Propoziții pretențioase – Aliciți
Face și omul până unde crede de cuviință că se poate întinde cu construcțiile.
Și cum poate. Din punct de vedere cadastral proprietatea bisericii este ciudățică. Se înfundă cu gard de cărămidă alicită la nea Neculai Sorescu, dar mai rămân cam 7 metri pentru vecinătatea cu confecția, acolo unde etajul a ,,clacat” și în ,,el”-ul trapezoidal rămas proprietarul s-a înălțat parțial doar până la nivelul de jos al etajului. Un fel de dependință ce ne-a ajutat în parte să nu ne mai plimbăm cu scara extensibilă, însă nici prea mult bine nu ne-a făcut. Panta acoperișului alunecoasă, nu ne puteam înălța suficient din vârful degetelor de la picioare cât să îmbinăm jgheaburile, să lipim ștuțul și să fixăm ușor burlanele pe perete.
Pe partea opusă a Brâncoveanului, până la colțul cu Eminescu, n-am avut ocazia să ne încercăm măiestria pe clădiri. Numai tata, care și-a aflat sfârșitul la scurt timp după ascuțirea unui prim set de cuțite, acum aproape doi ani, se putea lăuda că a servit Babaului niscai lucrărele, la cerința cuscrului, câine (dinamovist) până la moarte. La Stanciu n-am intrat în curte – nici nu se mai punea problema cu așa ginere: și țigan, și periculos -, la colonelul cu electricele nici atât – doar cât să mai schimb în atelier cu Vali Iosif câteva amintiri….
Prin urmare, pe contrasens, spre statuia lui Vlahuță și după aceea înapoi spre Centru. Nu încă la nașul Radian.
Să fi rămas vreo curte fără aportul nostru tinichigeresc? Da. Și să le luăm pe rând. La Păiș și Baciu, la adventistul de lângă nea Tase cizmarul. În curtea Bisericii adventiste, în curte la Enică și Vasile, la actualul cabinet de tehnică dentară.
Lângă Eden un lemnar. Aflai anul trecut că e socrul fiului familiei Bedereag, de la care am cumpărat a doua parte a imobilului unde locuiesc. Un tip înalt, deținător parcă de Oltcit și cu mici nevoi ce ne includeau. Jgheaburi, burlane și ,,câteva” foi de tablă de înlocuit pe zona dinspre Poeană. Un acoperiș moale ca pantă, însă o casă destul de înaltă, greu de escaladat. Câteva… vreo 25 de bucăți 2/1 metru. Atât a vrut, chiar dacă i-am adus argumente suficiente cât să nu doarmă noaptea liniștit. Cum văd nici în ziua de azi nu a catadicsit să-și asigure un somn fără griji. Tabla rămasă neschimbată, destulă, din cauza căreia ne-am ambalat, era încă de pe atunci în stare de ,,putrefacție”. Abia am reușit să unim pe cele vechi de cele noi fără să le crăpăm iremediabil. Și-așa am mai fost nevoiți să înlocuim până unde nu era planificat tocmai fiindcă în locul obișnuit de prindere, cel dinainte, tabla era deteriorată. Soluție destul de simplă, dar extenuantă: de decupat încă o bucată din rând, de sus până jos – nu făceam totuși la voia întâmplării modificarea, aliniam marginea, măsuram cu precizie, ridicam cu cleștele cu grijă, deh, tot tablă veche era – de adăugat… – iată cum depărtarea de meserie îmi produce un lapsus – în fine, un rând nou mai îngust și de încheiat coamele în mai mare siguranță. A fost tata îngăduitor, alteori nici nu stăteam la discuție cu proprietarul. Era nevoie, schimbam tot, ca să nu apară discuții ulterioare că se infiltrează apa pe la îmbinări. Nu de alta, veneam să remediem, însă cum timpul nostru era deja arvunit pe la alții, greu îți venea să amâni și să nu câștigi bănește cât planificaseși cu două-trei zile înainte.
