Cotețul cu metafore – Eșafod
eșafod
plânsetul ploii abia se oprise
și soarele palid abia răsărise
când se umplu piața de norod
la inaugurarea unui eșafod…
văzându-l, cu toții apreciară
pe meșterii care, la el lucrară
făcându-l să stea falnic, erect
și nu-i găsiră niciun defect…
lemnul adus din pădurea vecină
proaspăt tăiat, ca să-i țină
pe toți ce vor fi spânzurați,
sau, după caz, ghilotinați…
podiumul miroase a stejar
lucrat cu migală de un tâmplar,
care e mândru de-a sa lucrare
care, iată, sclipește în soare!
și gâdele însuși a apreciat
frumoasa lucrare ce s-a înălțat
venind pregătit și el de acasă
cu o cagulă neagră, frumoasă…
funia este și ea, împletită în șase
din cea mai fină și scumpă mătase,
și potrivită în așa fel astfel încât
să fie moale când se strânge pe gât…
și, vai, ce frumos se leagănă-n soare
așteptând gâtul pentru strânsoare
pare o limbă de vechi metronom
măsurând timpul rămas unui om
norodul curios a venit grămadă
eroul zilei de astăzi ca să îl vadă
și dacă se zbate-n spânzurătoare,
dând disperat din mâini și picioare…
iar ei să-i dea note și să aplaude,
întreaga prestație să i-o și laude
apreciind dacă a murit frumos
sau, dimpotrivă, în mod rușinos…
și să compare de-a meritat să vină
la spânzurătoare, nu la ghilotină
căci, zău, ei ar fi avut de ales,
iar asta nu se întâmplă prea des…
căci dacă spectacolul e garantat
nu mai contează un spânzurat
care, oricum are-o clipă de glorie
ca să dispară apoi din memorie…
cineva îl aduce pe podium pe acuzat,
iar gâdele, mânecile și le-a suflecat,
preotul își face și el, treaba lui
citindu-i încet versetele Domnului…
legat la ochi, sărmanul acuzat
urcă pe podium, pășind speriat,
pieptu-i tresaltă, inima-i bate
mâinile-i sunt legate la spate…
mișcarea e scurtă, cu fermitate
frânghia geme de-a lui greutate,
însă se strânge frumos după gât
un icnet scurt, o zbatere și… atât…
mulțimea tăcută izbucnește-n urale,
apoi pleacă grăbită la ale sale,
uitându-l degrabă pe cel spânzurat
și gândindu-se deja la celălalt…
– Și totuși, de ce a fost vinovat,
cel care tocmai a fost spânzurat?
întreabă în șoaptă unul din ei,
privind la legănatul funiei…
– O faptă gravă în aceste vremuri
care te face să te cutremuri:
pedeapsa e dură, dă lumii de știre
a fost găsit vinovat de… iubire!
Așa vor păți negreșit toți acei
care vor mai pica în mrejele ei:
vor fi foarte repede judecați
și-n funii de mătase atârnați…
Să fie mulțumit că pedeapsa divină
nu i-a hărăzit vreo ghilotină,
că, altfel, un asemenea acuzat,
ar mai fi fost și decapitat!
Și-atunci, deși prea târziu, ar fi fost
ar fi aflat că o vorbă are rost
când spune, că, indiferent de trăire,
să nu-ți pierzi capul pentru-o iubire!
