Spații culturale nr. 26 (1)
EDITORIAL
Valeria MANTA TĂICUȚU
„Enteresul” naţional
Când 15 ianuarie a fost decretată „Ziua culturii naţionale”, n-a fost inimă de scriitor care să nu tresalte, n-a fost ochi care să nu prevadă, în viitor şi pentru viitor, deschiderea unui nou şi larg orizont cultural, spre binele acestui popor atât de greu încercat, ca să reluăm, aici, o formulă veche de când lumea.
Din păcate, orizontul acela (cultural) s-a tot redus, până ce-a ajuns de dimensiunile unui singur punct – dar punct de vedere! – , predominant pe la periferii şi-n subterane, printre precupeţi, parlamentari şi patroni de televiziune: gustul publicului primează! În consecinţă, cum gustul publicului cere sex, violenţă, păruieli în direct şi limbaj ca la uşa cortului, de ce s-ar deranja mass media să înfăţişeze altceva de ziua culturii naţionale? Cui îi pasă că la Botoşani a fost sărbătorit, şi anul acesta, poetul nepereche, că premiul naţional de literatură, care-i poartă numele, a fost acordat unei personalităţi a culturii contemporane? Cui îi pasă de manifestările culturale discrete şi timide, cu bani puţini şi public şi mai puţin, care s-au strecurat printre atâtea probleme vitale ale societăţii româneşti de astăzi: divorţul lui Bănică-junior, declaraţia incendiară a domnişoarei Crudu, plus cele câteva mii de violuri, tâlhării şi incendieri? Se pot compara Mihai Eminescu (Doamne, iartă-mă!) şi Nicolae Prelipceanu cu Ştefan Bănică junior? Umplu ei până la refuz stadioane, săli polivalente şi inimi? Ce texte poetice sunt mai cunoscute: „Venere şi madonă” sau „Bubulina gospodina”?
Auzi-auzi, poetul Nicolae Prelipceanu! Este el cunoscut şi iubit ca Andreea Marin, stârneşte el hohote de plâns când îşi flutură mâna de la scara avionului, îl aşteaptă, când soseşte de undeva, o armată de jurnalişti, paparazzi şi spiruhareţi? Poate să fie domnul Nicolae Prelipceanu de trei ori mai bun decât este, poate să scrie ce vrea Domnia Sa, niciodată nu va avea mii de fani pe Facebook, niciodată nu va fi cunoscut prin pieţe, la coafor şi-n birourile parlamentare aşa cum este cunoscut celebrul cuplu deja pomenit, al cărui divorţ ţine cu sufletul la gură o ţară întreagă.
Din când în când, ca să pară interesate şi de binele cultural al neamului, televiziunile se grăbesc să facă ample reportaje despre dezastrul din şcoli, despre lipsa de educaţie a noii generaţii, despre calitatea îndoielnică a învăţământului românesc. Talkshow-uri cu invitaţi semănând ca două picături de apă, la vorbă şi la port, cu Marean Vanghelie, se grăbesc să fredoneze variaţiuni pe tema fluierată de marinerul prezidenţial într-un moment de inspiraţie bahică: din şcolile româneşti ies numai tâmpiţi. Cauzele? În ordine: profesorii, familia, anturajul. Televiziunile n-au absolut nici o vină. Ele prezintă modele demne de urmat, cum ar fi, de exemplu, Oana Zăvoranu şi mama sa. Ori invitaţii lui Capatos, dintre care să nu-l uităm nicicând pe Bogdan Mizil, nu? Influenţa show-urilor păcătoase nu poate rivaliza cu un moment poetic Eminescu, Blaga, Bacovia…
Cireaşa de pe tort, tot de Ziua culturii naţionale, a reprezentat-o, însă, Elodia. Pe veci pierdută, veşnic adorată de Dan Diaconescu şi de miile de gospodine care cască gura la toate prostiile, Elodia urmează a fi căutată cu zel (fără săbii de-oţel) pe la mănăstiri, prin muzee şi gări, iar, în curând, de ce nu, şi prin librării, fiindcă soţul ei, văzând că se îngroaşă gluma, s-a hotărât să-nvie morţii. Dacă-l citea pe Eminescu, ar fi aflat că „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”. Din păcate, nici el, nici generaţia lui nu manifestă apetit pentru cultură, iar pentru lectură nici atât. Căci, vorba lui nenea Trahanache, la noi nu mai e moral, nu mai e prinţip, pe-aici primează „enteresul şi iar enteresul”, ce cultură, ce zi naţională a ei, ce Eminescu, ce!?…
Petrache PLOPEANU
Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii: POSTCULTURA
Mecanisme
Încheiam articolul în numărul trecut: „Cultura românească este pasivă, este parţial inertă, nu reacţionează la provocările timpului, mulţumindu-se să zvâcnească doar din când în când la stimulii pavlovieni ai naţionalismului, la fel, şi el, de circumstanţă. Şi poate că aici ar fi salvarea culturii noastre, în fiorul naţional, al tradiţiei. Sau în crearea unui alambic care să topească non-cultura şi cultura într-o magmă a postculturii”.
Am subliniat ultima frază din citatul respectiv pentru că de la ideea cuprinsă în ea doresc să continui. De ce? Pentru că în acest moment naţionalismul este deja copleşit, fie de propriile-i atitudini exacerbate, dar ineficiente şi formale, fie de normele europene care impun dictatorial ce se poate gândi, ce se poate spune, ce se poate face. Naţionalismul românesc este, aşadar, sortit plecării umile a capului faţă de mai marii Europei şi, poate, într-o nouă lume a supremaţiilor, mai marelui lumii. Orice entuziasm naţionalist juvenil este sortit doar rezolvării unor probleme care deja şi-au găsit rezolvarea în marile cancelarii, chiar dacă pe teren aplicarea se amână. Rămâne deci a doua variantă, aceea pe care am subliniat-o în citatul din precedentul meu articol, alambicul care să topească non-cultura şi cultura într-o magmă a postculturii.
…Suntem într-o perioadă a procedurilor. Pentru iniţierea, desfăşurarea, finalizarea şi evaluarea oricărei activităţi, se cere şi se fixează o procedură, adică un plan care trebuie urmat, pas cu pas, pentru ca mecanismul să nu sufere prin omiterea unei verigi. Orice control venit de undeva de sus – întotdeauna controalele vin de sus, că altfel nu ar mai fi controale ci autocontroale – , cere numaidecât procedura pe care o presupune activitatea vizată şi o compară cu ceea ce oamenii din organizaţia/instituţia respectivă au făcut în mod real sau scriptic. Fără procedură nu mai există nimic, pentru că a nu putea dovedi că există înseamnă a nu exista. În viziunea controlorilor. Trebuie să ne învăţăm cu acest mecanism sau să ne revoltăm. Crede cineva că românii se pot revolta împotriva a orice? Sunt sigur că nu şi nu are nici un rost să gândească cineva că în ultimii 68 de ani am făcut altceva decât ceea ce ni s-a dictat din afară (1945: impunerea stalinismului/comunismului în România – 2013: alinierea la normele europene).
Dar să revin la ceea ce ţine de substanţa articolului de faţă: mecanismul prin care apare postcultura. Postcultura este un melange, un amestec a cărui compoziţie va fi greu de clasificat prin raportare la ceea ce a constituit până în prezent modelul cultural! De ce? Pentru că se va amesteca adevărata cultură cu acele manifestări artificiale, inconsistente, lipsite de valoare – în sensul în care marii filozofi ai culturii definesc valoarea -, creaţiile agramate, naive şi repetitive, plagiatoare, imitative, cu adevăratele creaţii culturale. Şi asta este valabil pentru tot ce înseamnă cultură românească şi, de ce nu, şi universală. Vorbesc acum din poziţia unei culturi minore şi nu văd vreo soluţie pentru ea, dar situaţia nu se prezintă altfel nici pentru cultura universală, care sunt sigur că în deceniile următoare va fi invadată de ceea ce astăzi numim mediocritate sau, cu termenul pe care îl folosesc, noncultură. Iar această invazie nu este una agresivă, ci una indiferentă.
Aceasta va fi „cultura” secolului al XXI-lea. Gradul de alfabetizare va scădea necontenit, în ciuda progreselor ştiinţifice şi tehnologice, arta va fi destinată unui grup extrem de restrâns, mult mai îngust decât în secolele care au trecut de la apariţia ei pe planetă, iar religia se va degrada treptat prin fenomenul unirii bisericilor într-o biserică universală destinată celor mulţi, dar, spun eu cu trimitere la drama lui Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, proşti. Postcultura va fi cultura celor „mulţi, dar proşti”, ceea ce nu înseamnă însă că nu vor exista creatori de geniu care vor avea puterea creativă de a-şi bate joc la modul cel mai serios de aceşti destinatari ignoranţi. Anticipările mele se bazează pe ceea ce se petrece astăzi în societatea românească, dar nu numai. Fenomenul acesta al postculturalizării maselor a început, evident, mai de mult în societăţile hiperindustrializate, din ceea ce a intrat în conştiinţa noastră ca „lumea occidentală”. Postcultura va fi, şi de ce nu, este deja, copilăria ludică a unei umanităţi redusă la rolul de participantă la jocuri infantile. În ciuda faptului că, raportându-mă la timpul de când oamenii au devenit conştienţi de sine, tinereţea fizică a umanităţii este încă un adevăr, din punctul de vedere al extensiunii fenomenului creativ, umanitatea înregistrează un regres accentuat, doar un număr finit dintre membrii speciei fiind interesaţi de a merge mai departe pe acest drum al dezvoltării care ar trebui să fie firească pentru toţi.
În această nouă perioadă pe care umanitatea s-ar putea să o parcurgă, dacă nu se va scutura de indiferenţă faţă de sine, de proceduri şi de „fuga la psiholog”, postcultura va fi ceea ce altă dată numeam cultură.
Ce mecanism va fi responsabil de crearea postculturii? Care vor fi paşii, care vor fi „procedurile” care vor duce la apariţia şi stabilizarea acestui fenomen? Privesc fenomenul din cele două puncte de referinţă: cel naţional şi cel individual. Nu vreau să trec dincolo de ceea ce astăzi încă mai numim graniţe culturale. Din punct de vedere al spaţiului încă numit naţional, se va ajunge la copleşirea creaţiilor culturale, cu adevărat culturale, numite aşa, dar şi recunoscute ca atare de aceia care îşi vor mai păstra modelul tradiţional cultural, de către noncultură, aşa cum am definit-o deja. Oamenii reali de cultură, din ce în ce mai puţini, pentru că asumarea acestui rol înseamnă acceptarea fatalităţii de a rămâne un veşnic pauper, gândindu-mă că nu se va schimba nimic în politica statului faţă de creatorii adevăraţi de cultură. O simplă medalie şi câteva zeci de mii de lei nu pot schimba statutul acestora în aşa fel încât să redevină modele şi pentru „cei mulţi, dar proşti”. La acest nivel, al spaţiului naţional, se va putea vorbi de postcultură ţinându-se seama de creaţiile cu adevărat importante, dar care ţin neapărat seama de climatul în care apar, acela al creaţiilor nonculturale. Orice creaţie importantă care va ieşi din ceea ce a impus societatea ca sistem social, economic, politic etc., care va depăşi graniţele realului epocii, fie reîntorcându-se la valorile tradiţionale, fie depăşind ziua prezentă, va căpăta o nouă etichetă care o va face indezirabilă. În schimb, ceea ce va cupla într-un tot amalgamatic, valoare şi nonvaloare, va duce la postcultură şi va căpăta girul celor care nu mai au timp să citească o carte, care nu mai înţeleg invenţiile făcute de semeni de-ai lor, care nu mai simt nimic din ceea ce presupune arta adevărată, care s-au coborât în tenebrele actului religios de după dealurile iraţionalităţii. Postcultura presupune amalgamarea şi acceptarea în acelaşi spaţiu naţional a unor lucrări, cărţi, picturi, compoziţii muzicale, invenţii, acte liturgice culturale şi nonculturale, a valorii şi a nonvalorii, a agramatismelor, kitsch-ului, disonanţelor şi grandilocvenţei inutile, a nesemnificativului şi a găunoşeniei, cu ceea ce însemna altă dată cultura tradiţională, în sens de cultură recunoscută pe baza unei scări valorice unanim recunoscute, pe picior de deplină egalitate. Iar corpul naţional, oricum se va numi el, naţiune, în continuare sau comunitate de vreun fel sau altul, va acorda aceleaşi aprecieri fiecărei părţi a amalgamului, adică postculturii naţionale sau româneşti, sau de aiurea.
În al doilea rând, la nivel individual, activitatea postculturală poate căpăta două direcţii: prima presupune formarea unui comportament postcultural prin autoasumarea de către fiecare creator atât a părţii pline a sticlei, cât şi pe aceea goală. Este cunoscut fenomenul dezvoltării capacităţilor creative în universul individual al conştiinţei fiecărui creator, chiar numit el, de geniu. Nici un geniu nu există, ci devine într-un anumit context, mai de timpuriu sau mai târziu. Mozart a început să susţină turnee prin Imperiul Habsburgic pe la vârsta de cinci, şase ani. Einstein, mediocru ca elev, a ajuns la uimitoarea teorie a relativităţii care îi poartă numele târziu, la vârsta celei dintâi tinereţi. În ansamblul postculturii, creatorii vor accepta orice le iese din creier şi mâini, genial sau infantil, aceste creaţii fiind topite într-un singur şuvoi, într-un singur produs. A doua direcţie este aceea a preluării de la alţi creatori, care nu pot trece la ceea ce înseamnă cu adevărat postcultura, pentru că rămân cantonaţi în noncultural, a produselor acestora şi creării acelei părţi culturale care să întregească produsul. În felul acesta, nimic nu se pierde, ci totul este reciclabil şi expus opiniei celor mulţi, iar aceştia vor avea capacitatea de a percepe, prin intrarea în funcţiune a mecanismelor cognitive simple ale propriului creier, partea de care au trebuinţă şi partea de care se pot lipsi, dar ambele părţi au izbit precum electronii materiei şi pozitronii antimateriei camera de ceaţă, lăsând urme vizibile, dar nedureroase. Cultura şi asumarea ei este dureroasă pentru consumatori pentru că implică eforturi pentru înţelegere, postcultura este lipsită de dureri pentru aceştia, pentru că trecerea lor prin fenomen este tangenţială, dar potrivită cu fiecare univers individual, mai dezvoltat sau încă slab conştient de sine.
O lume nebună, nebună, nebună…
După ce UDMR a cerut secţie specială în limba maghiară la UMF Târgu Mureş, Marian Vanghelie a profitat de ocazie pentru a cere Ministerului Educaţiei ca în toate universităţile din România să se înfiinţeze nu doar secţii cu predare în limbile minorităţilor, ci şi secţii speciale pentru analfabeţi, în care actul de învăţământ să se desfăşoare în limbajul semnelor. Vanghelie a propus ca prim pas crearea unei secţii de acest gen la Facultatea de Litere, dat fiind că, spune primarul, respectiva instituţie e cunoscută pentru modul absolut ruşinos în care-i discriminează pe analfabeţi.
„E inadmisibil ca nişte cetăţeni ai României să nu aibă acces la studiile superioare doar din cauză că nu ştiu să scrie sau să citească”, a spus Vanghelie. „Vrem învăţământ şi manuale universitare într-o limbă pe care şi analfabeţii să o poată înţelege. Nu e vina lor că sunt analfabeţi, aşa s-au născut, nu au ales să fie în felul acesta”. Primarul de la 5 a iniţiat deja şi o petiţie în acest sens. „Am strâns numai la mine în sector peste 100.000 de amprente pe această petiţie”, spune Vanghelie, „singura problemă e că, normal, n-am putut să o citesc. De fapt, mi-a scris-o cineva adus special pentru asta din alt sector, dar sper că e de bine”.
Valeriu Sofronie
,,MITUL SALVATORULUI” ÎN CULTURA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ
sau
DE CE DEMOCRAŢIA NU FUNCŢIONEAZĂ ÎN ROMÂNIA?
Motto: ,,Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând cultura, istoria şi viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să transforme orice întreprindere politică într-un eşec ”.
Condiția sine-qua-non a democraţiei. Lucrarea lui Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă?”, enumeră cele două condiţii a priori de posibilitate ale democraţiei: ,,identitatea civilă şi cultura democratică”. Democraţia (în sens de democraţie electorală), spune cunoscutul filosof, este incompletă. Ce poate ea să facă, este doar să întreţină, nicidecum să furnizeze, corpul politic. Citându-l pe Jonathan Sacks („Singur, procesul democratic nu garantează existenţa corpului politic; el are nevoie în plus de un minimum de cultură şi de identitate împărtăşite.”), autorul român conchide că ,,democraţia este un tip de cultură civilă; şi, ca orice cultură, este ireductibilă la proceduri. Ea trăieşte în cele mai mărunte reacţii individuale: nimeni nu o poate mima şi nici un aparat de stat, cît de binevoitor ar fi, nu o poate impune” .
Şablonul tranziţiilor româneşti. Clasele politice româneşti ale ultimelor patru secole, indiferent de contextul istoric în care s-au plasat, au operat în corpul societăţii după acelaşi şablon – modelarea societăţii româneşti în conformitate cu obiective extrase din modele de societate importate . În timp ce restul ţărilor lumii, astăzi societăţi cu o experienţă democratică sedimentată până în straturile cele mai adânci ale conştiinţei politice, se mişcau, evoluau şi îşi reformau instituţiile ca răspuns firesc la presiunile realităţii interne , clasa politică românească s-a străduit de fiecare dată să schimbe realitatea, în dezacord cu care se şi plasa . Aceasta, cred eu, a produs de fiecare dată o stare de minorat în realizările noastre. Explicaţia este simplă – formula instituţională fixată ca obiectiv al tranziţiei politice, în loc să-şi facă din realitate un aliat, un partener, a transformat-o într-un duşman, duşman ce trebuia de fiecare dată eliminat. Nici procesele politice postdecembriste nu au făcut excepţie de la această regulă. Atâta timp cât modelul de democratizare a societăţii româneşti va fi unul importat, incompatibilitatea de structura între componenta culturală fundamentală a societăţii şi paradigma de ajustare a acesteia la standarde occidentale se va manifesta de fiecare dată, zădărnicind efortul de modernizare.
În rândurile următoare voi încerca să definesc atât paradigma democratică cât şi specificitatea culturală românească, mai precis, un ingredient esenţial al acesteia.
Paradigma democratică. Robert A. Dahl oferă una dintre cele mai cunoscute şi mai puţin concurate definiţii contemporane ale democraţiei: procesul în cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor . O formă de conducere, pentru a fi numită democraţie, pe lângă alte condiţii pe care trebuie să le cumuleze (egalitatea la vot, înţelegerea luminată, controlul asupra agendei politice, cuprinderea adulţilor), trebuie în primul rând să ofere o participare efectivă a cetăţenilor la viaţa publică – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale de exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui urmată . În absenţa acestei condiţii, nici un proces de tranziţie democratică (sau de consolidare democratică) nu poate fi decât ratat. Pentru a separa această accepţiune de cele care au suprasaturat literatura consacrată lui, Robert Dahl înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de „poliarhie”, pe care o rezumă drept „un set de instituţii ce au rezultat din eforturile de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile statului naţiune, […] un sistem de drepturi … şi un sistem de control politic asupra liderilor” .
În acelaşi spirit, Cristian Pîrvulescu consideră că ”posibilitatea de a permite ca opiniile şi interesele cetăţenilor să fie integrate în sistemul politic şi astfel să contrabalanseze puterea pe care deţinătorii poziţiilor de decizie o pot acumula, constituie atât o rezervă a democraţiei, cât şi o formă de control ”. Din punctul de vedere asumat, este semnalat pericolul pe care îl reprezintă izolarea de societate a actului de guvernare, reducerea democraţiei doar la componenta sa instituţională.
Paradigma culturii politice. Eşafodajul instituţional dintr-o ţară (structura politică) se ridică de fiecare dată peste o anume infrastructură, cunoscută sub numele de cultură. Cultura politică, prin tot ceea ce subîntinde ea (valori, reprezentări, mentalităţi, mituri, simboluri, atitudini, sentimente, motivaţii, reacţii emoţionale etc.), exprimă tocmai modul în care cetăţenii unei anumite societăţi se raportează la instituţiile politice, făcându-le să funcţioneze sau, dimpotrivă, să eşueze funcţional. Nu întotdeauna cuplajul celor două este unul fericit. Sunt cunoscute, din acest punct de vedere, rezultatele studiului întreprins de Almond şi Verba între anii 1958-1963 în cinci ţări (SUA, Marea Britanie, Italia, Germania, Mexic) în scopul identificării fundamentelor culturale ale democraţiei sau cele ale lui Robert D. Putnam, Making democracy work: Civic traditions in modem Italy, privitor la cele două mari regiuni ale Italiei – Italia de Nord şi Italia de Sud. Ele demonstrează indubitabil rolul foarte important pe care tipul de cultură politică îl joacă în procesul funcţionării democraţiei.
Potrivit lui Almond şi Verba, tipul de cultură prezent în regimurile democratice este cel participativ. În cadrul culturii politice participative, cetăţenii posedă un grad înalt de cunoaştere politică şi participă activ atât la elaborarea deciziilor politice, cât şi la controlul asupra structurilor politice . Folosind expresia lui Putnam, acest tip de cultură face ca democraţia să funcţioneze, ca instituţiile să se ridice la nivelul aşteptărilor în vederea cărora au fost create.
În contrast cu acest tip, există cultura politică de supunere. În cadrul acesteia, cetăţenii adoptă o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică. Valorile politice de bază, autoritatea şi loialitatea, le inoculează o „conformitate de automat”, determinându-i să-şi delege capacitatea de iniţiativă unui lider politic puternic . Indivizii preferă supunerea participării libere la viaţa politică, fie datorită sentimentului de teamă faţă de autorităţi, fie avantajelor derivate din atitudinea de ascultare. Acest mod de valorificare culturală a realităţii politice dă rezultate foarte modeste la nivelul capacităţii de funcţionare a instituţiilor democratice. Acestea, potrivit paradigmei democratice prezentate, le cer cetăţenilor să exercite un control relativ mare asupra liderilor lor, în timp ce aceştia aşteaptă de la lideri iniţiativă şi acţiune. Nefiind o cultură civică, cultura politică de supunere produce blocaje severe în procesul de tranziţie şi consolidare democratică.
O trăsătură a culturii politice româneşti – mitul Salvatorului. În România, tipul de cultură politică dominantă este cel al supunerii. Chiar dacă nu acţionează într-o formă pură, ci mixtă, elementul supunerii rămâne totuşi predominant. Datorită suprapunerii unor modele instituţionale importate peste acest tip de cultură politică indigenă, au rezultat procese instituționale caricaturale care i-au făcut pe unii analişti să declare că ,,în România cel puţin, clasa politică a eşuat în fiecare tranziţie pe care a declanşat-o ”, verdict valabil şi în cazul tranziţiei postdecembriste. Voi încerca în rândurile următoare să reconstruiesc unul dintre cele mai active elemente ale background-ului cultural politic românesc şi a cărui ignorare, prin apel, cum citam în motto, doar la perspective universaliste, ,,transformă orice întreprindere politică într-un eşec”. Plec de la ipoteza că în mentalul cultural românesc se manifestă deosebit de intens ,,mitul salvatorului”.
În cunoscuta lucrare, Eseu despre om – O introducere în filozofia culturii umane, Ernst Cassirer asumă teza conform căreia substratul real al mitului nu este unul de gândire, ci de simţire, că mitul reprezintă o formă elementară a experienţei umane care nici în viaţa omului civilizat (a se citi şi ,,contemporan”) nu şi-a pierdut forţa originară. Cum spune şi Mircea Eliade, ,,gândirea mitică… se poate adapta noilor condiţii sociale şi noilor mode culturale, dar nu se lasă extirpată”. În calitate de produs al emoţiei, mitul îmbibă cu propria lui culoare toate producţiile sale, inclusiv modalităţile de evaluare politică a lumii. Aceasta înseamnă că perspectiva care ridică mitul doar la înălţimea fanteziei este ea însăşi fantezistă, că miturile în întregul lor sunt legate de imaginarul politic al societăţii. Că, potrivit aceluiaşi Cassirer, asistăm la ,,apariţia unei noi puteri” – cea a gândirii mitice – şi că ,,există o dominaţie manifestă a acestei gândiri asupra gândirii raţionale în unele din sistemele noastre politice contemporane”. Aşadar, într-o societate în care mitul este foarte activ, e de aşteptat să întâlnim forţe care ocolesc cenzura raţională, forţe care declanşează, susţin sau blochează anumite proiecte politice ale societăţii.
Există mituri locale şi mituri universale. Un mit celebru, aparţinând categoriei celor din urmă este şi mitul Salvatorului. Ipostaza sa iniţială (tare) este una religioasă, luând în mediile creştine forma exemplară a mântuirii întru Iisus. Există şi versiunea desacralizată a mitului, cea care va face cu adevărat carieră politică, prezentă în scenariile istorice şi politice ale tuturor ţărilor. Este vorba de o variantă secularizată a Eroului exemplar, prezent sub diferitele sale forme: Reformatorul, Revoluţionarul, Mucenicul (libertăţii populare), şeful partidului . Despre operarea acestui mit în cultura românească au gândit şi scris autori de prestigiu, unul dintre aceştia fiind istoricul Lucian Boia. În linie directă cu autorii numiţi, istoricul declară dintru început că nici o comunitate nu se poate dispensa de „eroi” şi de „salvatori” . Deşi oameni şi ei, poporul îi proiectează într-o zonă mistică a imaginarului, a structurilor sacralităţii, fapt care îi face să devină „altfel decât noi”. Salvatorul îşi va păstra sensul transcendent al prezenţei sale în comunitate, chiar în versiunile secularizate ale lumii moderne .
Ceea ce este specific românesc, continuă autorul, nu este această propensiune a inconştientului românesc către Salvator, fenomen, cum spuneam, prezent în toate societăţile arhaice şi moderne, ci intensitatea cu care se manifestă: ,,Cazul românesc nu se deosebeşte de oricare altul prin esenţa fenomenului, dar ceea ce îl caracterizează este cu siguranţă o intensitate deosebită (sn)… Impactul modernizării pare a explica poziţia remarcabilă a personajului providenţial în cultura istorico-politică românească. Într-o lume fluidă, unde structurile se destramă şi se recompun fără încetare, „părintele naţiei” apare drept singurul reper ferm, invocat cu mult mai multă convingere decât un anume sistem politic sau principii abstracte prea vagi şi nesigure ”.
Combinând ideea lui Vladimir Pasti, prezentată mai sus, cu această idee a lui Lucian Boia, obţinem o perspectivă nouă asupra fenomenului: procesul de modernizare instituţională a României nu numai că s-a făcut din exterior, punând de fiecare dată populaţia în faţa unor structuri politice percepute drept ”corpuri străine” în ochii naţiei, dar s-a făcut şi într-un mod aleatoriu, viteza cu care aceste importuri s-au produs depăşind cu mult capacitatea de asimilare la nivel instituţional. Transferurile acestea păreau goale, fără fond, cum spune Maiorescu, în faţa formelor într-o permanentă mişcare browniană prin corpul politic românesc. Într-un asemenea moment (vreo 4 secole de istorie, de fapt), deşi este prezent şi în acţiunile cotidiene mărunte, unde aproape că trece neobservat, se iveşte nevoia de Eroul Salvator care să restabilească echilibrul şi să depăşească dezordinea. Recursul la erou este dat de instinctul de supravieţuire politică. Concluzia este una: ,,Până la urmă, românii poate că nu au fost şi nici nu sînt cu adevărat monarhişti sau republicani. Mulţi dintre ei simt nevoia să se încredinţeze celui care se află Sus, indiferent de numele şi de titlul lui. Iată o posibilă cheie a contradictoriilor evoluţii politice româneşti din ultimul secol”.
Multe figuri politice româneşti au întruchipat, la un moment sau altul al istoriei, modelul Salvatorului. Folosind tipologia dezvoltată de Raoul G. Giardet în lucrarea ,,Mituri şi mitologii politice”, putem face un inventar al acestor ,,Salvatori naţionali”: regele Ferdinand, Corneliu Coposu, Ion Iliescu (tipul Cincinnatus), regele Mihai I (tipul Alexandru cel Mare), Ion Antonescu, Emil Constantinescu, Nicolae Ceauşescu (tipul Solon), Corneliu Zelea Codreanu (tipul Moise) . Din listă, evident, nu pot să lipsească şi alţi salvatori, mai mari sau mai mici, de factura unui Traian Băsescu, George Becali sau chiar a unui Miron Cosma. Lista este deschisă şi mereu va fi deschisă, pentru că suntem predeterminaţi cumva fatalist, vorba lui Blaga, să ne legăm speranţa regenerării de oameni şi nu de instituţii. Cum demonstrează, prin recurs la faptul istoric, un alt istoric român, Daniel Barbu, într-o lucrare cu un titlu foarte sugestiv, Politica pentru barbari, este o mare deosebire între omul occidental şi omul răsăritean-european: Omul occidental cere, de timpuriu, să fie guvernat nu de semenii săi, fie ei şi încoronaţi din mila lui Dumnezeu, ci de lege… societăţile sunt guvernate de lege şi nu de bunul plac al oamenilor… În Centrul şi Răsăritul european constituţiile nu stârnesc pasiuni sau dezbateri şi nimeni nu pare îndrăgostit de legi.
Iar cât priveşte cetăţeanul român, modul în care acesta se mişcă politic ”ne reaminteşte că, pe puntea României, nu domnesc legile, ci cârmuiesc oamenii (…) Românii şi-ar dori să fie guvernaţi în continuare de un singur om, nu de legi, fie ele drepte şi europene. Aceiaşi români, coerenţi cu ei înşişi, ar fi fericiţi să-şi aleagă parlamentarii unul câte unul, în circumscripţii uninominale. Inclusiv când vine vorba despre parlament, poporul nu vrea domnia legilor, ci a oamenilor . La noi, continuă autorul, continuitatea cu procedura interbelică este neîntreruptă: Constatăm deci că legătura dintre dictatura carlistă, democraţia populară a socialismului de stat şi monarhia de drept electoral practicată exemplar de Traian Băsescu este, cel puţin la acest nivel, directă şi se bazează pe o dublă presupoziţie: poporul detestă democraţia parlamentară de sorginte burgheză şi poporul preferă să se supună oamenilor, nu să asculte de legi .
Ca rezultat al acestei predispoziţii culturale, cel mai important moment din politica românească postdecembristă, crede autorul citat, rămâne cel al alegerilor prezidenţiale. După ce acest moment este consumat, preşedintele va numi primul ministru şi, implicit, noul guvern. Guvernul, în maniera aceasta constituit, nu va fi un rezultat democratic al alegerilor legislative, ci prelungirea în plan executiv a voinţei unui om – preşedintele. Alegerile sunt ”libere”, se supun formal legislaţiei electorale în vigoare, dar nu sunt cu adevărat democratice. Ele sunt ,,partidocratice”: în loc să instituie o democraţie deliberativ-participativă, ele întemeiază una doar procedurală, de esenţă electorală.
De unde au venit toate acestea? De la înclinaţia structurală a românului către eroul salvator, către singura persoana capabilă să dea un sens şi o rezolvare nevoilor sale. Mitul salvatorului este adânc înrădăcinat în noi. Îl scoatem la lumină ori de câte ori este nevoie de el: când ne alegem preşedintele de ţară, deputatul sau senatorul, preşedintele de consiliu judeţean, primarul localităţii, când apele ne inundă sau zăpezile ne îngroapă de vii şi aşteptăm pe acoperişurile caselor cu mâinile încrucişate să fim îmbarcaţi, dezgropaţi, hrăniţi, când stăm în faţa televizoarelor şi, evitând întâlnirea cu frigul, ploaia şi gerul, ne punem în cei din Piaţa Universităţii speranţa într-o schimbare peste noapte, realizată şi ea prin căderea unui singur om, când ne agăţăm cu atâta tărie speranţa de mai bine într-un şofer de ambulanţă şi uităm că toate au fost posibile datorită incapacităţii noastre de a folosi resursele atât de bogate şi de variate ale democraţiei.
De ce democraţia nu funcţionează în România? Răspunsul este simplu: ne lipseşte cultura politică necesară acestei funcţionări. Nu oamenii ne lipsesc. Cum spunea Rene Descartes, Creatorul a împărţit bunul simţ în mod egal acestora. Oameni competenţi se găsesc peste tot. Nu numai în ei se află răspunsul la problema democraţiei, ci în felul în care interacţionează cu structurile instituţionale impersonale. Democraţia este un sistem care ajunge la parametri maximi de funcţionare numai atunci când sunt scoase la suprafaţă toate posibilităţile cetăţenilor săi. Asta înseamnă o participare masivă la viaţa cetăţii. Mitul Salvatorului, adânc înrădăcinat în practicile noastre, nu prin cauze ancestrale, ci tot de socializare, este cel mai mare adversar al realizării acestei cerinţe. El ne face să preferăm oamenii instituţiilor. El arată că încă ne lăsăm călăuziţi de emoţii în detrimentul analizei raţionale. Că, tocmai de aceea, spunem atât de uşor ”Tătuc”, unuia care promite să dea cu o pâine mai mult decât ”Duşmanul”, sau mai adaugă încă o sută de lei la un salariu de mizerie. De ce democraţia nu funcţionează în România? Pentru că e prea multă aplecare spre supunere în atitudinile noastre culturale, în dauna participării deliberative. Pentru că e prea multă implicare în momentul procedural-electoral şi prea puţină după. Pentru că importăm prea multe forme străine în dauna specificităţii noastre.
O soluţie? Capitalului social pe care Putnam îl vedea drept cauză a superiorităţii nordului Italiei faţă de sud, şi pe care noi nu-l putem revendica peste noapte, îi substituim într-o primă fază un efort, deopotrivă al guvernaţilor şi al guvernanţilor, de renunţare la credinţe în mituri cu fete morgane şi salvatori inexistenţi.
BIBLIOGRAFIE
1. Almond Gabriel, Sidney Verba, Cultura civică, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996.
2. Barbu, Daniel, Politica pentru barbari, Bucureşti: Nemira & Co, 2005.
3. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas, 2000.
4. Cassirer, Ernst, Eseu despre om – O introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, București, 1994.
5. Cesereanu Ruxandra, Mitopolitică românească în secolul XX în www.memoria.ro/?location=view_article&id=1463&page=4
6. Dahl, Robert A., Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003.
7. Dahl, Robert A., Poliarhiile: participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iaşi, 2000.
8. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
9. Georgiu, Grigore, Filosofia culturii, Suport de curs, SNSPA
10. Goian Ion, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.
