Spații culturale nr. 26 (2)

Vasile GHICA

Noi ziceri despre… balamuc

Extrase din Procesul-verbal al Academiei RSR (7 august 1951). Opinii despre Brâncuşi şi opera lui:

Acad. G.Călinescu – „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că nu respectă opiniile despre realism ale criticilor de artă sovietici.”
Acad. G.Oprescu – „Chiar când foloseşte elemente de artă populară, Brâncuşi speculează prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.”
Acad. Al. Graur – „Lucrările lui Brâncuşi nu pot fi acceptate în Muzeul de Artă al RPR, deoarece în jurul lui se grupează antidemocraţii în artă.”
La fel de intransigenţi au fost şi Victor Eftimiu, Camil Petrescu şi I.Jalea. Procesul-verbal a fost semnat „pentru conformitate” de acad. Mihail Sadoveanu.
Iată cum uneori inteligenţa capătă culoarea laşităţii, iar bieţii academicieni devin nişte slugi servile.

***
Pictorul german Wogt Diel prezintă într-o expoziţie personală cadavre.
Mare mai e „galeria” Ta, Doamne!

***

,,Te vreau desfăcută şi goală
Cu șoldurile scrise-n spirală.” (Tudor Arghezi)
Primul vers pare furat din manele, maestre!

***

Aflat în Germania, poetul Mircea Cărtărescu a afirmat că el este singurul autor român demn de atenţie în Occident.
Știa meşterul că la nemţi modestia este marca… mediocrităţii.

***

,,Dragostea este atât de plăcută, că ar trebui păstrată numai pentru aristocraţi.” (Ducesa de Kent)
Şi noi, naivii, credeam că numai Hitler a vrut să ne castreze.

***

,,Dacă într-o zi poţi să nu scrii, nu scrie!” (E.Hemingway)
Aşa ar fi normal, dar cine-i prost să ne menajeze?

***

,,Luceafărul lui Eminescu nu este un mare poem. S-a crăpat.” (Ion Barbu)
Nu avea cum să se crape. Dar asemenea opinii sunt, cu siguranţă, cel puţin… dogite.

***

,,Totdeauna te înşeli când îţi judeci contemporanii.” (Petru Comarnescu)
Să nu exagerăm. Oricum nu le va fi uşor nici când vor ajunge prin bolgiile posterităţii

***

,,Veşnicia s-a născut la sat, iar băşcălia la… mahala.” (O.Paler)
De unde s-a întins ca o pecingine şi a devenit zeflemeaua noastră emblematică.

***

„Regele Nichita a murit şi mulţi se înghesuiau să-i ocupe tronul. Dar în artă nu poţi ocupa decât propriul tău tron.” (Eugen Simion)
I-au luat, poate, tronul din baie…

Neculai HILOHI

[Politici intertextuale]

Text pretext anexă la vexaţiune în vorbirea cu prune goldane golane ascunse sub lingua rustică latin-acustică şi paroxistic palustrică cu pretenţii de patristică, Cicero valah viola tribuna cu vorbe ca spuma prin care se putea înţelege orice sau totuna: „vom face, vom drege cel mai degrab’ până-n câşlege o samă de construcţii pe baze de soluţii tuarege (a se avea habar de clima tropică din munţii Ahaggar şi cu a cărei populaţie vom întreţine relaţii printr-un ambasador de hambar… care, deşi nu cunoaşte limba vorbită pe-acolo (berberă), fiindcă suntem informaţi că excelenţa sa a suferit în copilărie de holeră, impediment rezolvat cu atestat de la medicul său privat – chirurg promovat – ajuns primar, adjunct de partid secundar, cu ample activităţi la sărbătorile din calendar…). Aşadar, rugăm onoratul, stimatul auditor să aibă şaibe la şira spinării pentru protecţia şi selecţia suprimării durerilor ce se vor oferi… părerilor care nu se vor concorda cu averile oneste, grădini suspendate celeste, piscine, garaje şi multiple alte angarale care numai pentru întreţinere necesită cheltuite o groază de parale… Şi dacă mai adăugăm şi beyzadelele care călăresc noaptea şoselele făcând munci de cercetare cu propriile corpuri contorsionate printre fiarele maşinilor ilustre strivite de bariere ivite nepotrivit în calea majestuoaselor viteze breze, brave reminiscenţe anamneze de la Dinu Păturică a lui Niculae Filimon citeze… spitale, cimitire, terenuri de veşnică amintire, unde au implantat extravagante cavouri pentru odihna scumpelor odrasle ce nu au mai avut parte să sugă din corasla patriei, al cărei uger îl storc în continuare urmaşii care le continuă… paşii! Acum (vocea de la tribună tună) hopa, vom trece în Europa, tropa-tropa pe picior de plai cu-n şi mai bun trai, traiste de mălai pentru fiecare cu două picioare trece spre votare zicând: „la mai mare” şi cafea cu sare de joi până vineri urcă „lupii tineri” (celelalte zile – de mai ieri sunt pline – ). Cum văd viitorul? „Sapa şi cosorul”!

Interviu
cu poeta
SIMONA-GRAZIA DIMA

… Deşi par un poet elitist, nu sunt deloc unul, dar nu pot să fac mai mult decât să scriu.

Adriana Minculescu: Care au fost primele dumneavoastră manifestări poetice şi la ce vârstă au avut loc?
Simona-Grazia Dima: Scriu de când mă ştiu, iar poezia a apărut şi ea devreme, pe la 6 ani, dar sub formă uneori umoristică sau şăgalnică. Ca expresie unei stări definit lirice, profunde, ea s-a născut puţin mai târziu şi a coexistat cu cea premergătoare, de factură, să-i spunem, realistă.
A.M.: Care au fost poeţii care v-au impresionat şi de ce?
S.-G.D.: Orice s-ar fi spus de nişte ani încoace, Eminescu a fost şi a rămas pentru mine întruchiparea poeziei, iar Odă în metru antic, Seara pe deal, Mai am un singur dor sau Trecut-au anii sunt nişte repere impersonale, eterne, pentru sonul poeziei înseşi în limba românească. Nu obişnuiesc să-mi schimb părerile şi gusturile după modă şi simt că Eminescu are o muzicalitate şi o adâncime filosofică de amplă reverberaţie în suflet, nu l-am citit niciodată ca pe un poet de manual, ci ca pe o conştiinţă atinsă de aripa absolutului. L-am ascultat cu vocea inimii, ce se umplea de o dulceaţă subtilă. La fel, Bacovia, mai monocord totuşi, mai rece, cu un croncănit maliţios. Apoi, William Blake, de o plasticitate de-a dreptul hrănitoare, inspirator, apropiat. Gerard Manley Hopkins este unul dintre poeţii mei favoriţi, prin melanjul de spiritual şi hiperconcret, atât de rar, ca şi prin fervoarea credinţei, care transpare inclusiv din sonetele sale întunecate, amintindu-mi de Sf. Ioan al Crucii. T.S. Eliot, al cărui hieratism respiră o nobleţe intelectuală necontrafăcută. Wallace Stevens, un autor american de înaltă cultură şi simţire, poet de-a lungul întregii sale vieţi, aducând în prim-planul modernismului spiritualitatea, caracterul meditativ, de profunzime, al existenţei, nealterat de timp. Shakespeare, poetul prin structură, amplu ca viaţa, oceanic. Dante, concentrat, sobru şi puternic. Blaga, în primele sale faze, misterios, cosmic. Ion Barbu, strălucitor, preţios, bijuterie de clasă, excelent pusă în operă. Mai mulţi poeţi orientali: al-Hallaj, Rumi, Kabir, Omar Khayam, care ating problemele ultime într-un mod inegalabil. Mitropolitul Dosoftei, cel care descria, într-un limbaj arhaic, lent şi persuasiv, felul în care chiţii (balenele) cutreierau mările din vechime, livraţi în întregime Domnului, calmi, maiestuoşi. Ţiganiada lui Iob Budai-Deleanu, tot prin limbaj, ca şi prin atmosfera de derelicţiune, m-a captat în chip deosebit, o recitesc periodic, este o mare operă a literaturii noastre şi mă bucur că mai mulţi scriitori contemporani nouă (Traian Ştef, Şerban Codrin ş. a.) au rescris-o, în versuri sau proză. Admir şi destui poeţi de azi, nu-i voi numi, ca să nu fac omisiuni pe care apoi să le regret. O menţiune voi face doar pentru Mircea Ivănescu, deja stins din viaţă, dar nu şi din poezie, un poet care pe mine, în pofida aşa-zisului său caracter eseistic şi a discreţiei sale, mă emoţionează profund (apropo de pretenţia, enunţată de mulţi, ca poezia să exprime foarte direct varii sentimente!). Nici nu ştii, nu este foarte clar, ce sentimente exprimă Ivănescu, în afară de bucuria unei existenţe simple, embrionare (combinată, desigur, cu angoasă, temere, resemnare ori altele aidoma). O stare de tensiune existenţială maximă, diafană totuşi.
A.M.: În ce împrejurări s-a produs debutul literar şi cu ce sentimente l-aţi întâmpinat?
S.-G.D.: Debutul meu absolut s-a petrecut într-un chip destul de original, la vârsta de şapte ani şi jumătate, cu sceneta Masca lui Lică, care a câştigat, un premiu la concursul de creaţie pentru copii, iniţiat de Teatrul de păpuşi din Timişoara, scenetă jucată pe scena acestuia, în cadrul unui spectacol mai amplu, intitulat: Spectacolul de miniaturi A. B. C. D. şi Elefantul Bimbo (regia: Florica Teodoru, decor şi păpuşi: Ioana Constantinescu, laureată a Premiului de Stat, ilustraţia muzicală: Nicolae Boboc, artist emerit). Întregul spectacol a fost filmat la Bucureşti şi difuzat pe postul naţional de televiziune, apoi a fost prezentat în turnee prin ţară şi în străinătate, de pildă în Italia, la Modena, într-o perioadă fastă (culmea, mult după premieră!), când acolo concertau orchestra din Bologna, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, şi Orchestra BBC din Londra şi se producea Teatrul „Insieme” din Modena. Ce companie pentru Teatrul de păpuşi din Timişoara, ai cărui profesionişti entuziaşti s-au prezentat excelent, precum şi pentru creaţiile noastre, ale autorilor-copii, trei la număr, semnatari ai miniaturilor, deşi nu am fost prezenţi acolo (eram, în orice caz, copii mai mari deja, eu fiind cea mai mică, eram acum la liceu, în anul întâi, iar de celelalte, din păcate nu mai ştiu nimic, dar trebuie să fi fost studente sau tinere doamne măritate, la casele lor)! Am regăsit toate aceste amănunte rememorate cu nostalgie şi mândrie, de teatrul timişorean, în publicaţiile sale jubiliare (cum ar fi Teatrul de păpuşi din Timişoara, 1949–1974, din care am spicuit, retrospectiv, multe din informaţiile de mai sus, pe care le uitasem). A existat, de la început, şi o bună primire în presa de specialitate: Dana Crivăţ, cronicar teatral, afirma, în prestigioasa revistă „Teatrul” (nr. 1/1967, unde au apărut şi două fotografii – una în care m-am revăzut, cu emoţie, în chip de elevă de şcoală primară, alături de celelalte două creatoare-copii, şi alta din spectacol, cu marionetele jucând tocmai în sceneta mea, care era una hazlie şi beneficia de păpuşi interesante, confecţionate cu un extraordinar bun-gust!), despre întreaga punere în scenă (meritul fiind nu doar al creaţiilor noastre, al celor trei copii laureaţi, ci, evident şi în mod hotărâtor, al ştiinţei de înaltă clasă a colectivului de specialişti ce au conlucrat multidisciplinar la reuşită) că a fost „un spectacol nu numai încântător, ci [şi] pe deplin matur din punct de vedere artistic”.
Le dictasem părinţilor totul, textul este aşadar autentic. Am acordat atunci un interviu la Televiziunea naţională, a fost o onoare şi o mare bucurie auctorială! Aspectul profesionist al întregii întâmplări este cel care mi s-a impus în amintire, dându-mi şi astăzi satisfacţie, iar nu cel spectacular, al succesului propriu-zis. Am avut întotdeauna oroare de amatorism, de lucruri făcute pe jumătate. Trebuie să spun că, spre cinstea mea, succesul nu m-a influenţat cu nimic, am continuat să-mi trăiesc, cu modestie, viaţa, cu toate fazele ei fireşti, pentru mine scrisul fiind ceva normal. Sceneta se baza pe experienţa mea de copil, tratând despre un grup de animale de jucărie, care-i spuneau stăpânului lor, frecventator al unei grădiniţe, că ar trebui să fie mai glijent şi să se spele regulat. Avea deci o propensiune practică, iar această orientare (umoristică şi practică) a coabitat în chip firesc cu adevărata poezie, născută mai târziu, situaţie care mi-a dat de gândit: nu cumva poezia este inextricabil legată de existenţă, de însuşi caracterul practic al acesteia? Adică poezia nu este un lux, ci esenţa vieţii, ceva absolut normal, cum ar fi spălatul pe dinţi, iar nu numai un ritual misterios? Îmi pun această întrebare fiindcă mi se pare cu totul natural să trăieşti poetic, citind poezie, trăind-o, experimentând-o, pentru asta nu e nevoie să poetizezi, să devii literaturizant cu orice preţ. Debutul pe care îl menţionez pentru poezie s-a petrecut la 20 de ani, cu un poem la care ţin, în Almanahul scriitorilor apartenenţi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, graţie unui binecunoscut poet, care a apreciat acea lucrare a mea. Din nou, o mulţumire profesională, emoţia dulce a lucrului împlinit, bine făcut. Nicio exaltare în afară de această minunată bucurie reţinută, păstrată în suflet. Nu este un fapt exterior.
A.M.: Credeţi că poezia dumneavoastră a evoluat în decursul timpului? Dacă vi se pare că da, cum percepeţi schimbarea?
S.-G.D.: În spirit nu cred că a înregistrat o evoluţie, dar, în privinţa mijloacelor de expresie, iar uneori a tonalităţii, da. Poate că a evoluat de la o aparenţă pur imaginativă înspre un univers mai ancorat în percepţia cotidiană. De la personaje imaginare la posibilitatea apariţiei în scenă şi a unor protagonişti concreţi. Am scris întâi despre revelatoriile fiinţe mici, care aparţin exclusiv spaţiului interior, pentru ca, ulterior, s-o fac şi despre Enescu ori un colecţionar evreu de tablouri şi sculpturi, Simon Spierer, a cărui iubire pentru artă m-a impresionat în mod deosebit, despre o lectură publică pe care am avut-o într-un orăşel veneţian sau despre vizita, împreună cu mai mulţi confraţi, la Muzeul Ţării Oaşului etc. Oricât de actuale însă ar fi decorurile, fondul metafizic al poeziei mele rămâne acelaşi. Exteriorul constituie un prilej pentru aceeaşi discuţie, reluată mereu din alte unghiuri. În această privinţă cred că am multe în comun cu Mircea Ivănescu, care exprima, de altfel, destul de clar acest lucru chiar şi prin titlurile volumelor sale: Poesii nouă, Alte poesii nouă.
A.M.: Care este universul poeziei dumneavoastră? Puteţi detalia arta dumneavoastră poetică?
S.-G.D.: Chiar am făcut-o deja, în câteva eseuri, publicate în reviste. Mai pot însă adăuga câteva detalii revelatorii. Îi port o deosebită recunoştinţă unui critic care nu m-a înţeles, citindu-mă exclusiv printr-o grilă intelectuală, pentru faptul de a fi remarcat, singurul, de la prima mea carte, o realitate esenţială a poeziei mele: Radu G. Ţeposu vorbea cu o anume insatisfacţie despre o beatitudine fără motiv, fără cauză, în volumul Ecuaţie liniştită. Cred că asta mă defineşte: a căuta dimensiunea frumos-constitutivă a omului, nu, aşadar, cea a construcţiei ulterioare, ci esenţa umanului, ascunsă în el însuşi. Frumosul ca dimensiune a existenţei, cu o origine de dincolo de timp, deşi se împlineşte aici, în temporalitate. În această lume pe care noi am ţinut aşa de mult s-o obiectualizăm, ca, mai apoi, să ne plângem că suntem copleşiţi şi robotizaţi, eu, prin poezia mea, am dorit de la bun început şi fără o dorinţă (intenţie) teoretică de a demonstra ceva (ci intuitiv, poetic deci) să mă reîntorc la acel eu prim, menţionat în Biblie şi în Upanişade, atins de numeroşi filosofi, precum Berkeley şi Hume, eu prim prin care întregul univers are preţ. Într-adevăr, vorbim de lume, dar ar exista ea în absenţa eului care percepe? Acest eu este sursa tuturor fericirilor noastre şi spre el mă întorc mereu. Să transmit bucurie, seninătate, încredere, să mă refer la un referent ultim, de dincolo de simţuri, la simpla bucurie de a fi, la îndemâna fiecăruia, la bastonul de mareşal din orice traistă-raniţă (spun aşa, fiindcă nu suntem luptători decât atunci când nu avem încotro), accesibil oricui, deşi stă uitat în obscuritate, asta a fost mereu plăcerea, preocuparea mea. Deşi par un poet elitist, nu sunt deloc unul, dar nu pot să fac mai mult decât să scriu.
A.M.: Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?
S.-G.D.: O pot defini într-o mie de feluri, fără să ştiu ce este, e de necuprins, este vastitatea existenţei, izvorând din necunoscut, din invizibil şi intangibil, pură, necontaminată de nimic din tot ce este omenesc. Înzestrată cu puterea de a spăla păcatele, uzura, zgurile. Totodată invitaţie la bucurie şi strigăt înaintea morţii, testament şi ispăşire, detaşare, ascensiune, iubire, înţelegere, trecut, prezent şi viitor, fuzionate. Este apropierea supremă de sufletul nostru, cea mai plăcută intimitate cu fiinţa noastră lăuntrică şi, implicit, cu adevărul, e vocea daimonului, a îngerului păzitor, a larilor căminurilor noastre, a părinţilor şi a sfătuitorilor noştri iubiţi, a strămoşilor noştri veneraţi, care au adus până aici, în contemporaneitate, limba încărcată de înţelepciune şi de proverbe pentru orice situaţii, este râsul filosofic, hazul de necaz, atunci când nu mai ai soluţii, dar şi plânsul purificator. Este raţiunea pentru care îmi voi iubi nesmintit ţara, în vreme ce alţii îmi spun cât de ruşinaţi se simt pentru că sunt români. Îmi vine să-i întreb: ce aţi dăruit acestei ţări, ca să vă ruşinaţi de ea, care v-a făcut atâtea daruri pe care nu le vedeţi?
A.M.: Consideraţi că poezia are un rol social sau este doar un refugiu al spiritelor singuratice?
S.-G.D.: Cred că poezia este esenţială pentru orice om, fiind o faţetă a oricărei existenţe, existând latent în ea. E o realitate glorioasă, niciodată un refugiu. Nu o retragere, ci o (în sine şi în lume) penetrare. Spui „spirite singuratice” – aşa ceva nu există. Există doar alienarea de sine însuşi, manifestată prin alienarea faţă de alţii. Singurătatea nu există, sunt extrem de sigură şi de conştientă de acest lucru. Pentru mine socialul este o realitate derivată, secundă, faţă de realitatea absolută a spiritului. Nu este o chestiune care să se poată discuta ori negocia. Atunci când omul se află pe coordonatele spirituale, socialul este şi el bine aşezat. Spun asta ca să motivez dreptul poeziei de fi ea însăşi, dincolo de reproşurile ce i se pot aduce de cei care nu o iubesc. Nu e asocială. De altfel, socialul nu există în sine. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în 1989, vedem că s-a manifestat cu claritate ştergerea unui ciclu vital care ne părea atotputernic. S-a făcut cenuşă. Multe din lucrurile care ne preocupă nu au valoare nici acum, dar nu ştim, stăm cufundaţi în ele până la gât. Poezia ne ajută să ne dăm seama de asta ACUM, să fim mai prezenţi (şi mai eficienţi) în propria-ne existenţă. A iubi poezia este cel mai util, mai igienic, dacă vrei, ori mai practic lucru. Dacă punem la socoteală şi faptul că poezia recreează necurmat, limba, împrospătând-o, insuflându-i un aer nou, atunci funcţia ei socială apare ca fiind de domeniul evidenţei. În plan lumesc, poezia contribuie la menţinerea supleţei vehiculului gândirii şi simţirii noastre, fără de care am fi împiedicaţi şi dizarmonici.
A.M.: Puteţi schiţa portretul interior al cititorului de poezie?
S.-G.D.: Mi-e greu să răspund la o astfel de întrebare. Pot eu vorbi în numele altora? Există atâtea profiluri câţi cititori de poezie şi, mai mult decât atât, nenumărate feluri de poezie, încât, inevitabil, şi iubitori de stiluri şi registre diferite, care să nu poată gusta acelaşi poem. De aceea, nu îndrăznesc să afirm nimic cu caracter de generalitate, doar că, totuşi, iubitorul de poezie are şanse mai mari să dispună de un anume grad de reflexivitate, trăind nobil, prin accesul la o realitate pură, esenţială.
A.M.: Este important să citim poezie? De ce? Ce resorturi mişcă poezia în interiorul nostru?
S.-G.D.: Cred că este esenţial, dar eu am o concepţie, cum am spus, platonică: nu cred în necesitatea (lesne devenită surplus) a învăţăturii, ci în regăsirea de sine. În acel „pe mine/ Mie redă-mă!” al strigătului eminescian. Poezia ne ajută să ne regăsim mai uşor, să fim noi înşine, să trăim şi altfel decât prin încrâncenatele dimensiuni strict materiale. Să trăim mai uşor, mai senin, cu mai multă detaşare, mai despărţiţi de posesiune, pierzând totul, spre a regăsi totul, ca să mă parafrazez, cu voia cititorului nostru.
A.M.: Ce mesaj doriţi să adresaţi tinerilor poeţi?
S.-G.D.: Ceea ce spun nu este neapărat pentru cei tineri în prezent, căci nu am în vedere timpul, ci este valabil (aşa mi se pare mie) pentru orice vârstă propice poeziei. Vorbim despre un cititor aflat în stare de proiect, veşnic nefinisat, etern perfectibil, graţie poeziei, în stare să execute saltul ontologic, să treacă dincolo de timp, în plină metanoia. De ce ar trebui sa le adresez doar tinerilor vreun mesaj, altul decât însăşi poezia mea? Nu am aproape nimic de spus în plus. Chiar şi atunci când scriu şi altceva decât poezie, o fac în numele poeziei. Deci: niciun mesaj în afara poeziei mele. Un gând secret totuşi: m-aş bucura ca poeţii ce vin să mă însoţească pe drumul pe care l-am parcurs eu însămi, să-l refacă mental, graţie poeziei mele şi odată cu ea, de la început la sfârşit. Citindu-mă, reflectând. Să nu uite că poezia nu aparţine nicicui anume, ci doar frumuseţii înseşi, care este o cu totul gratuită şi atotcuprinzătoare esenţă, iar astfel să se lepede de orice orgoliu.

Interviu realizat de ADRIANA MINCULESCU