Propoziții pretențioase – Alginei
Am uitat valoarea lucrurilor mici. Cum spune actorul – el implicit, însă scenaristul – despre gestul strângerii de mână: doar când oamenii se despart o vreme.
Privind peisajul aceleiași pelicule, mi-am însușit natura munteanului, deși n-am urcat frecvent colinele țării, am escaladat numai munții și dealurile meseriei mele. Una afurisită. Ne-a silit să ne probăm tehnicile – neavându-le din născare – de alpiniști. Alpinism urban închinat pe altarul sacrificiului traiului zilnic. Fără pioleți, fără sfori și talc. Doar cu mâinile goale, cu picioarele încârcelate, cu capul vâjâind de temperamentul exploziv al soarelui de prânz. Copaci, chestii-trestii. C-așa-i cățăratul.
Încă nu sunt hotărât dacă rămân la megieșie sau contiguitate pentru clientul cu fabrica de încălțăminte-confecții. Cert este că și-a depus clădirea etajată la un metru de biserica – o clipă, să verific titulatura – Câța – circula ,,zvon” de nume prin răvășitul cap matinal, dar cum nu debordez de închinări, lapsusul își face treaba perfect -: deloc o problemă cadastrală. Tabulară nici atât, doar una pentru constructori, post inaugurare. Unde și cum instalezi jgheaburi, ce soluție ar mai fi pentru reparații, dar fără refacerea schelăriei ce a servit zidarilor, cum găsești sprijin și forța necesară să efectuezi găuri pentru brățările burlanelor? Zici: Dumnezeu (îl invoci cu stăruință și respectul cuvenit, nu ca-n alte dăți, introdus în dialog formal)…. Grea scara, incomodă la strecurarea pe lângă colțul imobilului. Ridicare pe-un picior. Unul stă proptă, celălalt, Cristi, înfige mâinile în ea și ca la haltere o împinge în sus, mergând dinspre vârf spre bază până e aproape perpendiculară pe sol. Deplasare cu pași mici, în doi – un soi de bătută pe loc -, traversare a colțului, încercare eșuată din prima de a extrage extensia, de parcă fierul în ,,ze” și traversa de lemn sunt alipite cu clei – plouase pe ea și se dilatase fagul -, smucire încă o dată, ca s-o alungim până la întinderea maximă a brațelor, ,,culcare” pe zid, privire către înălțimea la care scara a ajuns. Eșec total. Aducere din nou la perpendicularitate. ,,Suie, Cristi, și mai ridic-o!”, ,,Da’ ce-s io, mă, acrobat?”, ,,Tu nu, însă eu cum fac să pun jgheabul și să-l lipesc măcar pe dedesubt?”, ,,Mă urc io pe sus și lipesc!”, ,,Bun. Și dac-o curge, vii tu să repari? Nu ți-ajunge cât mi-am ,,alienat” musculatura cărând scara? Mai avem și panarama asta de cablu de curent care ne obligă să o micșorăm până aproape de minim ca să trecem de la un colț la ălălalt!”…. A continuat dialogul încă vreo două minute, ne-a mai înjurat și tata, ne-am mai ,,prostit” unul pe altul. Și ne-am luat de treabă. Opt metri de coșmar. Două burlane, nenumărate reveniri, ba pentru cârlige – mai sus, mai jos, mai desfăcute, mai strânse -, ba pentru lipiturile de la năzi, ba pentru cele două burlane, la a căror montare am adoptat o altă poziție circărească. Terenul bisericii este mai sus, prin urmare și dependințele ce ,,respectă” același tipar al vecinătăților românești, alineat cu alineat din codul bunelor maniere imobiliare, deși pitice, din curtea în care ne aflam păreau gigantice. Spre norocul nostru, ne-au oferit sprijin și cât de cât forță pentru a ,,injecta” burghiul de opt în zid. Ziserăm noi că era suficient pentru a bate brățările concepție și fabricare proprii până la adâncimea potrivită. Ași! S-a-ndoit striatul de abia l-am extras. ,,Cristi, alezezi gaura cu burghiul de zece, ca să nu ne chinuim ca… proștii!” Desigur, zeflemeaua familiară. Proteste. Reclamări de bună conduită operațională. ,,Alintul” de rigoare. Revenire încadrabilă în aceeași cutumă – îl ameninț că nu mai vin, îi zic vreo două de bani și încă trei de înjurătură -, bombăne, coboară, schimbă perforatorul, efectuează gaura, bagă cuiul brățării, constată că e laibăr, îmi ține discursul cu ,,Ai tu o ambiție să mă pui pe mine la muncă inutilă!”, primește riposta din partea mea și soluția: ,,Bagi adaos de lemn și se rezolvă!”.
