar un prototip nefuncțional.
Cam așa am ajuns la Ai. Încă-i aștept pe ceilalți,
poate corpul meu firav, părul meu tăiat și ochii cusuți cu roz îi vor aduce înapoi.
N-o vreau pe Ai,
nici pe Ma, Ta sau iy,
mă vreau pe mine, fiindcă fiecare a rupt ceva din prototipul meu,
care va rămâne pierdut pe vecie.
Vioară amanetată
Prin corzi ardeau mișcările arcușului,
mă coseau peste sângele deja coagulat
iar sala era plină de contese și de cavaleri,
care așteptau liedul primăverii.
Rochiile roșii, bijuteriile minuțioase
argintii,
parcă se pregăteau de renașterea mea.
Mi-am așezat o până peste rana de pe umăr
și am ieșit in mijlocul scenei, cu vioara rezemată de umăr.
Mă cuprindea o amnezie totală, iar notele zgâriau și urechile unui surd,
m-am prăbușit,
asupra mea s-au năpustit dirijorii orchestrei
și m-au ridicat de pe brațe.
M-au stropit cu apa caldă din paharul negru și
m-au cusut din nou și din nou.
Epidemie
Părul alb al cerului e tot mai bolnav
plângeam lângă el și încercam să-i arunc
sfoara pe care să coboare la mine.
Am adormit agățat de fereastră,
cu sângele picurând de la balcon.
Pierdusem amândoi momentul cristalizării.
Am oxidat ca verigheta gri de pe inelar,
am așezat-o în bolul plin cu soluție albastră.
bolul s-a spart, iar veninul albastru
mi-a infectat toate organele.
Verigheta e în alt om, care va dubla
lacrimile vărsate de mine.
