Spații culturale nr. 85 (6)

Rodica DASCĂLU

aleg să fiu cuib

neacceptarea te ține în conexiune.
fără să realizezi, părăsești fluxul vieții.
stai încremenit într-o situație fără ieșire,
proiectul tău eșuat. ceea ce urmează
nu e greu de prevăzut:
suferință. îndoială. moarte.
aștepți ca cineva să-ți confirme
orice pas, nu rezonezi cu lucrarea ta.
câmpul de forțe în care exiști
te poate copleși. corpul astral
nu va mai colinda,
căutând pulberi de stele,
tot atâtea răspunsuri viabile.
nu vei mai fi sălaș potrivit nașterii
unui alt univers, capabil să inspire.
ești liber. te desparți de constrângeri.
eliberezi totul în lumină.
faci loc opiniei celuilalt alături
de care vii cu propria ta variantă.
se petrece o împletire a esențelor.
perspective noi se nasc
iar câmpul tău vizual crește.
nu, nu forțezi bucla în care trăiești.
nu dorești întreruperea liniei de contur.
doar o îndepărtezi ușor.
testezi treptat spațiul vital,
arealul unde acționezi conștient
și răspunzi de faptele tale.
realitatea se modelează. e plastică.
ești liber să îți exprimi trăirile.
nu faci umbră pământului în zadar.
mereu atent la traiectoria celuilalt,
te întrebi, oare ce vrea să-ți arate viața.
de ce v-ați întâlnit. privești în jur.
eviți o experiență dureroasă,
urci o treaptă sau treci peste un prag.
priveliștea oferită, mereu alta.
frumusețea te-ar putea strivi.
te micșorezi, numai așa poți vedea cum
păsări cu penajul viu colorat își iau zborul.

Nina-Elena PLOPEANU

Dimineți, zile și nopți fracturate
(fragmente)

Se iveau zorile. Tocmai se încheiase una din nopțile chinuitoare. În ultimii douăzeci de ani avusesem multe astfel de nopți, unele albe cu mult mai extenuante decât aceasta. Debutase cu o durere de cap pe care încercasem s-o calmez cu un analgezic ce nu și-a îndeplinit misiunea. Știam, de fapt, că senzația de greutate, de apăsare continuă nu ceda decât la antiinflamatoare. Dormisem în reprize. Căldura umedă, ce-mi inunda de ceva vreme întreg corpul, îmi altera somnul rem. Cel mai mult mă îngrijora durerea din capul pieptului și starea de ușoară mahmureală deși nu consumasem niciun fel de licoare bahică. Nu era nici primăvară și nici toamnă ca să dau vina pe ulcer și hiperaciditate. Cu toate acestea. credeam că vina se datora faptului că mâncasem prea mult cu o zi înainte. Încercam să-mi amintesc dacă și ce am visat. Cu siguranță nu visasem copil mic și nici mireasă. Cred că astă noapte nu am visat nimic. Da, dar cu câteva nopți în urmă visasem un bebeluș. Era de așteptat să mă simt rău. Aveam ochii uscați și pleoapele grele încât abia le puteam ține deschise. Mi-am turnat câte o picătură de lacrimi artificiale în fiecare sac conjunctival pentru a-mi atenua senzația de arsură. Durerea din capul pieptului persista. Acidul gastric își făcea de cap: se rostogolea, țipa, juca fotbal în stomacul meu, se umfla în pene, aprindea jarul, scotea flăcări și fum pe nări, învăluia totul într-o ceață groasă, care, când se risipea , când se aduna rotocoale. Lângă mine în pat dormea o statuie. Îi privesc cu nervozitate picioarele silfide și devin invidioasă; sunt mult mai suple decât ale mele, Așa cum stau unul deasupra celuilalt, lungi și subțiri, par de-a dreptul feminine. „Dumnezeule, îmi spun, sunt mult mai armonioase decât ale mele, care, sunt de-a dreptul dizgrațioase, de la genunchi în sus seamănă cu niște buturugi. Ce bine i-ar sta cu o rochiță deasupra genunchilor. E sigur, picioarele, parcă sculptate în marmură, le-a împrumutat de la mama sa, pe când buzele subțiri seamănă leit cu ale tatălui.
După astfel de nopți dormite, dar de fapt nedormite, mă trezeam epuizată. M-am întors de pe o parte pe alta, am fost la baie de câteva ori, am aruncat cearșaful ce mă frigea, apoi am căutat un pled să-mi acopăr picioarele reci. Chiar și greierii, ce au cântat toată noaptea, au amuțit. Bine că statuia de lângă mine nu sforăie prea tare. Uneori, are momente când sforăitul puternic cutremură toată casa. Dimineață ar fi trebuit să iau un betablocant, dar indispoziția gastrică nu mi-a permis. Cu degetul mare de la mâna stângă îmi ridic genele, ce îmi par negre, lungi și dese deși, în realitate sunt scurte și rare. Îmi întind buturugile în speranța că mă voi simți mai bine. „Sunt prea obosită. Ar trebui să fac un efort de voință și să ajung pe vasul de toaletă ca să-mi descarc stomacul de toate reziduurile încărcate cu o zi înainte”.
Era una din diminețile acelea în care nu doreai să te trezești. Urmăream, pentru a nu știu câta oară, petele de lumină, strecurate printre lamelele jaluzelelor. Se opreau pe peretele, din dreapta patului, aflat vis a vis de fereastră. Priveam fără chef jocul umbrelor. Frunzele din caisul de lângă geam, desfigurat pentru a nu știu câta oară din vina de a avea prea multe fructe, verzi încă, se legănau tânguitor. Siluetele grăbite, ce altădată mă înspăimântau, Iar acum mă lăsau indiferentă, treceau încoace și încolo. Am întors capul în partea cealaltă. Vedeam același film pe care îl urmăream în reluare pentru a nu știu câta oară. Acum, își mai pierduse din savoare. Secvențele luminoase se derulau monoton sporindu-mi angoasa. Din când în când lumina diurnă pălea. Imaginile se estompau sau dispăreau complet, dar reveneau ciclic, la intervale egale. Dantelăria perdelei proiecta pe ecranul cărămiziu o zburătoare, de mărimea unui pumn de copil, ce țopăia făcând vocalize. „Ar trebui să mă ridic din pat”, îmi spuneam fără niciun chef, privind mototolul verde al pilotei de la picioarele mele, semn al zbuciumului de peste noaptea fierbinte.
—Nu pe acolo, nu pe acolo, mamaie. O să cazi!
—Nu pe acolo? A repetat, ca un ecou, glasul de clopoțel al micuțului ce-și urma bunica în plimbarea de dimineață.
—Vin la bunica, vin la bunica! Îl striga aceasta cu gura pungă de gustul acru al caiselor necoapte.
„Iată că afară este normalitate” îmi spuneam ridicându-mă într-o rână. Avusesem o perioadă, destul de îndelungată, care mă epuizase fizic și mental. Așteptam de mult timp o zi în care să nu mă gândesc la nimic și să nu fac altceva decât să stau întinsă în pat fără nicio grijă. Cine s-a gândit să stabilească o zi a statului degeaba, prin luna ianuarie, a fost foarte inspirat. Cu toate acestea, nu-mi era bine din cauza zgomotelor diverse, mult prea matinale: țârâit de greieri, rătăciți printre firele de iarbă din grădina de sub geam, pârâituri infernale, semn că cineva își repara ceva prin casă, un cor de păsări ce făceau repetiție pentru un concert ce nu va avea loc niciodată. Melancolia îmi venea probabil de la visul anost de astă noapte. Un soț apatic, deși îl îmbrățișam în gândul meu, dormea cu spatele la mine, ca de atâția ani. Simțeam cum nuditatea mângâiată de finețea cearșafului proaspăt spălat îmi alina singurătatea. Dovadă a sexualității reprimate erau nopțile erotice de două sau trei ori pe lună care îmi eliberau tensiunile interioare. Uneori eram împreună cu bărbatul care îmi era soț, alteori cu tineri sau maturi cunoscuți sau necunoscuți. Ajunsesem să-mi doresc tot mai des astfel de nopți după care mă trezeam bine dispusă. Se făcea că mă aflam într-o cofetărie sau o cafenea, nu știu sigur. Un tânăr drăguț s-a așezat lângă mine. Eu, la fel de tânără și drăguță ca și el, eram, desigur, iubita lui. Atingerile lui afectuoase, sărutările pe mâini, pe gură și pe obraz îmi umpleau inima de bucurie. Îmi vin în gând cuvintele lui Baudelaire „fericirea o face pe femeie frumoasă și dragostea o face fericită. Iubirea este adevăratul fard al femeii”.
E dimineață. O altă dimineață nici mai rea, nici mai bună decât celelalte. M-am trezit în ciripit de păsărele, după ce toată noaptea mi-au cântat greierii. Îmi simt pleoapele grele. Ochii mei încep să se alinte. Picăturile pe care mi le pun în fiecare seară pentru stoparea tensiunii oculare, o adevărată otravă, provoacă usturimi, uscăciunea ochiului și dureri de cap. Mă simt agățată într-o pânză de păianjen, asemeni eroinei din romanul Cellei Serghi, Pânza de păianjen. A fost una din primele cărți pe care le-am citit în adolescență și pe care nu am putut s-o uit niciodată. Mă zbat, dar nu mă pot elibera. Neputința mă înnebunește. Nu pot să citesc, nu pot să privesc la TV. Doar zac. Am aflat de la radio că este ziua Maicii Tereza, albaneză, după origine, indiancă, după cetățenie. Mi-am dat seama că nu știu prea multe despre această femeie. Am accesat google de pe telefon și am citit următoarele: „În ce privește credința mea sunt catolică. După vocație aparțin lumii. Dar în ce privește inima mea aparține cu totul inimii lui Iisus”, spunea maica într-un interviu. Gonxe, pe numele de mireană, și-a dorit de foarte mică să devină misionară. În 1929 a ajuns în India, unde a predat geografia într-o școală din Calcutta, a cărei directoare va deveni cincisprezece ani mai târziu. În 1931 a făcut legământul de călugărie schimbându-și numele în Tereza după Sfânta Tereza de Lisieux, o sfântă modestă care s-a rugat întreaga viață pentru cei sărmani. A înființat Misionarele Carității, organizație recunoscută de Vatican și subordonată papei. În 1948, a renunțat la hainele de călugărie și s-a dedicat cu toată ființa sărmanilor Indiei. În 1949, a primit premiul Nobel pentru pace.
***

E șase august. E sărbătoare, schimbarea la față. Stau la masa din bucătărie și urmăresc imagini reale de la
biserica din apropiere, unde se face slujbă. Lumea intra și ieșea. În mulțime mame cu prunci în brațe, venite să-i împărtășească. E foarte cald. Pentru astăzi, mâine și poate și poimâine s-a anunțat cod portocaliu de caniculă. Un taxi galben a oprit în fașa scărilor. Din el au coborât un bătrânel împreună cu fiicele sale. Aduceau cele trebuincioase pentru parastas, probabil pentru soția și mama ce se stinsese. E înainte de prânz. La bisericuța Sf. Antonie slujba se termina devreme.
Eu mă simt precum o morsă. Dacă fac mai multă mișcare mă încălzesc și încep să transpir.
Se aude slujba de pomenire a morților: „Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește”.
În fața bisericii au mai rămas doar o bunicuță cu o nepoțică, care se alintă smiorcăindu-se. Sigur s-a plictisit. Bat clopotele de ieșire. Primul iese un bărbat. Din interior se aude: „Veșnica pomenire, veșnica pomenire, veșnica pomenire”.
Îngrijitorul bisericii controlează pangarul Stinge lumânările rămase aprinse. Pe o așa căldură e pericol de incendiu. „Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac”.
Unui băiețel îi este sete. Bea suc. Un alt bărbat iese din lăcașul de cult. Îi urmează câteva femei. Își dau baticele jos și, moleșite de căldură, se îndreaptă către casă. Una dintre ele se întoarce. A uitat ceva sau poate a uitat să spună ceva cuiva? Anca și Bogdan au ieșit și ei. Pe urmele lor calcă vioaie Manuela. Se opresc și stau de vorbă. Probabil discută despre ce au de cumpărat.
Mă cuprinde remușcarea. „Eu de ce nu am putut să merg la slujbă? Mi-e teamă de aerul condiționat. Cum mă bate puțin în cap fac niște nevralgii de toată frumusețea. Greu îmi trece durerea de cap. trebuie să iau antiinflamatoare. Încep să transpir. Bufeurile mă epuizează”.
Preotul sfințește și parastasul ajuns mai târziu.
O sfârșeală de la capul pieptului și o stare de leșin mă chinuie de ceva vreme. „S-ar putea să fie și din cauza nervilor la stomac”, gândesc eu cu voce tare.
Cineva a ieșit cu pomană: fructe și covrigi. „Astăzi se mănâncă pește. Mi-e poftă de o bucățică, dar nu am. Va trebui să-mi pun pofta în cui”.
O vecină de la etaj scutură covoare. Mizeria cade cu zgomot pe copertina de la geamul meu.
Se aude un mieunat de pisică. Un domn din blocul vecin îl plimbă pe Bibi, pekinezul bătrân, ce abia se mai mișcă. Din când în când îl grăbește: „Hai Bibi, Hai, mă!”.
„Încă o zi pierdută, îmi spun. Cel puțin am ascultat o parte a slujbei. Se aude destul de bine de la mine din bucătărie”. Mi-e poftă de pește. Mi-am amintit de o conservă rătăcită prin frigider. Din păcate pentru mine, nu mai este.
O doamnă în vârstă, îmbrăcată în pantaloni și bluză neagră, cu geantă roșie, iese pe scările bisericii.
Am o stare foarte proastă. Nebunul de la trei aruncă cu obiecte în porumbeii sălbatici ce s-au aciuiat în podul blocului. Încet, încet biserica s-a golit de oameni. Au rămas, probabil, câteva persoane care vor să se spovedească. Suntem în postul Sfintei Marii.
Dascălul a ieșit și el afară să se răcorească. Își pune mâinile în șold. Schimbă câteva cuvinte cu cei rămași în apropierea bisericii. Se duce la mașină, de unde se întoarce cu mai multe sacoșe. Îngrijitoarea scutură o față de masă. Doi băieți așteaptă pomană. Bărbatul în cămașă cu pătrățele albastre îi convinge să plece.
Parcă am bolovani în burtă. O muscă mare dă târcoale plasei de la geam. Simte mirosul feliei de pepene de pe masă.

Ottilia ARDELEANU

hei

știe cineva ce unește un flutur cu o floare
aș zice că inima
aproape rotundă
aproape portocalie
aproape

credeți în magnetism
ei uite că atracția este ca și întrunită
cu maxim de aprobare
de către liniile drepte frânte curbe
instituite ad-hoc de ierburi copaci și sol
chiar și de oglinda unui lac pe care
par să răzbată nuferi

vedeți ce suavă ce lipicioasă pornire de flutur
asta cred eu că este iubire

e dreptul candelei

nu te întreba cât ține uleiul din candela
deasupra patului tău
el arde clipele netrăite
sfârâie cum ar scrie pe pielea ta că
nimic nu e imposibil dacă crezi

lumina ei se transpune pe tavan și pereți
urmare a singurătății
doar ea se imprimă adânc
până ce va fi descoperită de căutătorii de iluzii și
va fi depusă într-un sanctuar unde
trecătorii o vor pupa salivar ca pe moaște

niciodată lumina asta pâlpâitoare nu va înceta
să cheme la viață cât de mortuară îți va părea prezența ei
ar fi bine să înțelegi că e călăuza cea mai obedientă
încrede-te în ulei și ia-te după drumul fumului
pe acolo umblă cât o mai putea singurătatea
prea familiară

Letiția Vladislav

Noapte cu lună de sânge

ascult toamna
umbre lungi peste iarba acoperită de brumă
nu mai însemn nimic
pentru nimeni
poate niciodată
nu am fost altceva
decât o măruntă
bătaie de vânt
în viața cuiva
cuvintele curg
pentru că mai cred în ele
în noaptea asta
pot strânge viața
în pumn
zilele sunt minuțios notate
în cartea destinului
pe care, din nefericire,
nu am scris-o eu
tu
taci, te rog,
poate cade o ultimă frunză
ce-și mai aduce aminte
de melodia numelui meu
și cântă cerul.

***

Ajută-mă să-ți înțeleg ochii închiși
metaforele sângelui mă sufocă
prea multe bătăi de aripi
pentru a învăța zborul
toți cădem cândva ca frunzele sub albastrul
râvnit
prea departe pentru o parodie de iarnă
primăvara vine târziu
dar vine sigur
prea aproape
pentru toate visele neîmplinite
frământate ca un aluat
aruncate vrăbiilor
în grădina unei taverne fără nume
cu un bărbat fără nume
fără importanță și așteptări
doar un bărbat cu o cafea în față
implicat într-un haos fragil de cuvinte
mâzgălite în colțul unui ziar.

Radu Cristian CONSTANTIN

Femeia-toamnă

Unei octombrii cum e ea,
să nu-i spui toamnă,
ci mister,
invit-o seara la cafea
pe la spelunci de cartier,
iar dacă frunzele, de trunchi
le vezi cum se disipă-n vânt,
tu pune-i mâna pe genunchi
și nu rosti nici un cuvânt,
e toamna ta și dac-o scapi
și dacă se prăvale-n timp,
aievea n-o să mai încapi
în patul altui anotimp.
Octombrie mai are când
să poarte tonuri de smarald
și să te-mbrățișeze blând
ca să-și păstreze trupul cald.
E ca atuncea când mai treci
prin vechile iubiri pustii…
Să nu le spui că-s toamne reci.
Să spui că-s niște veri târzii.

Cerb

Când stele nu erau, nici lună plină,
venise-n ursăria translucidă
un vânător, pe cerbul de lumină
cu-n arc de timp, albastru, să-l ucidă.
Trăiau pe-aici femei numite Ximeni,
descinse dintr-un istm criptoveneric,
erau și lupi, dar nu-l văzuse nimeni
pe cerbul alb sticlind în întuneric.
Legenda dăinuind autonomă.
Spunând aicea, noaptea, la ureche
că cerbul de lumină i-o fantomă
ce nu-și găsește sufletul-pereche.
Se mai spunea că el era chiar moartea,
sinistrul cerb al apelor de moară,

venit în lumea noastră de pe partea
de dincolo, să ia o căprioară.
Dacă-i așa, cu arma lui albastră,
nici vânătorul nu e pe generic,
nici el nu nimerise-n lumea noastră,
ci-n stratul următor de întuneric.
Căci lumile făcute sunt ca stupii,
un strat aici, acolo următorul…
Dar nici nu mai conta, veniră lupii
să sfâșie-n tăcere vânătorul.
Întâmplător, o Ximenă târzie,
dintr-un portal de dincolo de stâncă,
cu ochii mari și plini de poezie,
privea nepăsător cum îl mănâncă.

Jimmy

E joi deja, deci miercurea e dusă.
Pe cer sunt patru nori de catifea.
Într-un program cu nașterea inclusă,
eu mă trezesc, bătrân, lângă cafea.
De ce i-aș mai deplânge pe sărmanii
copaci cu desfrunzirile la zi?
Nu stau să cuget cum trecură anii,
la ora cinci, când ceasul mă trezi.
Poate că anii au trecut în tropot.
Acuma-s mai puțini și mai târzii.
A mai rămas doar limba mea de clopot,
cu care spun, în taină, poezii.
Aseară, ți-am mai scris o oarecare
poemă, sub a brazilor perdea.
Era de-o imagistică pe care
doar băutura poate să ți-o dea.
Departe stând de vocile prostimii.
Mai singur, mai proscris și mai cărunt.
Mă simt, în câte-o zi, același Jimmy
de mai demult, dar sigur nu mai sunt.
Că-s tânăr sau bătrân, nimic nu-nseamnă.
Și nici că anii noștri repezi trec.
Mă uit la mine cum se face toamnă
si tac și-mi iau țigările și plec.

Lucruri mici

Făcându-se luntre și punte,
aici, între stradă și cer,
o seamă de lucruri mărunte
te-mping irosirii, monșer.
E totul fragil și lavabil
și doar mărăcinii mai cresc.
Eu nu-s cu nimic mai capabil
când cele lumești mă-ncolțesc.
Alcoolul îmi strică natura
de care poeții vorbeau.
Tutunul învăluie gura.
Mă scol dimineața și beau.
Săgeți se înfig, din artere,

să doară în pieptul cel stâng.
Iar zilele trec, efemere.
Mă scol dimineața și plâng.
Dar toamna nu-și dă cu părerea.
Ce demoni mă mână, nu știu.
La naiba, căci vodca și berea
mă fac să vorbesc în pustiu.