Spații culturale nr. 26 (6)

Lucian
MĂNĂILESCU

Expoziţia zilei de mâine

S-au umplut expoziţiile lumii de fotografii trucate…
L-am văzut într-una pe Dumnezeu, singur şi bătrân,
cerşind la colţul străzii, în alta oamenii se călcau
în picioare la slujba de mântuire şi în alta un adolescent
strivea în palmă fulgii de zăpadă…
Ohohooo… ce a mai nins peste oraşul surdo-mut;
cu vrăbii, cu raze de soare cu albastrul muţeniei!…
Ohohooo… ce a mai nins şi ce viscole au răvăşit
memoria şi ce târziu e acum, când ghilotina cade
peste fericita strâmbătură a saltimbancului
rătăcit printre ovaţiile singurătăţii!

Big Bang

Între galaxia auzului şi cea a tăcerii,
e o disperare plăpândă, un milion de ani lumină,
cu întâmplări geologice, cu dinozauri,
şi fluturi devastând istoria cuantică a secundelor…
Dar până la tine, iubito, până la marginea
universului, şi chiar dincolo de margine,
se poate ajunge cu un singur surâs, cu
un singur şi feeric infarct stelar…

Lumea de după sfârşitul lumii

Lumea cinematecii de sub pălăria cu boruri largi,
din care regizorul kaghebist scoate iepuri
cu patru urechi, lumea în care se spune:
„şi dumnezeu a plagiat, făcându-l pe om
după chipul şi asemănarea sa”, lumea
îngrămădită în judeţul Teleorman în care,
cum scria un poet, libertatea trage
cu puşca, lumea baletului pe gheaţă,
lumea incurabilă, în care manelişti veseli
asurzesc timpanele spectatorilor de profesie…

Ultima nuntă

Nu mă lăsa să te mai uit
când ard zăpezile în sânge
şi iarna-n care te-am pierdut
cu spulberări albastre plânge!
Nu mă lăsa să nu te-îndur,
să nu-ţi duc dorul pân-la moarte,
nu mă lăsa să nu te rabd,
când e atâta de departe.
Dar lasă-mă să pribegesc,
visând străina mea iubire,
şi prea târziu, în amintiri,
să-i fiu plecării tale mire.

Seara de Ajun

În seara asta cât un veac
Aripi de înger ning din cer
Şi viscoleşte la fereastră
Colindul iernii: „Lerui ler! ”

Ne-ntoarcem prea târziu acasă,
Copii bătrâni, mimând un joc,
De-a v-aţi ascunselea cu viaţa
Şi-n vis zăpezile iau foc.

Imprevizibila ninsoare

Mă împac din ce în ce mai bine cu zădărnicia;
o port pe umeri ca pe un fel de aripă,
care mă zboară prin hăţişurile vieţii…
Şi uneori adun, din câmpiile ei de nori,
boabe da afine, albastre-amărui,
şi-mi ronţăi copilăria până la adânci bătrâneţi,
până când mi se face lehamite,
până când începe să ningă
zăpada rece a fericirii…

Ziua numită gabi

Treceau pe stradă paşi anapoda
şi fericiri străine.

Afişele zilei de ieri
se cojeau de pe ziduri

Şi dintr-o dată ai apărut tu
şi s-a făcut duminică.

Enkidu, cel ce vânase cu mine lei

În fiecare dimineaţă aduceai în cort
aburul de carne ucisă al dimineţii,
să îndestulăm tăcerea zeilor flămânzi.
Dar toate astea au fost demult prietene,
chiar şi ieri a fost tare demult,
şi urmele se risipesc speriate în nisip
când la marginea zării soarele
îşi scutură coama roşie…

Posibilul atentat

Înghesuiţi în zepelinele ce survolează realitatea,
oamenii se dau de-a dura pe derdeluşul cerului,
îşi construiesc castele în nori
şi improvizează fericirea de bâlci a copilăriei…
Numai când vine seara şi orizontul cu gâtul tăiat
sângerează o lumină vâscoasă,
aterizează şi fug direct în somn de teamă
că o floare sau un fulg de zăpadă ar putea
să-i nimerească în tâmpă…

Aşteptând Arca

Îţi mai aminteşti, Ecaterina,
cum am rătăcit erele căutând arca lui Noe,
la Mileşti Mici, în abisul de calcar
al Mării Sarmatice…
Pe urmă am naufragiat, la Odesa,
într-o garsonieră atât de strâmtă
încât nu aveam loc să visăm…
Valurile potopului urcaseră deja până la streaşină,
dar înăuntru era bine ca într-un batiscaf,
şi am cumpărat trei căciuli cu urechi de iepure
ca să auzim când se va întoarce corabia,
să plecăm către capătul lumii…

Pensionare de gradul trei

La barul din colţ lumea votează,
fiecare după cum îl taie capul,
fiecare cu iluziile lui şi cu tescovina lui
istorică, fiecare împuşcat în aripă, ca un
porumbel al păcii, fiecare cu mitraliera lui
de tras gloanţe oarbe în umbrele
unei istorii parşive.
Iar eu trec, cu mâinile la spate,
pe bulevardul statuilor
continund să-mi imaginez
că fericirea există…

Femeia care îşi ucide păpuşile

Am văzut că ai aripi triste
de înger, am văzut că eşti un copil desculţ
alergând prin munţii din nori…
O, da, desigur, acum visele au propriul lor dormitor
şi viaţa se poate improviza într-un ghioc
ce imită vuietul măriii…
Atunci de ce plânge, în ungherul de apus al soarelui,
fata desculţă? De ce iubeşte ea inorogii şi de ce
se preface, de multe ori, când se joacă de-a fericirea,
într-o femeie tristă care-şi ucide păpuşile?

Black hole

Umbra ta din copilărie
trece strada şi brusc
tăcerea scrâjneşte pe asfalt
şi eu te iau în braţe şi alerg spre spital,
alerg până când încurc străzile şi Calea
Lactee dar Dumnezeu e acolo
şi probabil aşteaptă,
încă aşteaptă, să-ţi spun te iubesc
înainte să-ţi intre sufletul în comă

Azi am împlinit cu o uitare mai mult…

Au fost nişte zăpezi viscolite, au trecut
îngerii peste dealurile singurătăţii,
soarele a apus într-un cer, luna a răsărit
în altul, prietenii mei au murit în
fotografii la minut şi ştiu că n-o să mă vindec,
de tine copilărie, nici măcar azi
când am împlinit cu o uitare mai mult.

Cariatidă în amurg

Iubirea e ca soarele!
spune copilul…
Şi tocmai atunci,
pe obrazul înserat al mamei,
apune o lacrimă
mult mai strălucitoare…

INTERVIU

De vorbă cu poetul
Adrian Munteanu
(Fereastra a doua)

Fereastra a doua este alcătuită din alte şapte întrebări puse cunoscutului sonetist Adrian Munteanu la aproape două luni (decembrie 2012) de la venirea din Milano, unde a fost laureat al Marelui Premiu European de Poezie Nux în cadrul Târgului Internaţional de Carte.

Laurenţiu-Ciprian Tudor: Domnule Munteanu, au trecut aproape două luni de la momentul Milano. Cât năduf din deja faimoasa scrisoare deschisă „La Milano voi fi singur” a mai rămas? Cât de schimbată ar apărea ea dacă aţi scrie-o acum? Apoi ce ecouri a produs ea, ce efecte?
Adrian Munteanu: La două luni de la primirea premiului, ,,năduful” a rămas acelaşi şi dacă mi-ar trece prin cap să mai scriu o dată scrisoarea deschisă, aş face-o, fără ezitare, în aceiaşi termeni. Poate cu unele accente şi îngroşări suplimentare. Ceea ce s-a produs între timp este o distanţare de toate avatarurile înşiruite în scrisoare care simt că mai au legătură cu mine în prea mică măsură. Este un rău general al societăţii româneşti, o nepăsare colectivă a forurilor cu atribuţii culturale şi nu numai, care continuă fie să ignore ceea ce se realizează fără contribuţia şi directivele lor, ceea ce ocoleşte propriile ierarhizări şi indicaţii, fie să privească cu suspiciune. Cel ce se detaşează şi are un succes fără să facă parte din cercul protejaţilor sau al numelor deja orânduite pe lista evidenţiaţilor, trebuie minimalizat cu toate mijloacele, cu toate armele din dotare. Iar cel mai sigur mijloc prin care se poate realiza aşa ceva este TĂCEREA. Dar despre Tăcere şi cât de multe spune ea, în ciuda rezervei sub care vor organismele noastre să îmbrace evenimentul, am mai vorbit. Pe mine unul nu mă mai atinge şi chiar mi s-ar părea ciudat să fie altfel. Ştiu acum foarte bine cu cine am de-a face. Dacă vorbim de ecouri ale scrisorii, ele au fost prezente chiar imediat după difuzarea ei în eter. Am primit mai multe telefoane de la Ambasada noastră la Roma. Prin ele, salariaţii de acolo îşi cereau scuze pentru lipsa de activitate, pentru faptul că nu au promovat evenimentul, că nu au anunţat comunităţile româneşti din peninsulă, explicând că totul s-a datorat schimbării aproape în totalitate a personalului ambasadei, odată cu schimbările politice din ţară. Mesaje am primit şi de la noua conducere a ICR-ului care dădea vina pe fosta conducere şi promitea că o asemenea atitudine nu se va repeta. Şi secretariatul Guvernului a răspuns, anunţând că au trimis scrisoarea mea, luată ca o petiţie, spre rezolvare la Ministerul Culturii. Iată însă că, la ministerul de resort lucrurile au rămas tot aşa ca şi în momentul iniţial, adică fără reacţie, deşi a trecut de mult termenul de 30 de zile stipulat de lege pentru formularea unui răspuns. Dar eu nu mai aştept nimic, iar promisiunile de a repara totul şi de a ne ocupa de realizarea unor acţiuni viitoare nici nu le bag în seamă. În virtutea felului nostru special de a fi, ştiu că sunt doar vorbe fără acoperire. Nici măcar pe plan local, la Braşov, obţinerea unui premiu internaţional de poezie nu a avut vreun ecou. Nicio televiziune privată nu m-a chemat să purtăm vreun dialog pe această temă, să împărtăşim oamenilor amănuntele şi bucuria unui eveniment care nu are corespondent. Cred că tăcerea se datorează şi felului în care am încheiat scrisoarea deschisă, declarând că, la întoarcere, nu mă interesează contactele tardive ale nimănui şi nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Am făcut noi, la iniţiativa grupului nostru Caii Verzi de pe Pereţi, o manifestare intitulată “Povestea premiului NUX”, dar şi acolo, nu numai că nu a fost prezentă vreo autoritate locală, dar nici măcar unele cunoştinţe şi colegi de breaslă, pentru care puteam băga mâna în foc că vor fi prezenţi, nu s-au obosit să vină la întâlnire. Dar mergem înainte! Întotdeauna de unii singuri. Până la urmă, într-o asemenea situaţie, bucuria este chiar mai mare, neîngrădită de nimeni, neconfiscată de nimeni. Ce am câştigat nu-mi mai poate lua nimeni. Să le fie de bine tăcerea!

L.C.T.: A trecut suficient timp de la prezenţa dumneavoastră pe pământ italian astfel încât ce trebuia sedimentat s-a sedimentat, iar ce trebuia să zboare s-a şters. Ce a rămas? Care sunt impresiile durabile? Cât de mare este distanţa dintre aşteptările cu care aţi plecat şi ce aţi găsit acolo?…dar înainte v-aş întreba (cu referire la aceeaşi scrisoare deschisă): v-aţi simţit singur la Milano?
A.M.: Nu m-am simţit singur şi, fără să fie o întorsătură de condei, un artificiu jurnalistic, nici n-am crezut că voi fi singur. Încă am încredere în oameni, în cei simpli, neimplicaţi politic sau supuşi unor rigori instituţionale. Vorbeam de neimplicarea instituţiilor, compensată adesea şi cu mult mai mare bucurie, cu satisfacţie reală, de omul obişnuit, iubitor de frumos şi care vibrează atunci când e vorba de mândria naţională, de ceva care îl reprezintă şi pe el cu cinste, de care poate fi mândru şi poate arăta lumii că mai ştim să facem şi altceva decât potlogării şi atitudini de ev mediu. La Milano au fost în sală români. Nu am numărat câţi, dar au venit nu numai din oraş, ci şi din alte localităţi, cu maşinile proprii. A fost până la urmă şi un reprezentant al oficialităţilor noastre, consulul României la Milano, care a aflat pe ultima sută de metri de eveniment şi numai ca urmare a scrisorii mele deschise. Cum despre premiul pe care urma să-l iau ştiam de mult, aproape de începutul anului 2012, desigur că mi-am imaginat, cu mult timp înainte, totul, am visat chiar cum mi-aş dori să se întâmple. Pot spune că ceea ce s-a întâmplat la faţa locului, ca eveniment şi ca moment efectiv al premierii, s-a încadrat în limitele superioare ale propriei imagini construite. A fost vorba de o excelentă corespondenţă cu organizatorii care au întreprins tot ce depindea de ei şi au făcut chiar mai mult decât atât, cu bunăvoinţă şi prietenie, pentru ca totul să fie la superlativ. Am fost întâmpinat la aeroport, transportat cu o elegantă maşină până la hotelul de patru stele, am avut condiţii excelente, cele mai bune pe care le-am trăit până acum în călătoriile mele, nu cine ştie ce de extinse. Târgul de Carte s-a desfăşurat într-un imens şi ofertant pavilion expoziţional, cu un program bogat, variat şi bine pus la punct. Premierea a început prin cuvinte frumoase rostite de organizatori, ca pentru un invitat de onoare al manifestării, întrebări şi răspunsuri la întrebările care mi s-au pus, înmânarea trofeului, a diplomei şi susţinerea unui microrecital al meu, în italiană şi română. Totul a fost înregistrat, difuzat pe diferite canale şi se poate vedea. Nu m-am făcut de râs, vă asigur. Ba, cu toată modestia, pot spune că ceea ce fac eu de obicei şi am făcut şi acum, cu atât mai mult acum, când aveam conştiinţa că îi reprezint pe toţi condeierii din ţară, înseamnă mai mult decât se face de regulă atunci când un scriitor se prezintă la public, pentru că am uzat de unele înclinaţii speciale spre interpretare cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu. I-am implicat pe cei prezenţi în construirea unui sonet, asociat bătăilor din palme, m-am urcat pe un scaun şi am recitat de acolo sonetul „Rămân cocoşul pus pe-acoperişuri”. Au fost aplauze entuziaste, au fost autografe pe pliantul care s-a distribuit la Milano, au fost lungi dialoguri cu românii, interviuri pentru Radioul Naţional, pentru un post românesc de televiziune prezent la festivitate, pentru ziare locale. S-au legat prietenii cu localnicii, cu reprezentanţii unor edituri şi, mai ales, prietenia mea cu organizatoarea principală, Jacqueline Miu, o femeie de o energie şi o dăruire exemplară căreia i-am luat şi un interviu. Cine ştie, poate tot în Spaţii Culturale să-l public, cu interesul special pe care îl poate comporta, ştiind că Jacqueline s-a născut în România, din tată francez şi, cu toate că a plecat de la 8 ani din ţară, nu a uitat pământul natal şi face tot ceea ce poate pentru a promova realizările româneşti. O vedeam pentru prima oară, după o perioadă de câteva luni de corespondenţă şi m-a impresionat capacitatea ei organizatorică şi sufletul ei mare.

L.C.T.: Domnule Munteanu, cum a fost întâlnirea cu oraşul (faimos pentru celebrul Dom, apoi pentru modă şi pentru fotbal). Ce şi-au vorbit poetul şi fiinţa subtilă a oraşului perceptibilă mai ales unui artist?
A.M.: Programul a fost de aşa natură încât nu am avut la dispoziţie decât o zi să cutreier printr-o metropolă cunoscută de mine doar din fotografii şi lecturi. Evident, extrem de puţin, dar am considerat că este o prefaţă, un prim contact, adunarea câtorva impresii generalizatoare. Cu ajutorul organizatorilor care mi-au pus la dispoziţie o maşină, am reuşit să ajung în centrul tradiţional al capitalei financiare a Italiei, lângă celebrul Dom şi, de acolo, să parcurg pe jos tot ceea ce urma să pot parcurge, neorganizat, fără un reper precis, dar tocmai de aceea emoţionant, inedit şi interesant. Am înconjurat Domul, m-am încărcat cu atmosfera lui particulară, am făcut poze cu porumbeii care s-au aşezat, semnificativ, pe braţele mele, am intrat în interior şi apoi am colindat fără hartă sau busolă toate străzile din jur, concentric şi cât mai departe, până la orele înserării. Am început cu galeria comercială Vittorio Emanuele, concentrarea aceea fascinantă de oferte ale marilor lanţuri vestimentare şi m-am trezit, ameţit, că mă învârt în cerc, la răstimpuri călcând pe străzi pe care le mai bătusem o dată. Seara am constatat că mi se rupseseră ciorapii de atâta mers, picioarele erau umflate, dar meritase descinderea, înşirasem pe retină o mulţime de impresii despre poezia locului, sobrietatea şi explozia lui arhitecturală, vieţuirea specială, într-un angrenaj unitar şi divers în acelaşi timp, cu particularităţi care ţineau de spiritul latin, dar şi de organizarea specifică industriei şi finanţelor. M-au surprins unele lucruri, m-au încântat altele şi a fost bine aşa, imaginea era complexă. Printre impresiile puternice cu care am rămas a fost concertul stradal al unei flautiste care primea ropote de aplauze pentru virtuozităţile ce ţineau de o stăpânire formidabilă a artei improvizaţiei. M-am gândit mereu, ascultând-o, nelăsându-mă dus din piaţa unde se producea, la înclinaţiile mele spre spectacol şi la intenţia pe care o am în ultima vreme de a realiza recitaluri de muzică şi poezie cu interpreţi importanţi şi am simţit cât de bine s-ar fi potrivit flautul cu poezia. Pe Michela Calabrese, căci aşa o cheamă, aveam să o întâlnesc pe neaşteptate, mai târziu, în staţia de tramvai. Am intrat în vorbă cu ea, spunându-i cât de mult mi-a plăcut ce a cântat şi că avem afinităţi muzicale, datorită faptului că şi fiul meu este muzician, violonist dincolo de ocean. A fost surprinsă şi interesată când i-am spus de unde vin şi cu ce interese poetice. Am parcurs câteva staţii de tramvai împreună, am schimbat cărţi de vizită şi ne-am promis să ne scriem, ceea ce am şi făcut. Acum ne gândim la materializarea ideii mele cu recitalul, nu se ştie în ce spaţiu şi în ce ţară, dar cert este că ar fi un punct suplimentar de interes asocierea artistică, muzicală şi poetică, între două spaţii culturale distincte. Iată cum se prelungesc şi se pot materializa impresiile. Fascinant!

L.C.T.: Cum v-a primit publicul italian? Dar românii stabiliţi pe pământul peninsulei? În ce măsură putem vorbi de o prezenţă culturală românească în acea parte de Italie?
A.M.: Impresii diverse am din acest punct de vedere. Unele s-au adunat în perioada dinaintea Târgului de Carte. Constatând că organismele noastre culturale şi instituţionale nu fac nimic pentru popularizarea acestui succes românesc şi că o mulţime de oameni care ar fi putut fi interesaţi nu ştiu de existenţa evenimentului, m-am străduit să anunţ cu forţe proprii, de-a valma, instituţii sau simpli trăitori pe meleaguri nord italiene. Instituţiile noastre, aşa cum începusem să le cunosc, au rămas imobile, au răspuns prin celebra Tăcere. Românii din Milano pe care i-am contactat s-au împărţit în două categorii: unii dezinteresaţi de ce putea să le aducă un eveniment cultural şi alţii care l-au primit cu entuziasm. Există pe Internet şi grupuri de români adunaţi în jurul unor interese comune. Cu cât mă depărtam de o discuţie individuală şi mă adresam unui grup, cu atât interesul era mai scăzut. Grupul de pe facebook, „Romanii din Milano” nu mi-a răspuns, ca şi cum nici n-au văzut informaţia pe care le-o furnizam. În schimb comentau la greu scandalurile politice din ţară. Explicaţia este că cei mai mulţi români sunt în Italia pentru interese materiale clare, au plecat departe de ţară ca să facă bani şi orice se adaugă şi poate împiedica efortul lor materialist nu este privit cu interes, ca să nu spun că îl ignoră de-a dreptul. Există însă şi o Asociaţie culturală românească care organizează acţiuni, scoate un anuar şi chiar se pregătea să deschidă o Bibliotecă românească în Milano. Preşedinta asociaţiei, doamna Viorica Popescu, a venit la premiere, deşi a fost nevoită să schimbe mai multe mijloace de transport, şi mi-a înmânat două anuare ale activităţii lor din ultimul an, cu rugămintea să le duc Bibliotecii judeţene „Gh. Bariţiu” cu care era în contact. Oameni şi oameni, ca peste tot. Cei prezenţi în sală la momentul premierii mele au fost extrem de receptivi. Erau aceia care şi-au dorit să vină şi care simţeau nevoia să demonstreze că sunt altfel decât cei despre care mulţi îşi formaseră o părere defavorabilă. I-am implicat, cum spuneam, în recital şi au răspuns excelent, m-au ajutat să fac spectacol, s-au bucurat de ce se întâmplă. Un lucru şi mai important s-a produs. Entuziaşti, chiar peste limite, au fost şi destui italieni prezenţi în sală, chiar dacă o parte din ceea ce spuneam eu, în româneşte, nu aveau cum să înţeleagă. Dar fluxul s-a produs. Jacqueline, organizatoarea, emoţionată ea însăşi, îmi spunea la sfârşit că a văzut italieni care plângeau. Pe unul dintre ei l-am cunoscut. S-a apropiat de mine, m-a privit în tăcere, căuta să mă citească, să mă scaneze cu amănunţime. Apoi m-a îmbrăţişat. Fără o vorbă. Nu era nevoie de mai mult.

L.C.T.: Ştiu că în cadrul târgului v-aţi însoţit de o plachetă bilingvă de sonete: „Şoaptele clipei/Parole sussurrate dall’istante”. Vorbiţi-ne puţin despre ea şi despre receptarea ei.
A.M.: Ideea realizării unui pliant de prezentare a aparţinut organizatorilor care l-au distribuit în câteva sute de exemplare în timpul Târgului. Cinci sonete erau traduse excelent de Eugen D. Popin, poetul din Banat stabilit în Germania. A făcut o muncă de mare probitate profesională şi cu o ştiinţă a ritmului, a măsurii , a intonaţiei şi a versificaţiei cum rar se întâlnesc la un traducător. S-a adăugat, în ambele limbi, un CV de prezentare a autorului şi a traducătorului, s-a realizat coperta, o propunere italienească foarte potrivită cu structura sonetelor traduse, şi s-a distribuit gratuit celor prezenţi. Ceea ce cred că a fost bine este şi faptul că am ales sonete cu tematică diversă, de la dragoste la accente sociale, ceea ce, în ciuda formulei restrânse, a fost în măsură să dea o imagine consistentă unor preocupări materializate în ţară prin apariţia a şapte volume de sonete, în şapte ani consecutivi. Pliantul a stat la dispoziţia vizitatorilor pe toată durata Târgului ceea ce a făcut ca el să fie prezent în cercuri diverse şi la nivelul fiecărei edituri participante cu stand propriu. A fost, de altfel, şi un fel de produs de schimb în contactele mele cu o serie de editori şi reprezentanţi culturali, oferind această plachetă de prezentare şi primind, la rândul meu, o serie de cărţi şi materiale publicitare. Cele două sonete recitate de mine cu ocazia premierii erau dintre cele prezente în pliant, în variantă bilingvă, ceea ce a uşurat buna lor receptare, iar impresia generală despre calitatea sonetului românesc în patria lui Petrarca a fost astfel rotundă şi pozitivă.

L.C.T.: Domnule Munteanu, ştiu că ceea ce s-a întâmplat la Milano are o continuare: prezenţa dumneavoastră într-un juriu şi o viitoare carte de sonete în italiană. Vă rog să dezvoltaţi subiectul.
A.M.: Tot ceea ce s-a întâmplat în 2012, de la primirea veştii că voi fi premiat la Milano şi până dincolo de consumarea evenimentului propriu-zis, a intrat în rândul miracolelor cu care m-am hrănit în ultima perioadă de timp. Aşa cum neaşteptat a fost primul contact al organizatorilor, când am fost anunţat că sunt nominalizat la premiu, la fel s-a încheiat tot şirul contactelor noastre. La o lună după încheierea Târgului, am primit o scrisoare oficială prin care eram invitat să fac parte din Comisia Europeană a Premiului Literar Internaţional NUX. Dincolo de formulele de politeţe, deseori excesive – dar aşa se procedează în cadrul unei adrese oficiale – cum este aceea că „sunteţi persoana cea mai pregătită în materie poetică şi literară din ţara dumneavoastră şi cel care poate participa cu opinii deschise la manifestarea Milano Book Fair 2013”, era precizată componenţa juriului, formată din scriitorul american Douglas Preston (pe care l-am cunoscut la Milano), Wolfgang Hohlbein, profesorii italieni Giuseppe Serpillo Salbati şi Francesca Paci, din „alţi cercetători distinşi”, şi se încheia cu o formulă care dorea din start să dea importanţă demersurilor ce urmau să fie întreprinse, atâta timp cât se preciza că „veţi face parte din cea mai severă comisie a literaturii europene”. Între atribuţii, care urmează să fie detaliate în cadrul unui regulament, se preciza că am misiunea de a semnala scriitori din tara mea, oameni care au într-adevăr talent şi care nu-i necesar să aibă zeci de publicaţii, pot fi puţine, dar de calitate, şi să-i propun colegilor care fac parte din juriul internaţional. Se precizează, de asemenea, că sunt liber de a judeca operele scriitorilor care concurează pentru Premiul European de Poezie NUX, de oriunde ar veni ei.
Nu cred că e cazul să mai punctez onoarea pe care am resimţit-o prin această nominalizare care îmi întăreşte convingerea că felul în care m-am prezentat la Milano nu a fost unul de duzină. În legătură cu viitoarea carte de sonete tradusă în italiană, totul a pornit de la pliantul care s-a constituit într-un prim material de studiu şi de discuţie cu o editură din Italia. Le-am spus doar că nu doresc să colaborez decât cu acelaşi traducător, pentru că finalitatea să fie aceea dorită. Aşadar avem de lucru în continuare.

L.C.T.: Acum pe final aş dori să vă pun, pe modelul „trei în unu”, o întrebare-curiozitate legată de volumul „7”. Pe de o parte sunt în carte dese referiri la tăcere, moarte şi la lupta cu realitatea apteră („În chin mă sui…” sau „Spre pieptul urii îmi îndrept săgeata” ş.a.m.d.) care trimit la ideea conform căreia creaţia e suferinţă, exorcizarea ei şi trimit la figura rătăcitoare a poetului ca hidalgo donquijotesc iar, pe de altă parte, poemul este visător, elaborat, giuvaer, iar poetul e dedat, într-o atmosferă parcă din poeţii arabi, plăcerii, vinului, iubitei. Îl întreb pe poetul Adrian Munteanu de care parte se simte, totuşi, mai apropiat? Care parte descrie mai bine intimitatea sa poetică? Este mai profitabil pentru poet extazul sau frământarea?
A.M.: Ai dreptate referitor la ultimul meu volum de sonete, „7”. El este alcătuit pe principiul diversităţii tematice şi de stare, o diversitate aproape antagonică, fortuit disipată în ce are mai adânc sufletul meu. Aceasta s-a făcut pentru o bună reprezentare, pe de o parte, dar şi pentru a dovedi că nu sunt unicord, că dezvoltarea se face prin explozie temperamentală, prin diversitate şi chiar contradicţie de stări şi tensiuni, în funcţie de melanjul care se produce între trăirea particulară şi incidenţa realului care mă influenţată puternic, chiar mai puternic decât mi-aş dori, deseori chinuitor. Despre convingerile mele referitoare la intimitatea poetului pot răspunde destul de simplu şi direct. Fără să fie o constantă a creatorului, ci o particularitate care ţine de structura mea personală, de modul meu de raportare la viaţă, de arderile intense ce se produc, de capacităţile de a mă salva sau incapacităţile de reacţie la un moment dat faţă de biciuirile sociale, este clar că nu-mi este mai uşor, dar mă simt mai întreg în partea întunecată a vieţuirii şi a vibraţiei, în ceea ce ai numit frământare. Acesta sunt eu, cu durerile mele insuficient vindecate, mereu întreţinute de stimuli noi, potrivnici şi încrâncenaţi, ascunşi şi însetaţi de sânge. Este o vieţuire care ţine şi de înclinaţia mea spre spectacol, de convingerea că poezia în sine, ca segment integrat artisticului, are doza ei majoră de ceremonial. Poezia nu poate fi numai o înşiruire plată, detaşată, rece, lipsită de farmec, de învăluire, de vibraţie, de emoţie, compusă doar din imagini crude ale realităţii înconjurătoare. Ne este suficientă realitatea însăşi pentru asta. Pot fi (şi am fost de nenumărate ori) detaşat, optimist, vorbind de natură, de iubire, dar şi afundându-mă în miasme cotidiene, refuzând obstinat frumosul, aproape de scabros, pot fi (şi am fost) experimentalist, dar am simţit nevoia, la răstimpuri, să mă reîntorc la uneltele ce-mi sunt specifice, aproape de însingurările şi încarcerările interioare, pentru a răspunde la întrebări fără răspuns, dar capabile fie de limpeziri, fie de întărirea unor angoase. Poezia care ne poate reprezenta are întotdeauna o structură complexă. Poezia este haina noastră de sărbătoare. Accesoriile pe care le potrivim pe trupul ei se spală, se curăţă, se lustruiesc pentru a ne (re)prezenta cu cinste, în lumină sau penumbră, dar întotdeauna în armonie cu noi înşine, cu demnitatea rostirii. În poezie resimt lucrurile ca şi pe cele din viaţă. Ori de câte ori sunt obligat să mă îmbrac banal, neîngrijit, mi se schimbă cu totul starea de spirit, nu mai am vlagă, par un fel de câine hăituit. Am nevoie să mă simt bine în hainele mele, să mă reprezinte, să fiu eu cel din adânc. Acest lucru se extinde şi în relaţie cu ceea ce scriu, pentru că este vorba de atitudine, de modul de vieţuire interioară. Aşa simt şi aşa afirm: poezia de calitate se naşte din durere. Durerea aceasta care ţine de experienţa trăită, nu învăţată din cărţi, este aceea care pătrunde în fibre şi scoate la suprafaţă frământări articulate, energii latente. Orice privire fără vlagă, artificială, suficientă sieşi, mişcă lucrurile doar pe orizontală, nu în adâncime şi nu interesează, sfârşind în derizoriu. Poate supravieţui pentru un anume segment temporal restrâns, dar întotdeauna se simte nevoia de a percepe şi partea profundă a creatorului, pentru a înţelege dacă este vorba de seriozitatea jocului de-a poezia sau e doar o construcţie butaforică, artificială şi plată. Poezia este cu mult mai mult decât atât, ea trebuie iubită, nu trădată, bagatelizată. Poezia este cartea noastră de vizită.

A consemnat Laurenţiu-Ciprian Tudor