Spații culturale nr. 85(8)

Sorin CĂLIN

Cancan

Ne întâlnirăm la răsărit de noapte,
Să nu vadă hoții de lună când ne iubim
Cu limba știrbă, cu gramatică moartă,
Cu degete-ncolțite de frig peste cuiburi de lapte,
Minarete frânte de dor de sublim, de lup flămând de eternitate.
Aș fi vrut să-ți șoptesc de amor,
Domnul stomatolog însă mi-a pus poprire pe silabe,
La ultima extracție mi-a făcut liposucție de carie,
De prepoziție și vocabule șchioape.
Acum spune tu, cu ce te mai lauzi în ultima vreme,
Ce mări ți-au secat timpuriu, ce noi vergeturi ți-au crescut pe picioare,
Ce sân stă căzut pân’ la poale?
Ce glob ocular a apus în oceanul din zare?
Mai spune-mi de pielea adolescentină,
De miros de zambilă zbârcită, de șanțuri crestate-n obraz,
De dama de pică și unghia de la degetul mic
Ce căta-n ispită.
Să nu uit, stinge dragă lumina,
Dă-mi pastila de somn, de născare, peste ochi pune-mi rima.

Anarhie

Între mine și mine sunt semantici disruptive,
Desucții de cristale, lamburi cabaline.
Între tine și tine stau imuri de copite,
Fascii înrobite, litanii primitive.
Între el și ea mor distrofiile lombare,
Acizii gastrici, iubirile-n cortile.
Între noi și noi se nasc abuzuri vegetale,
Jujele strâmte, hotare azurale.
Între voi și voi plutesc obiecții, precipiții,
Elucubrări astrale, doi poli și inchiziții.
Ce-i între ei și ele ne spun calendele grecești,
Axilele fetide, banalele povești.

Poezie franceză
în traducerea lui

Ion ROȘIORU

Jacques Roubaud

Armonie de mătase
(pantum)

Iată c-a venit şi vremea-n care viermii de mătase
Ospătându-se cu frunze într-o scorbură de dud
Se feresc numai de dude care dau în fiert, greţoase,
Răsfăţaţii viermi pe care îmbuibându-se i-aud.

Ospătându-se cu frunze într-o scorbură de dud,
În secreţie vâscoasă prind uşor să se-nfăşoare
Răsfăţaţii viermi pe care îmbuibându-se i-aud,
Din coconi ieşind mătase-n fire lungi strălucitoare.

În secreţie vâscoasă prind uşor să se-nfăşoare
Ca-ntr-o rochie anume-o Doamnă gata de mormânt.
Din coconi ieşind mătase-n fire lungi strălucitoare
În mătase se îmbracă-o altă doamnă cu ochi blând.

Ca-ntr-o rochie anume-o Doamnă gata de mormânt,
Prin octombrie agudul în plin doliu se plantează.
În mătase se îmbracă-o altă doamnă cu ochi blând.
Se distinge-n frunze-un murmur care nu mai încetează.

Yann Lambert

Tristeţe
(pantum)

Deschizându-mi larg fereastra mi-i privirea fascinată:
În albastra dimineaţă este-un cer fără egal,

Sufletu-mi rămâne însă împlinit doar parţial.
Copleşit sunt de-o tristeţe care nici nu se arată.

În albastra dimineaţă este-un cer fără egal.
De-o lucire roşu-pală zarea e încoronată.
Copleşit sunt de-o tristeţe care nici nu se arată
Dar îmi face confidenţe de sub finul ei voal.

Un pantum oricât de simplu inimii de-ajuns îi este
Să îşi lase la o parte greutatea ce-o apasă –
Vorbe ce-i explică viaţa sub faţeta ei frumoasă
Fără-a fi victorioasă la ieşirea din poveste.

Să îşi lase la o parte greutatea ce-o apasă
Inima se resemnează-n voia sorţii ei modeste
Fără-a fi victorioasă la ieşirea din poveste,
Mai ales atunci când vremea e posacă şi ceţoasă.

Lorraine

Nicicând n-o să-mi mai calce pasul…
(pantum)

Nicicând n-o să-mi mai calce pasul pe la petreceri florentine.
Seara venea întotdeauna precum un brav conchistador.
Urma să se-nteţească dansul în ritmuri dulci de mandoline.
Ne-nvăluia-n surâsu-i cerul italian aprobator.

Seara venea întotdeauna precum un brav conchistador.
Pe fluviu îşi plimba lumina argintu-i cu reflexe fine.
Piereau clopotniţele-n ceaţă ca-ntr-un evanescent decor.
Şi dansul se rotea în ritmul iscat cu foc din mandoline.

Pe fluviu îşi plimba lumina argintu-i cu reflexe fine.
Femeile pluteau feline în umbra trupurilor lor
Jinduitoare în mătăsuri şi languroase museline.
Piereau clopotniţele-n ceaţă ca-ntr-un evanescent decor.

Femeile pluteau feline în umbra trupurilor lor
Lăsându-se cu totu-n voia unduitoarei cavatine
Şi-a braţelor îndrăgostite ale vreunui senior…
Nicicând n-o să-mi mai calce pasul pe la petreceri florentine.

Adrian BOTEZ

SPITAL CREŞTIN

cu deget lung ameninţaţi de moarte
şi răstigniţi pe gemete şi vaier
cei din spitale-s amintiţi în soarte:
martiri cu slove scrise doar pe aer

cuţitul răsucit în suferinţe
e geamăn cu pironul Lui Hristos:
rănind prin val de lacrimi şi-umilinţe
străpung spre raiuri – luminat prinos

alai de sclavi durerii – risipirii
pecetea deznădejdii nu se-nfigă:
creştin spital – Lui Hrist este verigă

de trăinicie-n lanţul mântuirii
… sfinţi storşi de timp şi-ntorşi către rigole
pe capete pogoară-aureole.

ALUNECĂRI COSMICE

totul lunecă în toate
părţile – pe o muşama
albastră lunecă până şi albită
fiinţa – până şi
cărţile: acum în cosmos se
scriu altele
toatele – hărţile

opriţi-vă din lunecare – straie
celeste – cochetând peste colburi
terestre – tu
lună – tu
soare: opriţi-vă din lunecare
lupanare
cosmice – când straniu-ndesate-ntre
stele – când ridicol de
rare: nicio zână din
ele nu mai transpare

odată cu aşternutul de
aştri al patului – alunecă toţi sorii
senatului din văile
natului – toţi
porii trupului de iască
stelară o iau
razna – flegmaţi numai pe o
nară – care-ncotro înspre
toate
cele douăsprezece tăceri ale
Sfatului – în
contur fantastic se strâng
roată – o istorie toată
înspre amurg irizată

carnaval de
lenjuri de
lună – demente valsuri într-o
alună – episcopal liliachii – după
chindii – rotite
până la Maica Cea Bună

au ostenit străjile şi
s-au înţelenit – înţelept
până la Cel Drept
măjile: toate pe toate le-ngână
viaţa şi
mântuirea se-amână

DOAR HERALD FOCULUI

câine hămesit – târcoale dau
gândului obosit:
singur – cu căngi – îmi sfâşii
carnea – îmi torturez
aiurările: evul mediu a
năvălit – fanatic – extatic – în
palatele – în regatele
răcite de cucuvele – ale
amneziilor mele

noapte orbitoare: la pândă stau
episcopii – inchizitorial să mă
denunţe şi ardă pe rug – pentru fiecare
scrisoare

voi umple rugurile lumii cu
versuri – mă voi înălţa în
zvârcolite pălălăi – până la
ceruri – mistic schilodite de
sensuri

… a venit un timp de
smarald – în care stihurile iau
foc prin combustie proprie: eu sunt
focului – doar
herald

CU TINE – VIAŢĂ – RECUNOSC – M-AM ARS

cu tine – Viaţă – recunosc – m-am ars:
m-ai tras în piept oricând şi cu orice…
,,… să nu-ţi doreşti nimic – e idealul”
dar n-am crezut să-mi cobori halul

piesă cu piesă – m-ai azvârlit în mlaştini:
din Şah Regal – iar am ajuns la baştini…
c-un ochi de sticlă mă priveşte soarta
la orice drum – îmi fură – senin – Harta…

„noapte” îmi strigă – -n orice punct – fiinţa
„faţă ascunsă-a Lunii” m-am cernit:
nimic din mine nu-şi mai vrea priinţa

până şi aerul din nări mi-a-ncremenit…
… escroacă Viaţă – nu vreau răscumpărare
ci doar un colţ de linişti – fără zare…

LA TEIUL VECHI VISEZ – MEREU

la Teiul Vechi visez – mereu
şi-mi este silă – şi mi-e greu
că Teiul Vechi a fost ucis:
nu voi urca în paradis…

la Teiul Vechi mă-nchin – de-o viaţă
n-are nici Trup – n-are nici Faţă
dar numai Teiul m-a chemat:
la Dumnezeu des am urcat!

… stau – trist – lângă un trunchi tăiat
de oameni răi – de-un zeu blazat :
închipui şi-azi împărăţìi
grele parfumuri şi frăţìi

… nu te voi părăsi în iarnă
trup nu vei fi ce se descarnă
ci – Milostiv – Teiul Divin
la care necăjiţii vin…

… sălaşul meu e-Nchipuirea
iar Viaţă: cea de Tei – Dorirea
Credinţa-n Tei e Nemurirea…
… sunt Zeu de Trăsnet – nu bandit:
staţi – toţi – pe un’ v-am priponit!

LUNĂ LEHUZĂ – LUNĂ BUBUROASĂ

Lună lehuză – Lună buburoasă
se preling din tine viermi şi-o lepră grasă
pântecul de Lună s-a întors pe dos
ca să işte Claunul – şi un Sfânt mai gros…

e beznă deasă în Ştiinţa noastră
Regina Bolilor s-a fost iscat din glastră
cine-are Carte – e pierdut veciei:
închizi Ceaslovul – dedă-te Fanteziei!

totu-i umbros – nocturn şi-mbălsămat
din Glie pân’ la Lună te desfaci strat cu strat
acolo sus ajungi Schelet curat-uscat

acolo sus eşti – cel puţin! – un Secretar de Stat!
… nu tre’ să mori ca să le ştii pe toate
căci Fantezia Neagră hrăneşte vremi castrate…

RECLAMĂ ULTRAMODERNĂ

azi
vă oferim
speranţă

mâine
vă vom oferi
disperare

iar poimâine
vă vom oferi – fiecăruia
câte un ştreang nou-nouţ şi
drăguţ – frumos
înnodat – şi complet
antiseptic

VIS TREAZ

Motto :
„vis treaz
vis breaz
negru de năcaz :
arde temelii
sfredeleşte glii
stele prorocii…”

clopote şi frunze-n dungă – mărturii
curând voi pleca la Stână – în tării…
mestecă – în ceruri – un ursuz Ursar
şi mi-arată Carul Mare: un hambar…

Regi Arthùr şi colonii de împăraţi
mă aşteaptă în altare – să fim fraţi:
simt Coroana că m-apasă pe sprâncene
piesa are mult prea multe scene…

mă voi preschimba în fiară de lumină
spada mi-o voi înmuia în unda lină:
astea-s semne de plecare amânate

voi domni peste popoare-nflăcărate…
…ce visezi colea – străine – sus pe grui?
tocmai ţi-a căzut – din palmă – frate – sângeratul cui…

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 5 – Zeynep

Timpul se măsoară în secunde, minute, ore, zile. Și bătăi de inimă. Pentru mine, totul se comprimase – nu simțeam cum trece timpul. Nu aveam în mine decât dorința de a o revedea pe Zeynep. La spital mă comportam ca un robot, făceam lucrurile din inerție, respectam protocoalele, operam în sala rece, impersonală, aseptică, mă asiguram că se respectă toate regulile, completam fișe, hârtii cu duiumul, îmi făceam datoria. Colegii mă știau retras, tăcut și nu li se părea nefiresc să fiu absent-minded, așa cum părea că deveneam. Doar asistenta șefă m-a întrebat îngrijorată:
-Domnule doctor, ați pățit ceva? Sunteți bolnav? Sunteți cam palid în ultima perioadă și mă întreb ce se întâmplă cu dumneavoastră.
Cuvintele ei cădeau ca o ploaie rece asupra mea. Îmi reveneam la realitate.
-Nu am nimic. Mă simt bine. Poate fi oboseala. Dar promit să mă odihnesc. Cum era să-i spun bietei femei care își făcea griji pentru mine că sunt bolnav de dragoste, puțin mai lipsea să-i strig că sunt îndrăgostit și că liniștea mea sufletească este distrusă iremediabil. Dar bruma de luciditate care mai funcționa încă în creierul meu mă oprise la țanc. Eram pierdut. Nu mai eram eu. Și îmi era ciudă. Pentru că nu mă simțeam în formă și acest aspect era vizibil. Probabil mai văzuseră și alții că ceva era schimbat la mine, dar mă lăsau în pace.
Două săptămâni timpul s-a târât și momentul întâlnirii a sosit. Nu îmi făceam probleme și nici prea mari speranțe. Mă gândeam că totul o să decurgă protocolar. Zeynep și prietenele ei vor fi acolo, la ora stabilită. Așa era firesc. Nu o să dau greș în a o recunoaște pe Zeynep – descompusesem și recompusesem imaginea ei de mii de ori în mintea mea. Era ca o hologramă care îmi era familiară. Adormeam cu gândul la ea, mă trezeam cu ea în fața mea. Peste tot vedeam părul blond fluturând în vântul de toamnă și buzele roșii care rosteau cuvinte moi, drăgălașe.
Deși duminică seară era aglomerat la cinematograf, ea m-a observat prima și a venit înspre mine.
-Ce repede a trecut timpul, Ali-bey! Ce punctual ești!
Îmi plăcea această familiaritate a ei. Și mă miram că e singură.
-Mă bucur să te reîntâlnesc, Zeynep. Unde sunt prietenele tale? Au mers să cumpere bilete la film? De ce nu m-ai lăsat pe mine?
-A! Nu! Ali-bey, am venit doar eu. Ele au avut altceva de făcut. Cred că e mai bine așa. Vom fi numai noi doi. Te deranjează?
-Nu. Nicidecum. Ce film ai vrea să vezi? Alege tu ce îți place!
-Uite, e unul celebru zilele acestea. Să mergem.
A așteptat cuminte să cumpăr bilete. Nu a mai vrut nimic altceva. Zeynep era un copil model. Fără popcorn și suc. Ar fi fost prea zgomotos și ea dorea să savureze momentul. Acțiunea filmului era captivantă. În punctul culminant, întunericul, emoția și teama au făcut-o să se ghemuiască lângă umărul meu. Gestul a fost unul reflex, dar eu am luat-o de mână tot ca un gest fulgerător. Mâna ei mică în mâna mea osoasă părea o pasăre speriată într-o colivie. Prinsă de bună voie. Am ieșit din sală, la finalul filmului, ținându-ne de mână. Eram un cuplu ca oricare altul. Zeynep nu a opus nicio rezistență de parcă eram împreună de la începutul lumii și faptul că ne țineam de mână era un gest firesc. Mă uitam în jur prudent – poate venise cu vreun șofer, cu vreo gardă de corp. Era fiica mai mare a consulului. Nimeni. Trăgeam cu ochiul înspre ea. Zâmbitoare și fermecătoare se lăsa purtată de valul de fericire ce îi inunda chipul. Ea a observat umbra de îngrijorare de pe fața mea.
-Stai liniștit, Ali-bey! Nu sunt păzită. Tata are încredere în mine, știe că îmi port singură de grijă. Suntem în București, într-o țară europeană, democratică. Nu mi s-ar putea întâmpla nimic rău. Cine ar vrea să mă rănească? Mai ales că noi nu ne-am făcut o publicitate prea mare. Nu știe nimeni cine sunt cu adevărat. Sunt o fată de 22 de ani, o studentă ca oricare alta.
-Nu știu, Zeynep, ce să zic. E bine să fim precauți.
-Cu tine sunt în siguranță. Nu-i așa, Ali?
-Da, bineînțeles, am zâmbit eu protector și i-am strâns cu putere degetele fine. Ea nu era o fată ca oricare alta. Era Zeynep a mea.
Am făcut câțiva pași prin mall, am mâncat ceva la un restaurant, am făcut o mică plimbare prin părculețul din împrejurimi. Deși era noapte, ea strălucea ca un luceafăr, revărsând lumina asupra inimii mele. Și nu erau cuvinte mari.
-O să te duc acasă. E târziu. Nu vreau să ai probleme din cauza mea. Aș vrea să ne mai revedem și cu altă ocazie.
-Mâine se poate? a ronțăit ea cuvintele ca un șoricel.
-Da, sigur. Pe seară. Când ies de la spital, te sun, numai să-mi dai numărul de telefon ca să poți fi apelată.
-Îmi dai telefonul, te rog, să-ți scriu direct în el numărul meu. Întinse ea mâna poruncitoare ca o prințesă.
-Dorința ta se va împlini, regina mea, am intrat eu în jocul ei copilăros. Am luat teatral telefonul și i l-am dat, deblocând reflex tastatura.
Mâinile ei mângâietoare au apăsat tastele. Gata! Treaba era făcută!
-Vezi ce ușor e! Ai fi zis că sunt o fată inabordabilă! Dar cum tu ești un cuceritor, a fost simplu, a râs ea nonșalant.
-Da, am mormăit eu emoționat și mi-am făcut de lucru la volan. Mașina a urmat traseul indicat de Zeynep, fiindcă nu știam unde locuia. Eu credeam că la Consulat. Dar familia ei alesese o vilă la marginea capitalei, cu multă verdeață în jur și fără prea mulți vecini curioși.
-Baba a ales acest loc. Și mie îmi place nespus de mult. Čan are un parc de joacă al lui, mama este atrasă de flori, de grădina ei de zarzavaturi. Eu îmi pot primi puținii prieteni fără prea mult zgomot, baba ne știe în siguranță. Și așa toată lumea e fericită. Cu toate acestea, mama abia așteaptă să ne întoarcem în Turcia, eu voi termina studiile până atunci. Čan merge la gimnaziu. Și apoi ne vom stabili în altă parte – poate fi Istanbul, Ankara dar poate fi America, Anglia orice altă țară. Aici e al doilea loc unde am venit, după Sofia, în Bulgaria, unde am stat vreo trei ani. Cu baba nu se știe niciodată. Este anunțat și el se conformează, cam așa e în diplomație, ca la armată.
În sângele meu un fir roșu încins răscolea mii de întrebări – oare o voi pierde după ce am găsit-o acum? Oare destinul va fi nemilos cu mine? Cu noi doi? Oare îmi era dat să trăiesc o dragoste mare, ca apoi să sufăr câinește? Căci era clar – Zeynep era femeia visurilor mele!
Când mi-a făcut semn să opresc în fața porții monumentale, am stins farurile și întunericul ne-a cuprins imediat. Ne-am atins mâinile ca într-o fulgerare. Ne-am apropiat brațele, trupurile, ghicindu-ne mai mult, dorind atingeri intense, sărutându-ne, emoționându-ne.
A șoptit apoi ceva ca o melodie magică:
-Mulțumesc pentru această seară! Mă vei suna mâine?
-Desigur, am accentuat eu fiecare sunet.
A coborât din mașină și s-a făcut nevăzută pierzându-se după poarta imensă. În acea clipă am simțit cât de importantă devenise pentru mine. Eram suferind. Tânjeam după buzele ei, după atingerile ei.
A doua zi înghițeam în sec, uitându-mă la ceas din oră în oră. Am văzut pacienții, am participat la raport, am intrat în sala de operații, am avut două intervenții ușoare, am prescris tratamente – în viteză, căci lumea devenise un carusel din care eu trebuia să cobor neapărat pentru întâlnirea cu Zeynep. M-am dezechipat cu multă precauție, m-am schimbat cu hainele de stradă. Nu mai treceam pe acasă, de aceea era nevoie de atenție ca să mă dezbrac de echipament și să devin un om banal, un bărbat ca alți bărbați. Un bărbat îndrăgostit lulea.
Am sunat-o și glasul ei familiar mi-a adus aminte de povești de dragoste străine, citite de prin cărți sau văzute prin filme. Ea era poezia mea. Era magia din viața mea.
Am luat-o cu mașina din fața porții unde o lăsasem cu o seară înainte. Am mâncat la un restaurant – familia ei se occidentalizase și Zeynep era o femeie modernă. Ea și mama ei se îmbrăcau ca niște europence. Așa că la restaurant comandam românește, iar între noi, în intimitate, vorbeam turcește. Și asta ca să nu trezim suspiciuni. Fanaticii umpluseră lumea și într-un fel mă temeam pentru viața ei. Eram acum responsabil pentru ea și nu aș fi vrut să o expun unor pericole. Ea era o ființă plăpândă și în același timp era o femeie importantă – probabil în lumea în care se învârtea tatăl ei era cunoscută, iar eu nu aveam de unde să știu dacă este urmărită de la distanță sau nu.
Seara a fost la fel de reușită ca și precedenta – descopeream o femeie inteligentă, plină de umor, rafinată. Am povestit câte ceva fiecare despre sine. Râsul ei era un balsam peste sufletul meu plin de dorința de a o iubi până la sfârșitul vieții mele. Se părea că nu o deranjează prea tare faptul că eram un bărbat însurat, tată a trei copii. Și nici diferența de treisprezece ani între noi nu era un obstacol în calea fericirii noastre. Deși trecusem de treizeci și trei de ani, păream un student ca și ea. Formam un cuplu tânăr, frumos.
Relația noastră evolua de la zi la zi. Curajoasă, a venit în garsoniera mea. Am făcut dragoste cu ea. Eram primul ei bărbat și asta mă făcea mândru, o iubeam nespus, era femeia mea, numai a mea. Ne iubeam ca și cum am fi fost ultimii oameni de pe pământ, ca și cum ceilalți din jurul nostru nu existau, iar noi aveam o singură țintă – să ne iubim. Carnea ei fragedă, albă mi se dăruia până la ultima celulă. Îi cunoșteam liniile, curbele, petele, alunițele, formele. Le vedeam și dincolo de haine. Îi intuiam sufletul intrat în sufletul meu să se cuibărească, să fie prețuit și iubit. O iubeam cu toată puterea de care eram în stare. Iar ea se lăsa în voia sorții – deși era un păcat. Haram! Zâmbitoare și generoasă, Zeynep trecea cu vederea acest aspect – sufletul ei pur se încărcase cu un păcat, din iubirea ei intensă, adevărată pentru mine!
Eu nu eram o fire prea religioasă – în copilărie mama mă învățase toate rugăciunile, tata mă lua și pe mine și pe frații mei la moschee, în familie țineam Ramadanul, tradițiile, sărbătorile religioase și oficiale. Însă dezrădăcinarea mea era definitivă – mi se arăta din ce în ce mai clar că eram departe de lumea aceea în care mă născusem. Nu beam alcool și nici nu fumam, nu consumam porc, iar Zeynep era în asentimentul meu. Dar eram un străin, departe de casă și obiceiurile din țara mea îmi erau acum imposibil de practicat. Mă acomodasem ușor la viața mea de la București.
Ea mergea la cursuri regulat, învăța, străduindu-se să treacă examenele. Era motivată de o carieră în domeniul financiar, iar la București, ASE era o universitate bine cotată. Cochetă și elegantă, dar zgârcită totodată, era îmbrăcată fermecător, cu lucruri simple, fără bijuterii sofisticate și, evident, fără văl. Fără pretenții că ar fi cineva, nu avea mașina ei, călătorea cu metroul, fără să atragă atenția, renunțase la pază, o deranja să știe că are o umbră mereu pe urmele ei. Tatăl ei avea încredere în maturitatea ei – și niciodată nu am să aflu dacă am fost filați de cineva din anturajul consulatului, dacă părinții ei știau că avem o relație. Uneori venea la mine cu un taxi sau o luam eu de la cursuri cu mașina mea. Ne plimbam prin parcuri și muzee, mergeam la cumpărături împreună sau leneveam un weekend în garsoniera mea de așa-zis burlac. Fata consulului turc nu avea restricții de niciun fel. De când mă cunoscuse pe mine, se izolase de prietenii ei, deși acasă spunea că merge cu ei la petreceri, în cluburi sau în excursii.
Uneori mă deranja acest aspect – se sacrifica pentru mine, mințindu-și părinții că e în altă parte, găsind motive de a pleca de acasă și a petrece nopțile cu mine. Dar egoismul meu feroce se manifesta într-un fel de neînțeles – mă complăceam în micile ei tertipuri numai să o știu lângă mine. Alteori îmi făceam procese de conștiință – era prea greu să îndur neadevărul și mă judecam aspru: dacă Zeynep ar păți ceva din cauza mea? Aș avea o viață liniștită după aceea? Cu siguranță nu. Dar alungam gândurile negre de fiecare dată când o revedeam fericită în brațele mele. Știam să o ocrotesc, să o iubesc, să o mângâi, să o fac fericită. Dar oare așa era fericirea?
Situația era de așa natură că mă ținea cu mâinile legate. Zeynep era cea care se sacrifica pe altarul iubirii mai mult decât mine. Alesese de bună voie acest drum. Iubirea noastră creștea și ne simțeam împliniți într-o lume numai a noastră. Ne completam unul pe altul, ne aveam unul pe altul, aveam gânduri comune, gesturi asemănătoare, gusturi comune în ceea ce privește muzica, mâncarea, hainele. Din când în când plecam în weekend la munte sau la mare. Mi se făcea dor de Adana și sunam acasă, dar ea nu se supăra. Considera că e datoria mea de tată să țin legătura cu familia mea, să știu ce fac copiii mei.
Și într-o zi, bucuria mea s-a lărgit, s-a intensificat. Zeynep m-a anunțat că este însărcinată. Eram tatăl copilului ei. În pântecele acela delicat se plămădea o nouă viață. În interior, sufletul meu creștea ca o pâine în cuptor. Numai că vocea mea gâtuită de emoție, grimasele care îmi arătau îngrijorarea pentru ea o dezarmaseră.
-Mă simt în al nouălea cer, Zeynep! Îți mulțumesc! Numai că o să văd cum facem…ce va fi va fi…îngânam eu, căutând soluții – să divorțez, să vin să îți cer mâna de la tatăl tău. Dacă soția mea nu va divorța? Dacă tatăl ei nu mă vrea? Erau săgeți care îmi străpungeau mintea în acele minute de tensiune… sufletul meu era minat de aceste sentimente contradictorii: fericirea de a fi cu Zeynep și a avea un copil cu ea, pe de o parte, și tăria de a mă rupe de familia mea, pe de altă parte. Eram sfârtecat în două.
Tăcerea ei nu mi-a dat de bănuit nimic. A fost zâmbitoare și apropiată în continuare. Până când a dispărut fără urmă. Nu răspundea la telefon. La cursuri nu era. Începuse sesiunea de vară. După doi ani de iubire nebunească, femeia asta se volatilizase de parcă nici nu existase. Dacă fusese o închipuire a mea? Nu avea cum! Trecuseră doi ani – nu putea un vis să dureze atât! O sunam nervos, o căutam pretutindeni unde bănuiam că ar fi, nu puteam să mă duc la ea acasă, nu aveam cum să iau legătura cu nimeni din familia ei.
Serile mă duceam în fața porții și așteptam în mașină să văd ceva, să vină cineva, să iasă din casă. Întunericul ascundea totul ca o taină. Mă simțeam neputincios. Singur. Pe moment, mi-am spus că e supărată pe mine, că nu m-am simțit pe deplin fericit pentru copilul nostru. Apoi agonia mea s-a prelungit.
Devenisem irascibil. La spital asistentele și-au dat seama de schimbare. Umblau tăcute pe lângă mine. Eram buimac. Nu dormeam. Nu mâncam. Slăbisem mult. Eram încercănat. Sufeream ca un câine alungat și hămesit. Ajungeam rar acasă în garsoniera unde trăisem clipe de extaz. Stăteam peste program, aproape că făcusem din spital a doua mea casă. Pândeam cu urechea telefonul. Nimic.
După vreo lună, am căutat în calculator datele unui pacient turc și am descoperit numele ei. Am găsit o fișă de internare. La ginecologie. Fusese atât de aproape de mine și eu nu știam. Am luat legătura cu o colegă de la secția respectivă – care mi-a răspuns politicoasă, deși nu avea voie să divulge secretul pacientului, dar fiindcă era vorba de mine, de o chestiune personală, mi-a dat verdictul: Zeynep renunțase la sarcină de bună voie! Un cuțit mi s-a înfipt în inimă. Abia mai respiram. Fiind majoră, i s-a făcut pe plac.
De ce, Zeynep? Ca să mă pedepsești? De ce? Păcatul nostru era și mai mare acum, îmi lega o piatră de gât, de sufletul meu sfâșiat de durerea de a o pierde. Mă făceam părtaș la acest gest abominabil – eu salvam vieți, nu le luam, nu eram un criminal. Lașitatea mea era de condamnat, dar nu am dorit să se întâmple așa. Erau și alte căi de a fi fericiți în continuare, speram la un divorț amiabil de soția mea. Apoi la o cerere în căsătorie. Aș fi vrut ca Zeynep să devină soția mea, să fim fericiți până la finalul vieții.
Am încercat să o sun iar. Pentru a mia oară. Nu a răspuns. Mi-am luat inima în dinți și am plecat la facultate. Am intrat în holul mare cu un buchet de flori în mână și cu inima tremurândă. Tineri joviali treceau pe lângă mine. Glumeau, se îmbulzeau, se strângeau grupuri, grupuri. Așteptarea era năucitoare. Instinctul nu m-a înșelat. Avea de dat un examen și și-a făcut apariția
flancată de cele două prietene ale ei. Am simțit o arsură în ochi. În aglomerație, am zărit părul blond lung, fluturând în semiobscuritatea holului. M-am apropiat cu pași repezi – fetele celelalte m-au recunoscut și au înțeles că trebuie să fim singuri.
-Zeynep, te rog să mă ierți! Te iubesc! Te implor să mă ierți! Nu am vrut să se ajungă aici!
-Și eu te-am iubit mai presus de viața mea, Ali! Dar nu mai pot continua! Chiar nu mai am cum! Nu are rost să mai insiști! Totul e pierdut acum! S-a terminat!
-Dar bine, iubita mea… copilul…
-Îmi pare nespus de rău, Ali! Nu vreau să te simți responsabil. Decizia îmi aparține. Am renunțat. Știu că e un păcat capital. Nu ai tu nicio vină…
-Zeynep, te rog să mergem acasă, să discutăm! Te vreau înapoi în viața mea! Te iubesc, repetam eu sec, fără să respir cum trebuie…
-Ali, uită-mă! E tot ce mai ai de făcut acum! Tata a hotărât să mă mărite! După licență vom pleca la Ankara. Mă voi întoarce în Turcia ca soția unui diplomat tânăr. Nu îl cunosc, dar trebuie să mă supun hotărârii familiei – e vorba despre onoare. Nunta s-a stabilit peste o lună. Nu mă căuta! E mai bine așa pentru amândoi. Îți doresc să fii fericit! Ești singurul bărbat din viața mea pe care l-am iubit! De acum iubirea va fi doar o amintire pentru mine!
Se grăbi spre grupul de studenți care intrau pe ușa masivă în amfiteatru pentru examenul din acea zi. A dispărut ca un abur dincolo de zid. Simțeam că o prăpastie se deschisese sub picioarele mele. Stăteam acolo cu buchetul de flori în mână, cu lacrimi în ochi. Paralizat, mă înecam în valuri fierbinți de aer. Nu era nimeni să mă salveze. Pe Zeynep o pierdusem pentru totdeauna. Aceea a fost ultima dată când am mai văzut-o, când am vorbit. Ne despărțeam și fiecare avea să o ia în direcția sa.
Dispărea cu Zeynep raiul, dispărea fericirea, tot ce era mai sfânt, mai frumos. Devenisem un ucigaș, un păcătos – omorâsem un copil nenăscut doar pentru că ezitasem să-i spun cât de mult îmi doream să fiu cu ea până la adânci bătrâneți. Ucisesem viitorul meu cu ea, speranța de a fi iubit cum niciun bărbat nu mai fusese înaintea mea. Ce rost aveau acum lamentările, părerile de rău. Eram ridicol cu buchetul de flori în mână – le-am lăsat portăresei de la facultate și am ieșit. Am rătăcit pe străzi necunoscute, Bucureștiul mi se părea încins, creierul meu luase foc. Mii de idei care mai de care mai cenușie îmi apărea în minte. Nu-mi rămânea decât moartea. Cum aș mai fi putut trăi fără ea? Mă apăsau remușcările, mă înglodau în noroiul sinuciderii tot felul de planuri. Eram singur. Singur într-o lume de care mă deziceam, mă lepădam. Am ajuns acasă palid, mă simțeam rău. Au fost zile când nu am mâncat nimic, când am băut apă doar dacă îmi aduceam aminte că există sete – dacă nu ar fi fost aerul să respir oxigen, m-aș fi prăbușit în mijlocul camerei pe unde pășise ea.
Mihai, un coleg mai tânăr, m-a sunat să mă întrebe ce e cu mine. De ce nu am venit la spital. Mă simțeam rău? Nu, dar nu mai eram viu. Din vocea mea a simțit că e ceva în neregulă cu mine. Curând a sosit la ușa mea și a văzut în ce hal de deshidratare eram. Puteam fi atât de inconștient? M-a băgat în mașina lui cu forța, am ajuns la urgență și m-a pus la perfuzii. Eram confuz, slăbit, nefericit. M-a îngrijit timp de trei-patru zile. M-a adus pe linia de plutire. Când mi-am revenit, nu m-a agasat cu întrebări stupide, a înțeles că erau cauze sufletești cele care mă aduseseră la limita dintre viață și moarte.
-Uite, Ali! Nu știu ce e cu tine! Nu vreo să o fac pe psihanalistul – fiecare avem perioade mai bune, mai proaste în viață. Ar fi bine să îți iei o vacanță. Părinții mei au o cabană la Sinaia. Îți dau cheile. Faci aprovizionarea pentru o săptămână și pleci acolo. Aerul de munte o să te pună pe picioare. O să vezi. Fii băiat ascultător și profită de sfatul meu. Ai muncit prea mult. Bucureștiul e sufocant vara. Ce zici de propunerea mea?
-Da. Mulțumesc pentru tot. O să urmez planul tău. Sper să fie bine. Aș pleca din capitală pentru câteva zile…nu căldura e cea care mă doboară, ci altceva…
A înțeles unde voiam să bat. Dar a fost isteț să nu insiste pentru mai multe amănunte. Așa era bărbătește.
Am plecat la Sinaia. Am ajuns la destinație cu gps-ul. Era o casă de vacanță curată, dotată cu tot ce e nevoie. Am avut o săptămână relaxantă. Aerul era reconfortant. Oameni nu aveam prin preajmă – nu aș fi suportat prezența cuiva. Citeam, mă uitam la filmele de la televizor, intram pe internet pentru știri internaționale. Eram ca după o boală. Mă plimbam pe cărările spre munți – o singură dată am coborât în centrul orașului. Parcul era acaparat de o forfotă pestriță, dar totuși verdeața mă fermeca.
Ciripitul păsărilor, ploile repezi și imaginea măreață a munților din preajmă au fost un tratament pentru suferința mea acută. Inima mea începuse să bată în ritmul normal al răsăritului, al apusului – reveneam la viață. Gândurile maladive mă părăseau încetul cu încetul. Imaginea fetei frumoase rămăsese ca o rană. Știam că nu aveam niciun pansament potrivit pentru a opri sângerarea. Nu exista nicio cale să o uit pe Zeynep. Dar cel puțin nu mă mai învinovățeam. Realizam că povestea noastră nu avea sorți de izbândă – am trăit o mare iubire, dar Zeynep nu putea fi a mea până la finalul zilelor mele pe pământ.
Priveam umbrele înserării printre brazii seculari. Trebuia să mă regăsesc. Poate să mă întorc acasă lângă familia mea. Să încerc să fiu fericit. Să accept o fericire domestică – ea nu se poate compara cu tot ce trăisem cu Zeynep. Era ca și cum ai fi comparat un leu feroce, un prădător sălbatic, cu un cățel cuminte, dresat, care e doar un animal de companie. Dar trebuia să merg mai departe alături de soția mea.
Am sunat la spital să mă interesez dacă pot să îmi iau un concediu mai lung. Știu, nu era planificat, dar din vocea mea se simțea câtă nevoie aș avea de o pauză. Da, se putea. I-am mulțumit lui Mihai pentru ajutorul dat. Nu găseam nicăieri un prieten ca el. Era acel colac de salvare de care te agăți când ești căzut în mare și curenți puternici te învârt în hora lor. Am plecat la Adana. După șase ani mă decisesem să revin acasă. Eram un om nou, călit în focurile iubirii. Învățasem multe – și despre medicină, și despre oameni. Dar mai ales despre iubire. Eram cel care iubise cu patimă și fusesem iubit. Eram cel care suferise din iubire și fusesem rănit. Soarta îmi zâmbise, mă purtase pe înălțimi fericite, ideale, ca apoi să-mi arate cât de fragili suntem.