Cotețul cu metafore – Dezgolire
dezgolire
umblă dezbrăcată toamna, peste dealuri
rămasă fără rost și fără lanuri
rupându-și din veșmântul ei de clorofilă
înlăcrimată, confuză și umilă
copacii goi, scheletici, și ei se rușinează
că dezgolirea, iarăși le trădează
aceeași neputință a scoarței, milenară
de a fi strajă a zilelor de vară
pământul răscolit de fiarele de pluguri
și ars de purificatoare ruguri
se-ntinde la odihnă pe un pat de oase
ale acelor ce-au trudit la coase
pe cerul monoton, săgeți se înfiripă
luându-și depărtarea sub aripă,
născute răsărituri sau nenăscute încă
din nesfârșita liniște adâncă…
semințe noi își domolesc zvâcnirea,
întârziindu-și, astfel, răsărirea
căzând în nesfârșita, cruntă hibernare
până la primul răsărit de soare…
