Spații culturale nr. 85 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria MANTA TĂICUȚU
Cu mulți ani în urmă, m-am simțit jignită atunci când una dintre vajnicele apărătoare ale mărețelor realizări comuniste, o matroană cu pieptul înflăcărat de-un patriotism local tresăltând sub mărgelele ieftine și nelipsita medalie de erou (eroină!) al muncii socialiste, mi-a atras atenția că trebuie să-mi schimb atitudinea față de orașul care „mi-a dat o pâine”. Băgată pe nepusă-masă în ecuația angajat-angajator, n-am avut, cum se zice, cuvintele la mine, fiindcă așa se întâmplă când intri în conversație cu un prost: ești redus la tăcere de stupizenia afirmațiilor lui și, dacă ți-a mai rămas ceva prudență, pleci și-ți vezi de-ale tale, lăsându-i celuilalt satisfacția că „ți-a zis-o!”.
De fapt, nici atunci și, mai ales, nici acum, ca angajator, adică personaj colectiv cu veleități de parvenit care și-a făcut rost de-o moșie și de niște iobagi care să i-o lucreze, orașul n-are prea multe de oferit angajaților săi. Când „te bagă în pâine”, o face din interes, nu pentru că ți-ar respecta valoarea: are nevoie de tine, te folosește și pe urmă îți scoate ochii: îți dai seama de asta în caz că faci un efort să te trezești, cât să poți constata că expresia „ți-a tras țeapă” depășește planul metaforic și te aruncă într-o realitate sumbră.
Pâinea, zici tu și mulți alții mai deștepți decât tine, este un element sacru, simbolizând iubirea, respectul și acceptarea; dar entitatea care „îți dădea o pâine” în epoca de aur a rămas celebră pentru relația toxică dintre angajat și angajator. Relația era toxică pentru că mecanismele economiei de piață nu funcționau normal, la turație maximă erau doar corupția, nepotismul, ipocrizia și simularea (v. și „Mircea, fă-te că lucrezi!” cu care nu s-a încheiat, ci a continuat marea farsă națională): toată lumea avea de lucru și nimeni nu (prea) muncea, chit că la congrese, conferințe, în presa comunistă și prin toate mijloacele de propagandă se proslăveau realizările impresionante ale omului de tip nou, eficiența economiei socialiste și bunăstarea întregului popor. Eroina care-mi bătea mie obrazul pentru nerecunoștință și lipsă de obediență știa că angajările erau rezultatul unui concurs de împrejurări, pe bază de pile, cunoștințe și relații, dar nu concepea că diploma obținută prin efort personal și calitățile tale umane, priceperea și compatibilitatea cu locul de muncă ar avea vreo relevanță când peste tot, atotputernic și de nezdruncinat, domnea tovărășește nepotismul. Timpul a trecut, regimul de tristă amintire s-a dus (așa se zice) pe apa sâmbetei, dar de nepotism n-am scăpat. Probabil de aceea economia noastră de piață originală funcționează cu frâna de mână trasă. Avem, în schimb, pâine la greu: cu maia, fără maia, cu fulgi de cartofi, cu semințe, feliată, albă, neagră, intermediară, cu nume străin (occidental, că năvălirea turcească din anii 90 s-a cam încheiat) etc. Și mai avem nostalgici care umblă prin arhive cu scopul de a demonstra cât de bine era înainte. Dintr-o fițuică subvenționată de fostul PCR prin anii 80 și ceva, aflăm că zilnic se vindeau 20 de tone de pâine. Orașul avea 35 000 de locuitori (?!) plus 6000 de navetiști. 20 de tone înseamnă 20. 000 de kilograme. Împărțite la 41 000 rezultă 0, 487, adică circa jumătate de kg. Cartela pentru o familie de patru persoane era pentru o pâine pe zi. Deci 0,250 Kg, jumătate din cantitatea cu care se lăuda prim-secretarul de atunci (nici nu merită să-i pomenesc numele). Pâinea, care „parcă-i cozonac, deocheată pe vatră”, era de fapt acră, mirosea a drojdie și arăta de parcă ar fi fost purtată în ranițe de soldații ultimului război mondial. Pâinea-i bună și gustoasă, ziceau tot ăia, fiindcă și pământul este bun. Îngrășat, nu-i așa, cu sângele, oasele și carnea străbunilor care au murit pentru patrie și ca să avem noi cu ce ne lăuda că punem pe masă. Și ne mai lăudam și cu grâul, din semințe autohtone, atent alese, ca să poată țăranul să modeleze pâinea, să fie cozonac, s-o mănânci goală (și mulți, din lipsă de altceva, așa o și mâncau și li se părea bună, căci foamea este cel mai bun bucătar).
Ne mândrim cu trecutul roșu, cu pâinea lui dospită, ca și revolta noastră, în tăcere, întuneric și frig. Ce aluat de pâine și ce suflet cresc acolo? Să ne spună, azi, fostul prim-secretar de partid comunist, actualmente cetățean de mare onoare al orașului pe care l-a lăsat memoria. „Îmi este dor de pâinea de acasă ca de o mamă” se miorlăia el, iar eroii și eroinele lăcrimau patriotic de tot, gata să stea în genunchi (sau să pice-n fund) de-atâta recunoștință.
