Spații culturale nr. 85 (7)

FAPTE CULTURALE

Tecuciul, capitala aforismului românesc contemporan

Festivalul Internațional al Aforismului din Tecuci este singurul din țară și al doilea din Europa, ca număr de participanți, după cel de la Torino (Italia).Manifestarea din orașul moldav a debutat în 2017, din inițiativa scriitorului Vasile Ghica și a Fundației Pelin. La cele șase ediții, desfășurate până acum, au participat scriitori din: SUA, Canada, Franța, Italia, Israel, Argentina, Serbia, Republica Moldova, Liban etc. Din țară, au luat drumul Tecuciului, în anii precedenți, scriitori din toate zonele țării. În perioada premergătoare manifestării, au avut loc și anul acesta, în oraș, dar și în localitățile limitrofe, lecturi publice, axate pe aforism și epigramă, la care au luat parte sute de elevi, cadre didactice ,salariați, pensionari etc. Cei cca 200 de elevi, incluși efectiv în program la recenta ediție (a VI-a din 6-7 oct.), au participat, în prima parte a festivalului, ca actori, nu ca spectatori. Îndrumați de profesori din Colegiul Național „C.Hogaș” (prof. Corina Olaru, colegii de catedră și profesoara Cristina Dumitrache), Colegiul Național de Agricultură și Economie (Daniela Lungu, Elena Filimon și Monica Chiscoci), Școala gimnazială „Elena Cuza” (prof. Nelia Munteanu), Școala Gimnazială „Șt. O. Iosif” (prof. Dana Pâslaru Paladi), Școala Gimnazială Umbrărești (prof. Lucreția Iancu), Școala Gimnazială Drăgănești (prof. Silvia Toderică) ei au susținut, în școlile lor, în limbile română, franceză și engleză dezbateri, concursuri, recitaluri despre aforism, în fața a 50 de scriitori.
Reamintim faptul că în 2017, acad. Naji Naaman (Liban), președinte de onoare al primei manifestări, a editat o carte cu desene după aforisme, realizate de elevi. Lucrarea a apărut la Beirut în șase limbi, în 3000 de exemplare și a fost difuzată în multe țări și pe rețele de socializare. Ceilalți președinți de onoare au fost: acad. N. Dabija (Rep. Moldova), savantul Francois Rastier (Sorbona, Franța), scriitorul și traducătorul gălățean C-tin Frosin, scriitorul Ștefan Cazimir și diplomatul Petru Dumitriu, personalitate proeminentă care a îndeplinit, printre altele, funcția de ambasador al UE la ONU.

Palmaresul recentei ediții a fost următorul:

TROFEUL „SAPIENS PIROBORIDAVA” ex aequo; Premiul revistei Literatură și Artă, Chișinău: George DRĂGHESCU, Târgu Jiu
*TROFEUL „SAPIENS PIROBORIDAVA”, ex aequo: Ion DIVIZA, Republica Moldova
*PREMIUL I, ex aequo: Ionuț CALOTĂ, București
PREMIUL I, ex aequo: Codrin Ștefan ȚAPU, Ploiești
PREMIUL al II-lea: Florentina DANU, Brașov
PREMIUL al III-lea: Sebastian Mihai ZIDARU, Ștefănești, Argeș
MENȚIUNE: Mihai MANOLESCU, București
MENȚIUNE: Mihai BOTEZ, Piatra Neamț
MENȚIUNE: Nicolae SCHIȚCO, Republica Moldova

*
MENȚIUNE: George COCA, Bucuresti*
MENȚIUNE: Ciprian VESTEMEAN, Blaj
*
PREMIUL SPECIAL „DIONISIE DUMA”: Violeta-Daniela MÎNDRU, Tecuci
PREMIUL SPECIAL „Ion PETROVICI”: Jenică DRĂGAN, București
PREMIUL SPECIAL „Mihail Manoilescu”: Dorel MOHORA, Republica Serbia***
PREMIUL SPECIAL „Hortensia Papadat Bengescu”: Petruș ANDREI, Bârlad
PREMIUL SPECIAL „George Apostu”: Cristinel MORTICI, Viforâta, Dâmbovița
PREMIUL SPECIAL „Calistrat Hogaș”: Liviu ZANFIRESCU, București
PREMIUL SPECIAL „Ștefan Petică”: Julian RADU, București
PREMIUL SPECIAL „Anton Cincu”: Vasile MOLDOVAN, București
PREMIUL SPECIAL „COCUȚA CONACHI”: Ion MICUȚ, Râmnicu Vâlcea

În finalul manifestării a fost acordat PREMIUL OPERA OMNIA scriitorilor Elis Râpeanu și George Corbu, doi titani ai aforismului și ai epigramei românești.
de Vasile GHICA

Ion LAZU

Noi scene din viața literară
Anul 1992

1 ian. 1992. O să-mi apară totuşi Întîmplările…; Mircea Ciobanu mă asigură că Rămăşagul a primit bun de tipar. Şi ce-ar mai fi prin mapele mele? N-am scris decît obişnuitele pagini de jurnal şi, în lunile petrecute la Blaj, un început de Schiţă autobiografică, dusă pînă la momentul plecării din Cioburciu. Ar fi să o continui cu primii ani de după refugiu, măcar pînă la moartea lui Mişulică. Sunt dornic să mă pot concentra asupra amintirilor mele de început. Să vedem!
Citind Memorii I de Eliade, am avut unele confirmări şi multe momente de umilinţă, dacă nu e prea sincer spus, în faţa unui titan al muncii intelectuale.
12 ian. Scriind la Scurtă autobiografie, îmi dau seama cît de greu este să organizez materialul şi mă apucă teama, sau descurajarea. Constat că am deja 80 de pagini şi găsesc că nu e cazul să mă opresc la ‘44, momentul refugiului, ci să merg mai departe, măcar pînă în ‘49, cînd a murit Mişulică, pe 9 noiembrie. Sau pînă unde m-or ţine puterile şi răbdarea. Şi…
23 ian. Discuţie cu un montaniard la pensie, instruit, avizat, poliglot, din vechea gardă a lui Eugen Cristea, cu fotografiile, schiurile şi floarea de colţ. Şi acesta mă pune pe gînduri, pe de-o parte cu relele de dinainte de război, apoi cu mîinile nevăzute care trag marile sfori ale istoriei. Îi spun: E prezumţios să ne lansăm în astfel de explicaţii. Faptele sunt fapte, la vedere: nemţii l-au urmat pe Hitler ca o turmă; au distrus popoare, cu metodă, cu plan. Hitler îşi scrisese cartea în 1930, se ştia ce are de gînd. Nu s-au scandalizat, nu l-au alungat cu pietre. De fapt le-a convenit…
Citesc Copiii din Arbat. Dacă o carte este bine scrisă, valoroasă artistic, ea pledează în favoarea naţiunii din care s-a ridicat autorul, chiar fiind critică, sau de-a dreptul vehementă. Acuză-l pe acest autor de nepatriotism – e absurd.
26 ian. Aşa cum Hasdeu, Pîrvan, Eliade, caută continuitatea elementelor primitive din tradiţiile autohtone – prelatine, aşa şi eu aş încerca să găsesc urmări ale bunicilor şi părinţilor în firea şi simţirea şi faptele noastre.
Eliade a suferit comoţie cerebrală stînd într-un fotoliu preferat, cu o carte de Cioran în mînă…
Cioran împotriva lenei balcanice… (Cine ar fi putut-o descrie mai bine, din interior? În viaţa lui nu cred să fi bătut un cui…). Pe cînd Eliade căuta să valorifice tot ce avea bun în el, să dea tot, cu un efort grozav şi neîntrerupt. Deci ideea mea „să nu-ţi scremi talentul”, „să nu te lăcomeşti” e o idee stupidă, balcanică, neproductivă, o capcană a comodităţii! Se mai poate schimba ceva în cazul meu? Mă tare îndoiesc… Abia ieri mă gîndeam că de-acum sunt tot mai multe lucruri pe care simt că nu le mai pot face, înţelege, ordona, tranşa… Ele rămîn pentru altul, pentru alţii, pentru cei ce vor fi puşi în faţa aceloraşi probleme insolubile…
M. Eliade: „De la un anumit moment cadenţa timpului se precipită şi nu mai apuci să faci ce făceai în prima tinereţe, chiar dacă izbuteşti să lucrezi acelaşi număr de ore.”
4 martie 1992. Cioran: Contează numai intensitatea trăirii, căci altfel nimic nu e nou. Aici (în Franţa) toţi scriu, de dimineaţă pînă seara, e excesiv!
Ah, e cu totul, cu totul altfel decît mi se păruse! Omul, cu vârsta nu devine mai laş şi mai resemnat, ci mai îndrăgostit de viaţă şi mai recunoscător pentru tot ce primeşte de la ea. Pare conformism, oportunism, resemnare, ci e cu totul altceva, este ceva ce un tînăr nu înţelege şi nu acceptă: e recunoştinţa înduioşată pentru ale vieţii daruri…
15 martie. Ieri se anunţă la radio că N. Opriţescu a luat premiul pentru regie cu filmul Sezonul…, iar Dan Condurache premiul pentru interpretare masculină. Bucurie în casă, speranţe renăscute.
Telefon mamei lui Niki O., aflu că a venit pe 6. 03, şi-a luat premiul, a stat vreo săptămână, tras în toate părţile de diverşi amici. Se pare că nu a simţit nevoia să mă vadă, sau poate a telefonat cât eram noi la Predeal. Oricum, m-am dezumflat, după marea bucurie care fusese în casă la aflarea veştii că filmul lui a luat premiul pentru regie şi pentru interpretare masculină. Nu cred să-l mai intereseze Rămăşagul, altfel mi-ar fi scris măcar. Să văd ce fac la concurs, cu R. şi cu scenariul după Blana… Dau telefon şi la Creangă, dar nu mi se spune nimic precis despre exemplarele Întâmplărilor…, deşi semnalul îl am de la Crăciun, iar cartea se vinde de două săptămâni la librăria Sadoveanu. C. Popovici nu se întoarce din Franţa, poate a căpătat vreo bursă? Nici de la el vreo veste, altădată îmi scria. Tranziţia ne-a bulversat pe toţi.
Cioran, sertarul biroului legat cu o sfoară; ar părea gestul unui ins neajutorat, rupt de realitate, dar la o adică, era doar ceea ce îi trebuia ca să deschidă sertarul, o rezolvare optimă, mai simplu decît cu cheia, din partea unuia fără aplicaţie la probleme practice. C. găsise rezolvarea în treacăt, cu gîndul la lucruri mai importante.
Cine se pierde în chestiuni practice, pierde şansa marilor idei…
Panait Istrati: „sunt o cîrtiță incandescentă…”. Extraordinară metaforă!
22 martie 1992. Cei care lovesc în Uniunea Scriitorilor ştiu prea bine că orice uniune, de oriunde şi de oricând, a fost şi este un viespar de orgolii etc., ceea ce nu anulează valorile individuale. Ştiu ei prea bine chestia asta, dar strecoară în urechile neştiutorilor calomnia…
Graham Green, se spune, era un cinic, umblând cu inşi dubioşi, din medii joase. Asta interesează mai puţin. Orice scriitor trebuie să fie dur, în felul lui, nu neapărat în viaţă, dar oricum în scris. Cei care, într-un fel sau altul, l-au cunoscut pe G. G. şi au ceva de bîrfit, încercând să-l întineze, din ciudă sau ca să iasă ei cumva din anonimat, vor înceta în curând, prin somaţie biologică. Ci figura lui G.G. le va supravieţui. Spun figura şi mă gândesc numai şi numai la opera scrisă a acestuia, la figura spiritului creator.
30 martie. O săptămînă întreagă la Brad-Hălmagiu-Ineu-Moneasa, cu colegul Gică M., pentru argile colorate. La înapoiere, mă deprimă să văd că jumătate din terenul agricol e nearat. Ţăranul lipsit de atelaje, nu are cu ce plăti lucrările agricole. Cumpăr cîteva cărţi, la vechiul preţ, inclusiv Cuvente den betrani de Hasdeu. Singura afacere la care mă pricep.
Ce mă poate supăra, chiar mai mult decît nerecunoştinţa şi decît reaua credinţă, este acest mod de a vedea scrisul ca pe o hazna; insul, la adăpostul uşii închise, îşi aruncă dejecţiile minţii şi lăturile sufletului, el face din coala albă o cocină. O delimitare se impune: a spune adevărul despre un lucru nu înseamnă a mînji hărtia cu dejecţii. Aşa cum dintre manifestările umane ne interesează gîndurile, sentimentele, aspiraţiile, trăirile, faptele, iar nicidecum ghiorăielile de maţe, sughiţurile, mîncărimile, defecaţia, veninul. E drept, pagina se scrie în spatele uşii închise, însă acea încăpere unde scrii nu e privata, ci biblioteca. La umbra cărţilor în floare nu-ţi mai poţi permite să murdăreşti hîrtia, precum musca. Alta e lucrarea albinei pentru că alta e materia pe care o prelucrează. Foaia de hîrtie funcţionează ca o virtuală oglindă morală: scuipi pe coala de scris, te scuipi în faţă!
Luni mă duc să-mi iau de la Ion Creangă cele 30 de exemplare din Întîmplări… Gh. Zarafu, impresionat de textul meu, spune cu convingere: Du-o, domnule la Ecologişti, ca să vadă şi ei ce aport aduce editura noastră la lupta pentru apărarea Naturii! Ce-ar fi să-i propun lui Bleahu înfiinţarea unui premiu (onorific!) al Ecologistului? Despre MB cineva îmi spune în tren că nu a stat la tocmeală cu ministrul Finanţelor cînd a fost vorba de bugetul Mediului, ci a venit cu cifra aprobată de sus. Dacă nici Bleahu nu ştie să se descurce, atunci cine?!
Nelu Ivan, excelentă Ultima iarnă, scrisă cu superb aplomb, fără urmă de provincialism.
5 apr., 1992, duminică. Încep Doctor Jivago. Pasternak pune în seama unui copil de 10-12 ani gânduri de om matur, uneori şi aprecieri de ansamblu, sau retrospective, sau verdicte de înţelept. Nu-i mai pasă dacă psihologiceşte acest lucru este credibil, pe el îl interesează doar să spună adevărul lui, indiferent prin gura cui şi sub care pretext! Idem Blaga în Hronicul…
Astă noapte, visez că Mircea C. îmi promitea să scoată cartea mea despre Basarabia, mi-a propus alt titlu (l-am uitat…), nu mi-a prea plăcut, dar nu i-am dat altul, doar i-am spus să-l găsească tot el, că eu merg pe mâna lui. Eram totuşi puţin îngrijorat, ştiind că manuscrisul nu e terminat, mă gândeam că-l pot termina în campania ce vine, oriunde m-or trimite.
Intelectualii ruşi, mai ales scriitorii au ieşit, se zice, de sub mantaua lui Gogol. Dar nu e aici un fel de militarism?, aş întreba, în glumă, desigur. Oricum, întrebarea serioasă e asta: dar militarismul rus de sub mantaua cui a ieşit? Probabil de sub a lui Petru cel Mare, care a importat militarismul germanic.
1 mai. Să mă văd cu M.C., să-l ajut pe C. P. să-şi calculeze dimensiunile sperietorilor sale. Să mă văd cu Pan I. şi să-i dau albumul Pietrele.
2 mai. La Slatina. Nu-l găsesc pe Aurel Gagiu, îi las o carte, trec pe la profesorul Ungureanu şi, pe neobservate, zboară trei ore. PAC, monarhia constituţională şi rememorări din liceu. Dna M. Ungureanu se declară ofensată de trădarea lui C., iar eu le explic că şi-a găsit locul pe care îl merită şi ştie că-l merită. Ce-ar fi făcut la PAC? C. nu e omul pe care să-l ţii la uşă, cum s-a şi întîmplat la întîlnirea cu Raţiu. C. va rămîne în vîrful topului chiar dacă FSN nu va cîştiga alegerile, un ministru, un ambasador tot va fi. Face impresie, ştie limbi străine, are aplomb, se mişcă dezinvolt printre cei care învîrtesc lucrurile, acolo sus. E prin convingere un elitist, ştie că e mai bun şi i se cuvine un post în care decide în numele altora – a fost mereu măcar şef de colectiv, de laborator, un lider, mîna dreaptă a academicianului Ioan Moraru etc.
3 mai 1992. Terminat Ultima iarnă a lui Ion Iovan – performantă, cu jale atroce pentru trecuta tinereţe. Multe observaţii juste care susţin interesul la lectură, multe poeme în proză, chiar mai valoroase decît poeziile ca atare din text. Totul scris cu luciditate maximă, cu disperare şi cu virtuozitate.
5 mai. Ieri, spre seară, pentru două ore la Mircea Ciobanu, care lipea nişte fîşii pe paginile manuscris de la vol. II al Convorbirilor cu Regele Mihai… Îmi spune că a avut în ultima vreme cîteva întrevederi, dimineaţa, acasă, cu C. şi că la ultima convorbire a survenit aproape o ruptură între ei, poate chiar cu durităţi verbale din partea amicului. Mircea, vexat, urmărit de ideea de a-i da un scurt telefon, ca să-i mai zică vreo două. Eu, consternat. Îi spun, în esenţă, ce le spusesem şi Ungurenilor: C. e un valoros care ştie că e valoros şi îşi vrea partea lui de putere. El nu-şi dă seama, zice MC, că ai lui pleacă iar eu rămîn? Discutăm despre eventualitatea ca masacrul de la Los Angeles să fie o încercare concertată de compromitere a administraţiei Bush. Vorbim de formidabila mişcare în favoarea regelui Mihai la venirea sa în ţară şi MC îmi arată investitura primită chiar atunci drept purtător de cuvînt al MS Regele în faţa presei şi a publicului. Mă bucur. Îi revin mari răspunderi, să cunoască poziţia fiecărui ziarist faţă cu ideea monarhică etc. Îşi notează cîteva lucruri spuse de mine, chiar în forma exprimată şi mă sfătuieşte să reiau tocul de gazetar, căci de spusa noastră e nevoie, totuşi. În privinţa asta m-ar ajuta să public în Rom. Lit. Speră să-mi scoată cartea pînă la sfîrşitul acestui an. Şi-a înfiinţat o reţea proprie de difuzare, căci la Arcadia nu primise tiraj satisfăcător pentru niciuna dintre cărţile propuse. L-a luat la editura Eminescu pe Nelu Ivan. Îi spun că tocmai am terminat Ultima iarnă şi mi s-a părut excepţională. E de acord. Şi aşa continuăm să vorbim în timp ce el lipeşte iar R. bate la maşina de scris electrică, cu măciulie. Apoi M. coboară cu mine şi mai vorbim un timp pe scara de la intrare, la aer. Revin spre staţia Izvor, prin parcul întunecat. I-am spus: eu aş face gazetărie, dar plecările pe teren îmi fragmentează activitatea. Cea mai şocantă frază a lui MC: Să ştii că avem un rinocer în familie.
11 mai 1992. Pe coridor la Editura Eminescu îl întîlnesc pe Gabi Iuga cu care mă port din vîrful buzelor, ca să înţeleagă că nu tolerez ticăloşia. Un scriitor nu are voie să facă din denigrarea colegilor de breaslă un mijloc de trai. Să-i bagi într-o ficţiune e altceva, dacă îi dispreţuieşti cu adevărat, dar vînzarea de frate, pentru ca dintr-asta să-ţi cîştigi pîinea zilnică, nu poate fi acceptată.
Ieri la Constantin Popovici, în legătură cu machetele unor lucrări ce i-ar putea fi comandate din Franţa. Agitat. Se scoală pe la 4 dimineaţa şi vine la atelier; iar pe la 7, cînd apare un june din vecini, se miră că P. lucrează de la ora 4. De fiecare dată CP înscenează o anumită chestiune, face niţică literatură, are grijă să se pună în pagină (în centrul paginii, era să zic). Aşa că pe la prînz, cînd ajung eu, el e deja stors de vlagă. Acum se fîţîia de colo colo, mirîndu-se că nu vreau să bem ceva. Tot în stilul lui de a se încontra, zice că eu trăiesc din 25000, iar ei din pensia de 4000; la ei mîncarea e pe ultimul plan; nu au bani lichizi, dar au mari valori pe care le-ar putea valorifica. De altfel, e un om care se situează pe sine cu toată convingerea în centrul lumii sale, pretinzînd pentru sine tot ce-şi poate dori: are deci numeroase aparate foto şi de filmat, de pescuit, unelte pentru atelier, maşină, barcă de pescuit etc. Singur admite că are acest morb: pixul meu, guma mea, aparatul meu. Strînge şi iar strînge obiecte. Şi nici măcar nu am pentru cine, că nu am copii, zice. L-a pus pe gînduri moartea
mamei sale: i-a pus în cosciug un pachet de ţigări din cele care-i plăcea să fumeze şi o insignă cu Electricitatea de la Vidraru, ca să o ducă pe lumea cealaltă. În rest, nu a luat nimic din ce adunase, zice. Eu, în schimb, îmi zic, nu-mi pot permite asemenea fantezii: să dau banii pe aparate. Am avut aparat foto de la întreprindere, l-am predat şi pe acela. Mă pun de fiecare dată în coada listei, cînd e vorba de pretenţii. Gesturile lui generoase, la vedere, sunt de o natură specială, în calcul intrînd şi destul orgoliu (donaţia făcută Ambasadei Franţei, de exemplu).
A fost seara trecută la Ce ne facem fără Willy?, a ţinut trei ore şi ceva şi au murit toţi de plictiseală, zice. Sunt supărat că ar fi putut să fie genial şi nu e! Cei doi s-au văzut des la Paris.
Pe stradă se salută şi face conversaţie cu diverşi artişti sau oameni din această lume a lor, apoi mi-i foarfecă: avortoni, impostori, kaghebişti etc. Nu ştiu în ce măsură chiar crede că aşa stau lucrurile, poate doar vrea să spargă monotonia zilei; să mă şocheze; să facă pe vigilentul…. Tandreţea lui din anumite momente se amestecă tulbure cu răutatea, ranchiuna, uneori în doze surprinzătoare. Cînd să plecăm, apare Iaru şi cu încă unul, ne întoarcem la atelier şi cei doi fac o poză după Sacrificiu, apoi trecem la Turist, pentru bere cu alune. Discut cu FI problema regalităţii. Noi doi o luăm spre Piaţa Palatului. Manifestanţii deja dădeau ocol pe la Piaţa Romană; ajunşi la Palat, lume nu prea multă, trasă la umbră, în pîlcuri. Traversăm piaţa, oarecum dezumflaţi şi CP zice: Neconcludent! Îi propun să rămînem, dar nu vrea: nu se schimbă situaţia cu doi monarhişti în plus. Totuşi eu rămîn, anume pentru că am convingerea că totul începe cu prezenţa mea la faţa locului. Pe post de simplu participant, unul din mulţime, cum s-a şi văzut apoi la Actualităţile de seară. Altor amici literaţi, participarea ca persoane anonime la manifestaţii de stradă li se pare că i-ar coborî.
Mulţi ţepi în firea lui CP, dar şi destule zone catifelate – şi nici nu e nevoie de mai mult pentru ca o prietenie-amiciţie de acest fel să dureze 25 de ani! Toate zborurile lui CP sunt frînte şi se referă la împuşcarea tatălui său Grigore, pe cînd C. avea doar 8 ani.
Data trecută, de ziua mea, Mircea spusese, după plecarea lui CD: Mă întreb dacă e cazul să mai fiu prieten cu el. Anul acesta, la ziua mea, a spus: Nu uita că avem un rinocer printre noi.
Relieful din zona Prislopului lui Rebreanu, dar şi a Hordoului lui Coşbuc este mai accidentat decît bănuisem. Satul H., pe o luncă îngustă de tot, încît abia încap cele două rînduri de case ale uliţei. Sălăuţa cu apă repede şi limpede. Nici o moară. Loc arabil doar în luncă, pantele deosebit de abrupte, cam ca la Topleţ, cu cîteva petece de arătură agăţate acolo sus, foarte înclinate, unde nu se poate cultiva decît cartoful. Trebuie să văd mai îndeaproape. Extraordinare case noi, toate cu scară interioară şi cu două nivele, coşbucenii fiind deci oameni foarte harnici. Emoţionat la gîndul că George Coşbuc s-a ridicat de la coarnele plugului şi a devenit un clasic. Dintr-un sătuc de 50 de case, nu mai multe, a făcut o întreagă lume, suficientă sieşi – Nunta Zamfirei.
Ieri, la Prislop, casa memorială închisă. Trece un om mai în vîrstă, îi fac semn, se întoarce, intrăm în vorbă, ştie totul despre Rebreanu: Tîrlişua, Maieru, Pripasul – şi nu e de mirare, are 75 de ani. Rebreanu venea anual cu soţia la Prislop. A scris Ion pe dealul de vis-a-vis, aveau acolo pămînt şi vie nesistematică, îmi arată exact locul, stătea şi scria sub un brad care acum nu mai e. Rodovica (Ana) a murit prin ‘81, la început nu prea povestea la studenţii care veneau să facă anchete, dar Rebreanu i-ar fi spus: „Spune aşa cum a fost, nu are rost acum să mai ascunzi”. Casa lui Ion era chiar sub drum, nu se mai păstrează nimic. Drumul spre Năsăud era de la casa lui Rebreanu peste deal, ca pe hartă, nu pe vale, ca acum. Nevasta lui Rebreanu, femeie frumoasă, era jidancă. A venit şi mai de curînd, a întrebat de toţi de prin sat şi a mers să-i vadă pe fiecare. Omul acesta ştie că Rebreanu s-ar fi sinucis cu un pistol, cînd boala l-a răzbit. Despre Belciug spune că avea bani la bancă în Năsăud, cînd cu plecarea saşilor, a dat fuga la bancă, a venit acasă, a înhămat, a plecat în galop cu sluga, spre Ieudul de Odorhei, la unii ce promiseseră să vîndă locurile ce le aveau în sat. Înainte să ajungă, calul a crăpat, dar ei pe jos au dat fuga, să fie primii, a dat bani şi s-a ales cu locuri de arat şi cu pădurea de pe coastă… Pe aceasta la moartea sa a dat-o la patru flăcăi mai săraci. Iar pămîntul cumpărat l-a vîndut în rate femeilor din sat, văduve de război. Fapte bune, deci, creştineşti. Sătenii din Prislop nu au intrat niciodată în colectiv şi de aceea au fost oprimaţi de autorităţile comuniste: o zi acasă şi două la securitate şi acolo bătăi… Trecînd noi trei prin sat (eu, colegul B. şi săteanul cel sfătos), toţi ne salută şi au în priviri o mîndrie, că sunt consătenii marelui scriitor; chiar şi frumoşii copii de pe drum şi de la ferestre par pătrunşi de onoarea specială de a fi consătenii lui Rebreanu.
Citesc Un cerc în iarbă şi sunt impresionat de verva şi de ideaţia densă, nu lipsită de lirism şi ironie. O carte frumoasă, vie, pe care regret că nu am scris-o eu.
17 mai 1992. Smaranda J. îşi prezintă la TV o carte despre TV; se plînge că au fost chinuiţi pe vremea lui… Despre autoculpabilizare nu pare să fi auzit. Ei i s-au scos din emisiuni referirile la Esenin şi Shakespeare, zice. Dar nu tot ea a făcut reportaje ditirambice despre măreţele punţi de lumină? Va fi uitat, noi însă ne mai amintim câte ceva…
George Emil Palade vorbeşte despre ribozomi, mitocondrii etc. I-a cunoscut pe Arghezi, Enescu, Lipatti. Vorbeşte de marea modestie a lui Enescu; într-adevăr, e cazul cel mai notoriu de geniu care s-a impus parcă împotriva marii lui modestii.
22 mai. Acest Oek de Jonk pare să-şi fi prelucrat un jurnal în romanul său Un cerc în iarbă; dar eu în Curtea… am rămas dependent de real, pe cînd el a adăugat vervă, imaginaţie, vise, stil, reluări. O carte ce mă entuziasmează efectiv.
Monologul Anei B. mă captiva, dialogul ei cu masele îmi dă sentimentul unui dialog al surzilor cu muţii.
30 mai, sîmbătă. Particip la lansarea colecţiei Poeţi români contemporani. Izverna nu a venit. Nelu Ivan foarte evaziv, parcă nu vrea să audă laudele mele cu privire la Ultima iarnă. Nici să-mi dea autograf pe carte. Pare că-i e silă să se gîndească la textul terminat. Zice că are deja materialul pentru o nouă carte, dar de un an nu reuşeşte să înceapă. Vorbesc cu Andrei Ionescu, cu Cornel Popescu şi cu M.C., care spre deosebire de I.I. pare ieşit la luptă cu guvernanţii.
Nostim? Un ziar îl ia peste picior pe C. care ar fi afirmat că FSN este etern. Şi totuşi, ce deosebire! Petre Ţuţea afirma că dimpotrivă, poporul român este etern şi că, “faţă de poporul român eu nu reprezint nimic!” Ce diferenţă de viziune!
Citesc memorialistica lui N. Carandino.
1 iunie 1992. Ieri, la Convorbiri de duminică, Nina Cassian: inteligentă, fluentă, nuanţată, dar şi tranşantă: trăieşti inerţial, nici o speranţă! S-a lăsat sedusă de partea utopică a socialismului, însă din 1956 etc… „A doua oară nu mă mai prindeţi!”. 1956 fiind anul dezvăluirilor lui Hruşciov, al revoluţiei din Ungaria şi al morţii lui Labiş.
2 iunie 1992. Îmi cad ochii pe ziarul Est-Vest citit de cineva. Titlu mare: Adrian Păunescu, evreu!; caut ziarul la chioşc, nu-i. Pentru că telefoanele din cartier nu funcţionează, fug tocmai în Baba Novac, apoi mă întorc spre casă prin Dristor şi tot nu dau de Est-Vest. Dar în Europa văd un alt titlu mare: AP, evreu? Cum de la un timp nu mai citesc asiduu presa, doar presupun că asta e o temă la ordinea zilei, iar faptul că într-un loc se exclamă, iar în celălalt se întreabă nici nu mai are mare importanţă. În ce mă priveşte, ştiam despre AP sau aveam o bănuială foarte apropiată de certitudine – se zvonise, zvonurile se cam adeveresc. Şi dacă auzisem eu, destui alţii auziseră, fiind vorba de un personaj care se exhibă cu deosebită furie. („fiara!”, vorba lui Nicolae Ioana…). Însă problema e totuşi aceasta: dacă mama lui AP este evreucă din Basarabia, căsătorită cu un învăţător oltean „civilizator”, dacă apoi părinţii s-au despărţit (el cam legionar, ea cam evreucă… dar s-au mai văzut atîtea cazuri…), sau a fost repudiat de vreo mamă nevrotică, apoi asta e drama lui AP, poate mutilatoare. E mai mult decît te-ar respinge iubita, din asta unii devin misogini! Însă de la a-ţi urî (din dragoste!) mama evreucă paranoidă, care te-a abandonat (?) şi pînă la a căşuna pe poporul evreu e totuşi o prăpastie, pe care numai alde Hitler a sărit-o. Pînă la urmă, fiind între literaţi, aş admite că această temă-traumă ar putea fi convertită în subiect de roman, – literatura, să nu escamotăm, se nutreşte, vai, din neîmplinirile personale ale autorilor, mai mult decît din jubilaţiile acestora. Dar să aduci resentimentele pentru o persoană în sfera politicului şi să te dezlănţui împotriva popoarelor, asta e o aberaţie tipică lui AP. Tot ce a făcut el vreodată, în viaţă sau în poezie, este aberant. Uneori mă întreb: pînă unde să-l laşi pe om să scrie tot ce vrea? Probabil Cţa B. cunoaşte prea bine parametrii acestei excrocherii sentimentale; dar ce-o fi în sufletul unui Matcovski, care a crezut sincer în AP? De G. Vieru nu mi-e teamă, el e mai vulpoi. Învăţătura de minte ar fi să nu ne aducem în publicistică resentimentele. De la resentimente la „ultrasentimente”. Atenţie deci la mamele scriitorilor şi, de ce nu?, la taţii acestora, pentru primul caz Arghezi însuşi, pentru al doilea Ionesco. Dar şi Călinescu, Macedonski, Topîrceanu, Mateiu Caragiale… Mame, nu-i îndepărtaţi din preajmă şi din inima voastră pe bieţii copii. (M-am gândit mai bine: totuşi, nu e cazul lui AP). Unii vor ajunge pe prima pagină cu ideile lor resentimentare, alţii tot pe prima pagină, prin actele lor antisociale.
10 iunie. Într-un vis făceam remarca, foarte pertinentă de altfel, că nu mă visez decît ca soţ în fosta căsnicie. Într-alt vis era vorba de un ol pe care eu şi Mircea C. voiam să i-l facem cadou lui Octavian P. La început văzusem că doar capacul meşteşugit încrustat al olului se stricase şi trebuia înlocuit, apoi am observat că şi olul avea o spărtură la gură, de unde se desprinsese o aşchie şi eu tratam cu o femeie-olăriţă să ne facă altul. I-am mărturisit, ca să o impresionez, cui vrem să-l cadorisim. Apoi am plecat cu căruţa pe un drum de ţară, printre lanuri şi nu ştiam încotro mergem, îi întrebam pe cei întîlniţi în ce parte e oraşul…
12 iunie. Ce părere aveţi despre serialul TV Memorialul durerii? Domnule, au fost chestii urîte, greşeli, oameni persecutaţi pe nedrept. Dar aşa e la schimbarea regimurilor. Legionarii ce-au făcut şi ce-ar fi făcut? Nu i-au ucis pe Iorga şi Madgearu? Apoi, domnule poet I. Gh., despre greşelile şi crimele legionarilor s-a tot vorbit 50 de ani. Dar despre sutele de mii de oameni striviţi de regimul bolşevico-ţigănesc de la noi, despre aceştia nu s-a spus un singur cuvînt, timp de 45 de ani, de parcă n-ar fi existat… deşi un popor întreg obidit, cu nodul în gît, ar fi vrut să scoată pe gură măcar o frază, un oftat…
Citind cărţile despre închisorile comuniste, impresia finală este totuşi tonică, deşi în mod surprinzător. Căci, e drept, au existat oameni-neoameni care au torturat şi au zdrobit şi au distrus destine şi conştiinţe, a existat mai ales un sistem care a permis aceste monstruozităţi, dar ceea ce reţin eu din memorialistica închisorilor este sensul rezistenţei umane, este fapul că au fost oameni care au găsit în ei nebănuite resurse de a rezista, de a se opune şi a rămîne oameni şi, în final, de a triumfa asupra diavolului.
În ziarul de pe 10 iunie, C.D. este nominalizat printre cei patru posibili candidaţi la preşedinţia ţării din partea FSN, iar Titi V. este, cred, ţinut ca armă secretă.
Nu ştiu ce priză va avea C., cu toate că s-a desprins la timp din guvernul falimentar Roman.
Visez adesea un manuscris pe care l-am pierdut şi a cărui lipsă o simt ca pe o mare frustrare; şi deodată, din întîmplare, dau de el, uitat printre alte hîrtii. Mare bucurie în sufletul meu şi relaxare, fiind vorba nu de un moft, ci de un roman important, care mă va arăta la adevărata mea valoare.
Citind Războiul porcului de Adolfo Byoi Casares, care e formidabil, îmi dau seama că am şi eu unele intuiţii şi observaţii de acelaşi tip, însă probabil factorul creativitate-construcţie-propulsie la mine e mai atenuat, mai modest spre disparent…

Distribuie: