Spații culturale nr. 26 (5)

LA ANIVERSARĂ: RADU CÂRNECI
– 85 DE ANI –

Passionaria STOICESCU

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă… cu Poezie

Nu e de crezut vârsta poetului Radu Cârneci! Frumuseţea lăuntrică şi iubirea l-au conservat atât de bine, încât se poate lăuda oricând şi oricui cu anii săi mulţi şi rodnici.
Îl cunosc de pe vremea „apostolatului” meu la editura Litera. Era redactor la Contemporanul, eram „colegi”, având redacţiile pe acelaşi culoar al Casei Scânteii. Culoarul nostru comun s-a dovedit, de fapt, Poezia. Mai târziu am aflat ca era de la Râmnicu Sărat, de obârşie, oraş în care am făcut primii ani de şcoală, primii ani de învăţământ, de activitate culturală, ca şi Domnia sa la Bacău… Apoi am descoperit, cu uimire, că o soră vitregă a sa, Ştefania Cârneci (Coca) îmi fusese colegă de bancă în clasele primare.
Aşadar, nimic nu se dovedise întâmplător! Maestrul, cum cu onoare îmi place să-i zic, mi-a îndreptat şi mi-a publicat poeziile în Contemporanul, mi-a recenzat generos cărţile, mi-a fost sprijin la intrarea în Uniunea Scriitorilor, ne-a fost gazdă bună, alături de minunata sa doamnă Emilia, mie şi soţului meu, regretatul profesor universitar Andrei Ivanov, în casa primitoare de la Cişmigiu, mi-a oferit splendidele lui cărţi, cu dedicaţii de suflet. Am fost împreună la multe întâlniri de poezie, mi-a onorat lansarea unor cărţi cu prezenţa sa luminoasă şi îndatoritoare, în care alocuţiunile sale au avut cu consecvenţă acelaşi laitmotiv: prietenia, profunzimea gândurilor şi a sufletului.
Dar răsplata lui pentru darurile cu care a fost hărăzit a însemnat şi „opera vie”, nu doar Cartea. „Din stejar, stejar răsare”, din artist, artist rodeşte: Domniţele sale măiastru plămădite întru Poezie şi Muzică, nepoţii săi excepţionali, la ale căror concerte am avut onoarea să fiu invitată, îi continuă cu excelenţă drumul.
Într-o dedicaţie, cu vocaţia clară nu doar a prieteniei, ci şi a vieţii lungi (pe una din cărţile sale de căpătâi, neîndoios „Cântarea cântărilor”), oferită cu prilejul zilei mele de naştere, pentru că e datată „30 aprilie 1977 – 30 aprilie 2077!”, Radu Cârneci mi-a scris: „Minunatei Poete şi Distinsei Doamne Passionaria Stoicescu, din aleasă simţire şi sinceră preţuire, această Cântare, care se vrea o vale de cer înstelat şi un munte ameţitor de miresme, dar mai ales o majestuoasă intrare în catedrala de frumuseţi: Iubirea, în semn de prietenesc omagiu de la Radu Cârneci.”.
„În semn de prietenesc omagiu… „Şi iar ne întoarcem la „prietenie”! Ca să ai atâţia prieteni, însă, trebuie să fii generos, iar ca să fii generos, trebuie să fii bogat sufleteşte. Dă numai cine are de unde da!
Slavă Domnului, Maestrul a dat toată viaţa şi vremea, oricât ar vremui, îl ajută să dea încă. Acest „dar” are o motivaţie profundă, pe care tot Domnia sa o decodează în postfaţa aceleiaşi „Cântări a cântărilor”: „…o adâncă nevoie de puritate şi poezie. În societatea contemporană, prin excelenţă tehnocrată, când omenirea, datorită progresului ştiinţific, trimite oamenii să studieze cosmosul şi cele ale sale, în această epocă a avionului supersonic, a automobilului, a televizorului, a luptei contra cancerului, dar şi a dezumanizării şi genocidului, lumea este într-o continuă, febrilă, nebună căutare a ceea ce se cheamă azi a trăi. A trăi intens cu orice preţ, chiar dacă fără frumuseţe, fără dragoste, fără adevăratele cântece./… / Lumea simte, şi artiştii în primul rând, că la această formidabilă forţă care este civilizaţia contemporană, trebuie adăugată acea aură care aparţine numai omului şi care se cheamă puterea de a iubi. A iubi adânc şi sincer, curat şi de taină, cu încredere, cu dăruire şi fără margini.”
Aşadar, „a iubi adânc şi sincer, curat şi de taină, cu încredere, cu dăruire şi fără margini.” Iată un crez de viaţă lungă, de viaţă închinată Poeziei.
La mulţi ani, Maestre Radu Cârneci!

Petru SOLONARU

Caligrafilia „Dorador”-ului

Prin „Dorador”,* d-l Radu Cârneci, într-un exerciţiu incantatoriu, intuieşte, ca mod de aflare a lumii, caligrafilia, frumoasa grafie a iubirii, ţinând, totuşi, în subsidiar, să avertizeze tandru că cine nu găseşte locuire în urzeala-i, nici nu o poate desfira.
Egală îndreptăţire între facere şi des-facere, altă realitate, doar întrezărită, de Dincolo, se revarsă ca o aşezare pe germinarea-i dramatic-ademenitoare.
Căutând principiile literelor Venerei şi mişcând din loc temeiul emotivului, poetul articulează interogaţii purificatoare spre marele ne-răspuns, sub nume arhetipale.
Este totul aici. Şi cutremur, şi pace…
Curtean pios al muzicii lirice, Erato, autorul, prin această carte, amintind de Corinna lui Ovidius ori de Cynthia lui Properţius, mărturiseşte, în pagini înfiorate, despre laguna de netulburare (ataraxia!) spre care îl cheamă ceaţa dulcilor primejdii: „Frumoasă vei fi, o, Dorador!… La hotarul acela/ e o ceaţă de aur, iar dincolo tăcerea aşteptând/ să ne înstăpânim în ea nevăzutele chipuri…”.
Acum, coborâtoarea morfologie a semnelor, parcă luând din ne-asemuire asemuirea, dă măsură ascensională sintaxei, iar vârtelniţa de mărgean a tâlcului cumpăneşte închinări fosforoase de piatră: „De tainele noastre vom pieri, spuneai/ şi privirile îţi erau ca o spaimă aleasă;/ de taine şi de izvoare secate/ cu liniştea uscată, ca o piatră rugându-se…” (Leul de aur)
Fiică a cerului, fantasma-i, între configurare şi minune, aparţine ultimei, cât oglindirea sa se abandonează oglinzii şi nouă ne risipeşte inocenţa în nelinişti. Grăniţuire a meditării, punctifică silabe fără apărare în fila cupidonică, salutându-l pe ingeniosul colecţionar de metafore sub o desenaţie de peniţă augurală: „Dezgroapă-mi cuvintele, spuneai, sapă/ la temelia lor de tăcere; acolo/ sunt boabele fără de nume şi-n ele/ miezul ascuns. O, descoperă-mă!” (Delirul de taină)
Focalizând nervurile pure ale ascunsului, d-l Radu Cârneci aplică o bună contrastare predicatelor atunci când distilează în recipientul dansului ibovnic cuvinte – fervori şi se uită misterios peste umăr la culorile lui Degas, ca la uimiri de Iele.
Vocaţia i se desluşeşte după modul cum ordonează mai cu seamă forfota gerunzială în textura poematică, şi cum transgresează decisiv mitul vremilor de vrajă a acelui ,,ceva’’, semnificând mereu ,,altceva’’. Aproximând Fiinţa (pasărea) prin aparenţă (înserarea), ajunge la glasul abisal al fulgurării, ce-i conferă încrederea întru ,,a fi’’: ,,Înserare, pasăre sfântă şi rece/ te aduni peste mine. Aripile tale, pleoape/ pliscul tău, fulger fără de şoaptă/ochii din cer.” (Înserare).
Se pârguie, aşadar, rod năprasnic în fructul oprit…
„Aruncarea Afroditei”, mărul, diez al surâsului, „Dorador”-ul este o versiune maximală a cosmosului, ce cuprinde în cămaşa-i atât văzutul, cât şi ne-văzutul, forţa vitală. La orizont, omul, căzut pe gânduri, şi simbolurile sale petrec rostul aceluiaşi aluat, ce leagă şi dezleagă apururi sunetala tăcere, menită a vorbi despre imensele revărsări de linişte ale divinului: „Tăcerea ta, tăcerea mea, tăcerea/ a mea, a ta, a noastră, fără de margini, în care/ Dumnezeu, coborând, ar fi nesfârşită tăcere…” (Tăcerea ta.).
Cu stihuitorul, credem şi noi că dragostea chiar stă sub vâsla lui Lohengrin, cât efuziunea din carte dă seamă visării, iar arta sa, socotită în travaliu şi durere, vesteşte, disipând, Bucuria.
Creionând lucruri ce sunt şi, cu osebire, lucruri „ce nu sunt”, chemate, acestea din urmă, să modeleze existenţa noastră, scriitorul trimite la gesturile (imaginile) dirijorului ce, prin baletul algebric al mâinilor, sugerează sonorităţi care abia ulterior vor fi înfăptuite, dar fără ca ele însele să fie sunet. Astfel, ne aminteşte de jocul insolit dintre „a afla” şi „a spune”, dintre instinct şi emoţie, de idila fermecătoare a verbului (cineticul) cu realitatea substantivală (staticul), în scopul surprizei întoarcerii sufletului la luminile obârşiale, prin asta adăugând „mied” la înţelesurile ne-înţelese ale clipei, ce stăruie pe creanga de argint a eternităţii: „pe gând îmi creşte-o iarbă argintie/ din tot ce-a fost din tot ce n-o să fie/ spre-a fi mereu mai pur ca inorogul,/ ci doar chemarea ta fiindu-mi drogul/ de-a-mi re-ivi un ceas din veşnicie/ pe când îmi creşte-o iarbă argintie…” (Pasărea de cenuşă).
De la un capăt la altul, florilegiul prezent este un imbold înflăcărat către cumpănitul erotism spiritual şi, dăruit discursului poetic sub lucrarea-i cea bună, devine parte convingătoare de adevăr. Cartea nu face aluzie la reprezentarea frumosului
uitul). Frumosul din Templul Iubirii, care, deşi ca primă condiţie are senzorialul, este surprins, în sensul său adânc, doar de intelect, ca puritate. Între cele două tărâmuri, exersând armonii, fantasma dividerii şi compunerii bucuriilor estetice estompează trupescul, în timp ce graţia creşte.
În strădania-i absorbită spre fericire, desenator al lumii posibile a nimicului şi problematizând caligrafilia, poetul este alegerea cuceritoare, căci, iată, el înfăţişează, prin filiaţia cu limbajul iubirii, himerele!… ca „lungi stoluri de destine”, după şoptirea lui Ion Barbu.
Şi, în definitiv, ştim ceva mai trainic decât lucrul acesta?…

*,,Dorador”, poeme de Radu Cârneci, Editura Orion, 1997, cu o versiune franceză a Paulei Romanescu

Valeria Manta Tăicuţu

Don Juan

la ospăţul de piatră au venit statuile
tuturor zeilor. Unele purtau încă pe
creştet coroane vestejite de mirt, foşnind
ca marea-n amurg. Altele îşi frământau
şerpii încolăciţi printre corzile lirei,
căutând cu ochiul cel viu din adânc
ultimul cântec.
Ningea cu părere de rău, prietene,
ningea disperat şi confuz, acoperind
rănile de piatră, cioturile de mâini,
urechile surde. Te căutam printre
umbrele reci temătoare. Când a
răsărit soarele, încă scriam.
Prezentul cobora în trecut, trecutul se
vărsa în viitor, ca la orice
naştere prematură.

Psalm

lăcrimau pereţii chiliei tale, părinte, stingând
luminile de ceară. Mirosea a smirnă şi
a durere, a răni şi a stigmate înflorind
în carnea de întuneric a clipei. Te rugai
pentru ieşirea mea din lemnul întărit cu
inele de fier, pentru acceptarea crucificării
pe suprafaţa linsă de umede flori de
mucigai. Învăţam să spun nu întunericului,
clipei, lemnului şi florii. Învăţam să
spun nu stigmatului revelat, poruncilor
şi smereniei. Fii sclav, îmi spuneai,
umileşte-te la intrarea în cer.

***
acelaşi zgomot sparge întinsul amiezii,
violent şi sinistru ca paşii prostituatelor
bântuind un oraş de morţi scufundat. Tocurile
bat ca un ceas, făcând pietrele de râu
să sune. Simţi ecoul agil printre
peşti, cum intră în odăile pline de apă, şi alge,
şi scoici, şi ţeste închipuind piramide pe o
barieră iluzorie de corali
Amiaza ca un oraş scufundat se populează
cu umbre. Mişcări furişate, forme greu
de identificat, tristeţi provinciale

Doina CERNICA

O pasăre cântă în metrou

Pliată, harta metroului londonez (,,Tube map”) nu-mi acoperă palma, dar reuşeşte să ofere imaginea clară a reţelei sale (cea mai lungă din lume), inventarul cu indexul tuturor staţiilor şi cu simbolurile facilităţilor (parcări pentru maşini, pentru biciclete, centre de informare turistică), numere de telefon, adrese electronice de primă necesitate. Plus, pe copertă, concretizând deja dezideratul artei în subteran formulat de primăria Londrei pe acelaşi dreptunghi de hârtie (reciclabilă) – ,,Linia centrală” de Tracey Emin. Tracey Emin este din 2011 profesoară de desen la Academia Regală, ea şi cu Fiona Rae fiind primele reprezentante ale sexului frumos admise în corpul profesoral al venerabilei instituţii fondate în 1768. Într-o ţară, într-un imperiu cu atâtea capete încoronate femei!, aş fi tentată să comentez, dacă nu aş şti cât de nedrepte pot să fie absolutizările pripite. Dar iată şi argumentul cel mai la îndemână: asistent manager pe Northern Line este o româncă din Râmnicu Vâlcea.
Pe Northern Line, în Golders Green, suntem, împreună cu prietena noastră Crina, şi noi, Niadi şi cu mine. Desenul lui Tracey Emin creşte ca o tulpină subţire din London Bridge, cu ramuri puternice şi înfrunzite spre Oxford Circus în stânga şi Liverpool Street în dreapta, din care atârnă câte un fruct spre Victoria într-o parte şi spre Shoreditch High Street, în cealaltă. În vârful tulpinii ce se înalţă din staţia care poartă numele de Podul Londrei, între frunze tinere, cântă o pasăre asemenea. Frunzele se înverzesc sub ochii mei, iar păsăruica se aureşte în soare. Nu e un efect al hârtiei, al cernelii, ci al cerului liber: staţia aceasta este la suprafaţă, linia în ansamblul ei este însă de adâncime, suntem aproape singure, cu toate că linia neagră cunoaşte cel mai dens trafic. Negrul este una din cele douăsprezece culori care alcătuiesc urzeala covorului subteran ţesut zilnic de Londra, din zori până spre miezul nopţii. Pentru ca străinul să se descurce cât mai uşor, culorile liniilor de pe hartă sunt repetate în staţii, în barele şi în tapiseria scaunelor din vagoane. Doar negrul este o excepţie, el rămâne pe hartă, fiind înlocuit în realitatea liniei cu un soi de gălbui, deoarece, au spus psihologii şi cuvântul lor a fost hotărâtor, ar fi deprimant să călătoreşti sub pământ între obiecte negre. O istorie de un secol şi jumătate a permis ca totul să se ia în calcul, totul să se ia în seamă, de aceea nu ne mirăm, apreciind doar grija, când suntem avertizaţi că în staţia următoare există un gol între treapta vagonului şi marginea peronului. Golul este atât de îngust, încât doar străduindu-te ar putea să-ţi alunece piciorul în el, însă atâta vreme cât posibilitatea unui accident rămâne, şi în consecinţă şi antrenarea metroului într-un proces pentru despăgubiri, nicio măsură de prevedere nu trebuie neglijată.

Se spune că ideea unui mijloc de transport public subteran ar fi aparţinut unui avocat londonez, Charles Pearson, exasperat de înghesuiala, de aglomerarea oraşului la 1845. Dar ea este pusă în practică ,,abia” în 1863, la 9 ianuarie, când are loc inaugurarea primei linii de metrou din lume, cu primul tren străbătând pe sub străzile Londrei cele 3,5 mile dintre Paddington şi Farringdon. Era tras de o locomotivă cu abur, ceea ce trebuie să fi însemnat un inconvenient destul de mare, care însă nu a putut să-i ştirbească uriaşul succes: 26 000 de pasageri pe zi în primele şase luni. Şapte ani mai târziu, va trece pe sub Tamisa, iar în 1890 va intra în funcţiune prima linie electrică de adâncime. Dar între aceste date, ţin să consemnez una ignorată de istoria metroului londonez. Naşterea cu două decenii după inaugurarea sa, în mai 1883, la Fălticeni, a lui Dimitrie Leonida, cel care, în anul 1908, încă student, va realiza proiectul ,,Metropolitanului” din Bucureşti. La vremea aceea, urmând pilda Londrei, Atena, Istanbulul, Budapesta, Viena, Parisul beneficiau deja de propriile metrouri, cel de la Bucureşti intrând în funcţiune cu mult mai târziu, în toamna lui 1979, la zece ani după ce linia Victoria a aceluiaşi metrou-locomotivă devenea primul sistem computerizat din lumea underground.

Dar la fel de puternic ca în subteranele Terrei, metroul londonez avea să intre şi în istoria poeziei. La iniţiativa scriitoarei Judith Chernaik, în 1986, sub auspiciile primăriei Londrei a debutat ,,Poems on the underground”, un program de întâlnire a călătorilor din metrou cu versurile unor autori clasici şi contemporani. Îţi desprinzi ochii de pe cartea, ,,tableta”, ziarul din mâini şi auzi dintr-odată păsăruica lui Tracey Emin cântând: deasupra barei de susţinere, lângă harta reţelei, încântătoare bucurii poetice. Şi această întâlnire avea să aibă urmaşi: la Bruxelles, cu prilejul unei manifestări literare internaţionale, dar şi, în 2008, în tramvaiele ieşene, la a şase suta aniversare a primei atestări documentare a capitalei Moldovei. În ce mă priveşte, prima dată la Londra şi prima oară în metroul londonez, sunt fascinată de harta lui legendară, de poezia jocurilor celor douăsprezece culori ale sale, până ce din nou se desenează o poveste. A lui Harry Beck, care în 1933 concepe imaginea metroului nu geografic, nu la ,,scară”, ci, independent de distanţele reale dintre staţii, apelând numai la linii drepte sau diagonale, cu evidenţierea traseelor şi a conexiunilor. Chiar dacă nu de mult a suportat îmbunătăţirile reclamate de noile staţii, harta lui Harry Beck face parte din patrimoniul britanic, stând la temelia hărţilor tuturor metrourilor din lume şi inspirând creaţii din toate domeniile, inclusiv designul vestimentar. Nu ştiu dacă alegerile lui Harry Beck în privinţa culorilor au fost sau nu întâmplătoare, dar mie, ele, mi-au adus în minte credinţele înmănuncheate de o veche poezie populară pentru mireasa care nu doreşte sau, divorţată, văduvă, evită albul rochiei: ,,verdele nu se cade, griul nu te duce pe calea cea bună, cafeniul te va purta departe de oraş, albastrul înseamnă dragoste fidelă, roşul e ceva mai bun decât moartea, galbenul te va face să te ruşinezi de ceilalţi, negrul să revii asupra hotărârii, rozul să fii văzută cu ochi buni de alesul inimii”. Legat de nuntă, nu pot să nu pomenesc şi faptul că încercând să găsim biserica ziariştilor, St. Bride’s, am avut surpriza să-i descoperim în turla spiralată modelul impus de cofetarul Rich pentru tortul miresei.

Cu peste un miliard de pasageri anual, metroul londonez este un spaţiu al maximei politeţi, ale cărei reguli sunt reamintite permanent, cu o undă de umor, de aceea le receptezi ca plăcute, ele fiind îndeosebi imperative. Astfel, de pildă, pe scările rulante, pe coridoarele care duc la staţiile de schimb, călătorii se aşază, merg în şir indian pe stânga lăsând loc suficient pasului alert al celor foarte grăbiţi. O vestimentaţie sobră îi distinge pe localnicii în drum spre serviciu, deşi poţi să vezi şi câte un domn în costum şi adidaşi sau câte o domnişoară desculţă, cu pantofii eleganţi, cu tocuri, în mână. Crina, prietena noastră, nu numai cu ani destui aici, dar şi cu o temeinică cercetare doctorală privind modalităţile în care Administraţia Publică din Londra planifică turismul sustenabil din punct de vedere economic, social-cultural şi al protecţiei mediului, surâde şi ne explică, pantofii cumsecuvine pot fi păstraţi, încălţaţi la locul de muncă, pentru deplasare e mai comod aşa şi faci şi economie de timp. Un amănunt care spune multe şi despre curăţenia perfectă din spaţiul în care pătrunzi prin cercul roşu, traversat de înscrisul alb pe albastru, underground, un logo la fel de faimos ca şi harta metroului. De aceea nu pot să nu tresar când privirile mi se încrucişează cu ale unui broaşte ninja, discutând calmă într-un grup de prieteni. Este moda party-urilor tematice, aflăm tot de la Crina, care ne povesteşte, cât de acaparantă s-a dovedit şi în această privinţă olimpiada, îmbrăcând tinerii în treninguri, tricouri, cercuri şi medalii. Şi, să adăugăm, rebotezând pe perioada ei staţiile de metrou cu numele unor sportivi celebri. Cinci dintre ei români, Ivan Patzaichin şi cele patru doamne, Nadia Comeneci, Elisabeta Lipa, Georgeta Damian şi Iolanda Balaş, veritabil catren, a cărui poezie ne răsună direct în inimă. De altfel, două panouri cheamă şi acum în memorie Jocurile Olimpice şi Paralimpice de astă vară. Unul cu un îndemn de a nu-i privi stăruitor pe oamenii cu dizabilităţi, ca să nu se simtă stingheriţi, diferiţi de noi, altul care proclamă continuarea Olimpiadei şi după încheiere, menţinerea spiritului său. Rămânând încă o clipă în spaţiul metroului şi al poeziei, să întârziem la intrarea în staţii asupra invitaţiei de a participa la evenimentul zilei, festivalul caraibian, de pildă, însoţită de recomandări privind traseul optim de urmat până la locul desfăşurării lui, şi asupra darului oferit de metrou: o strofă, un aforism, un citat celebru. Precum acesta, din ,,Cum vă place” de Shakespeare: ,,Cea mai adevărată poezie e aceea în care se află cea mai multă închipuire”.

Sărbătorit la 150 de ani de la inaugurare în ianuarie şi de-a lungul întregului 2013 cu repunerea în funcţiune a unor locomotive şi vagoane ale începutului, după regulile frumoase ale veşmântului miresei, ceva vechi, ceva nou, ceva de împrumut şi ceva albastru, albastru fiind desigur fondul înscrisului underground, prin care îşi anunţă la suprafaţă prezenţa subterană, metroul londonez este un simbol al utilizării timpului cu grijă pentru preţioasa, diafana sa materie, dar şi primul loc în care poezia a ieşit masiv în întâmpinarea omului. De aceea urcăm, ţinând la căldura palmei păsăruica lui Tracey Emin, în gigantica roată de pe malul sudic al Tamisei, cea mai înaltă din lume, construită pentru sărbătoarea Mileniului. De aici, din creştetul ei, Londra se cuprinde cât ochii nu pot cuprinde, nu numai dincolo de zare, dar şi dincolo de adânc, acolo unde un arbore continuă să crească nu numai ramuri, ci şi frunze şi fructe, şi cântecul unei poveşti mai vechi decât noi.

Eleonora Stamate

Domnule Eminescu,

Universul vibrează,
Îl auzi?
Și-a rezemat urechea de umărul tău.
Nu mă privi cu ochii triști!
Doina ta răsună în soare, ea a topit ceara vieții
Și a inundat Soarele și Luna!
Ce feerie!!
Iar, când Soarele și-a topit razele,
Pentru ultima clipă a vieții tale,
Te-ai retras în chilia-ți astrală,
Voind parcă, să iei cu tine
Luna cu vraja ei, muzica izvoarelor, șoapte de dor.
De-acolo, îți mai cobori privirea
Printre petale de nori,
Pe umărul zorilor,
Iar noaptea, cine îți deslușește
Muzica gândului, vede cum ochiul tău,
Atotcuprinzătorul, plutește pe tâmpla lunii
Sau printre stele răzlețe,
Cutreierând cu spiritul printre noi,
Și … îmbogățindu-ne cu atât mai mult,
Cu cât timpul ne desparte de piscul olimpian
Al frunții tale!!?
S-au încovoiat unii de prea multă uitare,
Bieții de ei au uitat că:
A fi român înseamnă a fi cu Eminescu,
A-l purta cu sine,
A te rezema de umărul lui,
A doini cu el,
A te ridica pe cer, odată cu Luceafărul!
Da, tu ești limba română, curată, străbună,
Ești focul, cerul, pământul!!
Ninge peste Carpații Limbii Române…
Urcați în Templul Eminescian!
Farul, care vă va lumina
Printre ramuri poleite cu promoroacă,
Va purta numele Eminescu!
Veniți la Templul Limbii Române,
Să luați lumină,
De nu veți ajunge la EA,
Cu siguranță,
Veți lua întuneric…

Distribuie: