Propoziții pretențioase – Aliceau
Nu mai fac, mămică! Nu mai fac, tăticule!
Bocet, cum la vârsta orfanatului cotidian mă apucă la pusul capului pe pernă. Atunci, însă, cauzat de urmarea uitării mele infantile. M-am trezit, deschizând ușa primului dormitor, că venisem fără Viorel. Instantaneu m-a cuprins frica, un fel de râmă ce se zvârcolea în piept, am îngânat că l-am pierdut printre sughițuri. Panică pe mama și pe tata, scuturare, chestionare, învinuire. Degeaba am încercat alibiul că mă dădeam în leagăn, iar el deja se evaporase, degeaba am explicat că venirea mea viza căutarea și eventuala lui găsire în drumul către casă. Desigur, eram la vârsta responsabilității și urma să primesc ceea ce merită cei ce greșesc. Dar după recuperarea penultimului frate. Am contabilizat la finalul cursei nebune contra cronometru de găsire patru alicote din dimensiunile curelei lui tata. Prima corecție din cele aplicate la momentele cheie ale vieții mele. Se sfârșise în acel moment practic copilăria mea.
Înconjurul pe două laturi a Edenului, de către vecinul lemnar, este doar o impresie greșită. Pare-se că se alipise Babau de bucătăria și atelierul său, nu invers. Misiunea noastră finală se rezuma la montarea jgheaburilor, a câtorva burlane în zona bucătăriei, în ton cu lucrătura din lemn, modelată minuțios și finisată aproape impecabil, cu floricele, cu seuri atent lipite, cu coturi trase la randalină și doar două aruncătoare pe laterala dinspre stradă. Străduință apreciată și răsplătită conform cu înțelegerea și ceva în plus: câte o masă de prânz oferită în cele două zile la domiciliul clientului. Pe gustul nostru.
La Poeni – e peste mână să spun Poeani – lucrarea se pierde în negura vremurilor de tranziție, în preajma anilor 98-2000. Doamne, ce demult! Cum începuse să se schimbe casa, lăsată o bună perioadă fără finalizare, trecută la prefaceri odată cu apariția norei, dorind să găsească soluția cea mai bună pentru conviețuirea cu socrii. Deși românul a licențiat expresia ,,soacră, soacră, poamă acră”, nu prea văd în Poeni niște sperietori, îi știam blânzi. Nea Poeană preocupat de chițibușitul la piesele electrice ale motocicletelor și mașinilor – parcă avea un trabant -, creat din aluatul meseriașilor ce-și dedică toată viața hobby-ului, soția o casnică supusă. Deci, niciun exces, nimic care să pună probleme tânărului cuplu de căsătoriți, și Ionel, și soția de-o seamă cu mine. Așa am ajuns să reînvelim casa și să mai punem un burlan, un jgheab la noua temelie de ,,casă”.
Ca să fie perfect alipiți, lui Ionel și lui Sorin le stă azi ,,stavilă” gangul de trecere dintre magazin și sala de forță. Dacă-mi amintesc bine cele două curți, aveau un gard de plasă, prins pe un cadru de țevi curbate ca la fostul gard al Căminului de vizavi de Poliție, respectiv un gard de scânduri din lanți, cocoțat peste un amplasament de beton cu stâlpi, în partea de curte din fața casei, unde bătrânul cuplu Vîlceanu îngrijea de legume, roșii cum nu mai vezi azi, ridicate pe araci cât gardul…. Asta așa, ca să-mi pară rău după anii aceia. Sorin mi-a fost partener de joacă în copilărie, strada Mihai Eminescu fiindu-mi ca a doua casă, până când, dintr-o joacă nevinovată, acesta mi-a fărâmat primul instrument făcut cadou de părinți, o triolă. Pentru care am fost certat cu vârf și îndesat. Mica dramă a fiecărui copil, uitată până la următoarea greșeală sancționată.
