Spații culturale nr. 85 (5)

Ramona MŰLLER

Fata îmbrăcată în negru

în orașul care face pauză între generații
noaptea trecută
s-au stins fără somație toate jocurile

copilăria îmi ține de urât dincolo de cei patru pereți
aș vrea să traversez strada
printre oamenii nerecenzați
cu adrese necunoscute
dar drumul acela nu are nume

când circulă bolizii
fata îmbrăcată în negru
apare la culoarea roșie a semaforului
ca să îmbrățișeze parbrizul prăfuit
cu fruntea alungită ca o gutuie
și cu unghiile tăiate din carne
se strecoară printre măștile binevoitoare
și oglinzile retrovizoare

în panica speranței
îmi dau seama că fata știe ce face
ochii i se aprind instantaneu
două lumini de avarie pe sensul de mers
mâinile ei sunt cele mai bune ștergătoare
pentru gesturile mărunte
și amintirile îndoliate

deasupra frunții sale nu mai este nimeni
dacă privești înăuntru
nu dai de nimeni
o privire scurtă în afară
nimeni

indiferentă la frig și la sirenele ambulanței
câteodată
îl mai așteaptă pe Dumnezeu
ca să ajungă la capăt de linie

în orașul în care doar ploile mai au loc
fata îmbrăcată în negru zâmbește
între borduri
șoseaua orfană ca și ea
inventariază uruitul tramvaielor
și destinul dimineților

fata îmi întinde mâna ei de gheață
în dreptul fiecărui deget crește
câte o tristețe

îi dăruiesc două portocale
oftează pe ascuns
înalță din umeri
iar vocea ei
pe jumătate plâns
pe jumătate iertare
crește distanța dinte noi
minutul se taie pe din două
și mi se oprește în gât ca un os de pește

în lipsă de confetti
singura bucurie de la marginea trotuarului
rămân cojile de portocale
din stația de tramvai

femeia cu pantofi roșii

femeia cu pantofi roșii lăcuiți
sparge geamurile vitrinei
și coase toate cioburile
cu degetele pline de sânge

seara vine pe tocuri înalte
și înnoadă la capetele amurgului
răzbunarea negândită
femeia se înalță pe cei 12 centimetri
de gard viu
gleznele-i plesnesc satisfăcute
cum ar fi să cadă
pe o podea ghiftuită de pași?
sau poate ar fi mai bine ca doamna de inimă roșie
să își vopsească părul carmin?
doar atunci îngerul își poate dezlega zborul
de scaunele albastre
și ar putea trece dincolo de porțile transparente
înainte și înapoi
cerul și timpul nu au culoare
nici chiar frica nu mai este ce a fost cândva
cerul gurii se clătește
ca să ne putem aduce aminte
de lumina de ieri
și umbra zilei de azi
pur și simplu lacrima orfană de păcat
se cuibărește în pantoful desperecheat
femeia desculță este mult mai frumoasă
numai rujul cu aspect glossy
nu se teme nici de sărut
nici de pașii însângerați
ea nu spune nimic
pentru că la asta se pricepe cel mai bine
tăcerea putredă începe să curgă
așa cum se cuvine
ca o sârmă ghimpată
despletită în miezul zilei
printre gingiile cerului

pe strada săracă idealul damei de roșu
crește pe tocuri
și chiar dacă visurile îi șchioapătă uneori
mersul ei de felină face ca iarba să crească
chiar un trandafir târziu înflorește
în timp ce
o pisică roșie își recapătă ultima viață

când nu mai are gânduri colțuroase
femeia cu părul roșcat
își strânge cocul în sensul acelor de ceasornic
și pleacă la plimbare
încălțată în pantofii roșii de lac

picături platonice

ridurile ploii bisecte
de mine
de tine
de sine
țâșnesc din torențialul joc
al întâmplării

scoicile palmelor mele
trec peste decenii rănite

aproape de morminte
măștile de bal cu fețe umane
lavabile și ele pe interior
decorează
concediul fără plată al îngerilor

recviem pentru o dragoste platonică
dar cu patru ore în minus
după ce alarma sună
în declinul buzelor măsluite
primesc preaviz
pentru mușcătura mărului prea copt

e timpul să caut
pescărușii ce ating năvodul cerului

Vasile GHICA

Cristale de fum

Citește măcar biblioteca genetică din tine.
Pe omul contemporan îl stresează gândul morții, nu conștiința zădărniciei vieții.
Vai de țara căreia hoții îi hotărăsc destinul.
După 1990, românilor le-au lipsit nu banii, ci gospodarii.
Paradisul și Infernul sunt stări de spirit, nu locații.
Mulți dintre politicienii noștri de astăzi par scăpați din ospiciu, printr-o ulucă spartă.
Arta trebuie să limpezească mințile și să învolbureze sentimentele.
De câteva decenii, România a devenit o țară eliptică de mândrie și demnitate națională.
Că s-a ales praful de cenzura ideologică, e foarte bine. Din păcate, nenorocita a luat cu ea și autocenzura.
De trei decenii, românii votează ca să aibă pe cine să înjure.
În vorbe încap toate morile de vânt din lume.
Sănătatea ne face prinți, iar boala-cerșetori de clipe.
Cultura nu va muri. Dar va supraviețui doar prin maneliști.
Noi ucidem zilnic timpul. Dar nici el nu va rămâne dator.
Bieții români au ajuns în postcomunism niște paradoxuri ambulante.
Și trupul trebuie să îmbătrânească frumos, dar mai ales sufletul.
Creația erotică a unor poetese de astăzi nu poate fi citită decât cu multă lămâie alături.
Poezia era cândva o rugăciune.
,,Minciuna” ține încă literatura în viață.
România are, în mod cert, cel mai mare număr de cărți necitite pe cap de locuitor.
Din mitologia greacă, au supraviețuit până astăzi trei zei: Adevărul, Binele și Frumosul.
Petele biografice ne salvează viața de monotonie.

Haihui prin Europa

Stan BREBENEL

VATICAN

Toți am auzit de Vatican, toți știm ce reprezintă Vaticanul, toți ne dorim să ajungem măcar o dată acolo. O vizită la Roma trebuie să includă neapărat și micul stat din nord vestul capitalei italiene, Vatican. Șansa noastră a fost o excursie organizată la Roma și Caserta, așa că nu am stat pe gânduri când am aflat că va fi inclus în program și Sfântul Scaun. Într-o zi nu era posibil să cuprindem toate obiectivele din statul cu o suprafață de numai jumătate de kilometru pătrat, mai precis 0,44 km.p., însă trebuia să ne mulțumim cu ceea ce putem să vizităm. După ce am ajuns lângă Arcul lui Constantin, am trecut pe lângă Colosseum, pe care l-am admirat din mers și am stat ceva mai mult la Columna lui Traian aflată în Forumul roman. De aici am mers pe lângă Altarul Patriei, un monument imens dedicat lui Victor Emmanuel al II-lea, primul rege al Italiei unificate, apoi pe binecunoscuta și celebra stradă Corso, până în piața Navona. Ne-am continuat periplul înregistrând imagini după imagini, pe retină sau pe aparatul foto, cu o viteză mare. Alte obiective vizitate sau văzute: Panteonul, Fontana din Trevi și Piața Spania cu celebrele ei trepte, acolo ajungând cu metroul după ce am mers câteva stații. Roma este un oraș superb, un adevărat muzeu în aer liber, și care merită vizitat în mai multe zile. Din Piața Spaniei, autocarul ne duce în apropiere de Vatican. Avem timp să privim din goana mașinii Castelul Sfântul Angelo, cunoscut și sub numele Mausoleul lui Hadrian, obiectiv devenit parte a statului papal.

Numele oficial al micului mare stat este Statul Cetății Vatican, în italiană Stato de la Citta del Vaticano și în latină Status Civitatis Vaticanae. Numele provine, ca derivat al unei așezări etrusce, Vatica sau Vaticum. Vaticanul are în componență Bazilica Sfântului Petru, Palatul Apostolic cu Capela Sixtină, Muzeele Vaticanului și Piața Sf. Petru. Vatican este principala reședință ecleziastică a Bisericii Catolice. Șeful statului este papa, care deține autoritatea supremă executivă, legislativă și judecătorească peste statul Vatican și peste Sfântul Scaun. Papa, ca suveran, este ales pe viață în conclav de cardinalii care nu au depășit 80 de ani. În Vatican sunt oficiale limbile italiană și latină. Șeful statului este papa Francisc, argentinian, născut la 17 decembrie 1936 sub numele Jorge Mario Bergoglio, ales la 13 martie 2013.

Bazilica Sfântului Petru

Bazilica este de dimensiuni impresionante. După ce ne ocupăm locurile la coada nu prea numeroasă și trecem prin filtre antiteroriste, intrăm în impunătorul edificiu. Pentru realizarea ei au participat cei mai buni arhitecți, pictori și sculptori ai Renașterii, printre care Michelangelo și Bernini. Lucrările au durat 120 de ani, perioadă în care au domnit aprox. 20 de papi. În anul 1626, bazilica a fost finalizată și a fost sfințită de papa Urban al VIII – lea. Acest edificiu este lung de 186 de metri, înălțimea cupolei este de 119 metri, suprafața totală este de peste 15 000 metri pătrați, fiind considerată cea mai mare biserică din lume. Fațada bazilicii este în stil baroc, fiind dominată de statuile Mântuitorului, a Sfântului Ioan Botezătorul și a 11 apostoli (cea a Sfântului Petru se află la interior). În mijloc se află loggia de unde Papa aduce binecuvântarea „urbi et orbi”. Deasupra intrării principale admirăm mozaicul „Navicella” realizat de Giotto. Poarta centrală este din bronz și este opera lui Filarete, care a conceput-o la 1445. Planul bazilicii este în forma unei cruci latine cu trei nave. Între stâlpii navei centrale se găsesc 39 de nișe în care se află statuia câte unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. Tot în interior se pot vedea și admira un număr de statui în marmură, travertin si bronz, precum și monumente funerare semnate, printre alții, de Bernini. Ne oprim pentru mai mult timp în fața celebrului grup statuar, de o frumusețe deosebită, Pieta, realizat de Michelangelo în tinerețe. Sub cupola centrală se află altarul principal al papilor, cu un baldachin înalt de 29 de metri, fiind realizat de același Bernini. Patru coloane susțin cupola altarului care are niște nișe ce au patru statui ale Sf. Andrei, Sf. Longinus, Sf. Elena și Sf. Veronica. În absidă se găsește scaunul episcopal al Sf. Petru, susținut de statuile a patru sfinți: Sf. Ambrozie, Sf. Augustin, Sf. Atanasie și Sf. Ioan Gură de Aur. Pășim cu sfială, în tăcere unde doar inima din piept pare să o ia la trap. Admirăm excelentele opere de artă, imensitatea, bogăția și frumusețea bazilicii, imortalizând în memoria afectivă sau cu obiectivul camerei de fotografiat tot ceea ce timpul ne permite. Accesul în bazilică se face din Piața Sf. Petru.

Piața Sf. Petru

A fost realizată de Gian Lorenzo Bernini, unul dintre cei mai celebri arhitecți ai barocului, între anii 1656 – 1667, la comanda papei din acea vreme. Piața este înconjurată de coloane semicirculare ale ordinului toscan, în stil doric, care, în combinație cu bazilica, dă forma simbolică Cheia Sfântului Petru. Stema Vaticanului are ca element heraldic cheile împărăției. Acestea, cunoscute și drept cheile Raiului și sunt considerate în tradiția creștină simbolul autorității încredințate Sfântului Petru de Iisus Cristos. În Evanghelia după Matei este scris: „Îți voi da cheile împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri”. În mijlocul pieței este amplasat un obelisc egiptean din Heliopolis adus la Roma de împăratul Caligula. În piață se adună mulți credincioși pentru slujbele ținute în aer liber.
Este de la sine înțeles că în scurtul timp nu am avut posibilitatea să vizităm și alte obiective celebre ale Vaticanului. Și mă refer la Capela Sixtină și la Muzeele Vaticanului. Însă ceea ce am văzut și ceea ce am simțit în cele două ore petrecute în Bazilica și Piața Sf. Petru nu se pot povesti. Chiar dacă nu am vizitat tot ceea ce se putea vizita am fost mulțumit de oportunitatea pe care am avut-o. Poate altădată pentru că Roma și Vaticanul, două muzee în aer liber, trebuie savurate în tihnă, fără presiunea timpului.

Nicolai TĂICUȚU

pastel marin

îți place să
prinzi momentul când
valul se pierde în nisipul plajei

și ca altădată, aștepți
să se înfiripeze între valve de scoică
liniștea serii

clipa de târziu

mi-ai răspuns la bună-dimineața
ca orice consătean preocupat
de începutul treburilor zilnice
și când puțin mai târziu
ne-am întâlnit
(era imposibil să nu ne întâlnim)
m-ai salutat din nou
ca și când nu ne-am mai fi văzut
în acea dimineață

în aceeași zi ne-am continuat jocul
și mi-ai răspuns la bună-ziua
ca orice consătean aflat
în toiul treburilor zilnice
ceva mai târziu
într-o clipă de răgaz
m-ai aflat lângă tine
(era imposibil să nu ne întâlnim)
și m-ai salutat din nou
ca și când nu ne-am mai fi văzut
în acea zi

într-un târziu
mi-ai răspuns la bună-seara
ca orice consătean
aflat la un capăt de masă prelungă
în fața unui pahar de vin
cu gândul la ce-ai făcut azi
cu gândul la ce vei face mâine…

și când m-am apropiat de tine
la o distanță cât să nu te tulbur
cum nu te tulburau
nici ceilalți consăteni de la aceeași masă
nu mai m-ai salutat din nou
pentru că te credeai singur
și era seară
și chiar erai singur
ca și mine de altfel

Ana URMA

Amintiri în verde

În lumina catifelată a după-amiezii filtrată prin galeria verzuie a iederii din pătratul ferestrei, se trezi din visare și cu gesturi grațioase apăsă capacul cutiei, până auzi zgomotul sigur al închizătorii. La fel procedă și cu laptopul, dar nu înainte de a-și salva într-un colț de ecran fișierul redenumit simbolic Story Egreta, încă un click și muzica învăluitoare deși pe slow, făcu loc liniștii. Mai avea două zile de vacanță, își propuse să nu plece înainte de a vizita și recunoaște împrejurimile din pliante. Își puse rochia verde pe care cocorii cu aripile desfăcute, albi ca neaua, o purtau prin locul exotic de origine al mătăsii. Își prinse în păr clama argintie închipuind un fluture și întârzie cu privirea pe o floare primită cândva. Conturată cu pricepere și discreție linia migdalată a ochilor îi adâncea irișii lapis lazuli și-i scotea în evidență ovalul de porțelan al feței. Mișcările ușoare și leneșe ale gâtului și ale umerilor rotunjiți sub apele mătăsii, erau semne de nevinovată și vădită cochetărie în fața oglinzii. Și, ca strălucirea să-i fie deplină, pentru prima dată își atârnă la gât bijuteria veche de culoarea pietrelor lunii, montată într-un cerc subțire de argint petrecut pe un șnur negru înnobilat cu inserții din același metal. Un talisman moștenit despre care aflase că are puteri și pereche, și că în nopțile cu lună plină cineva poartă unul aproape la fel. Oare cât timp să fi trecut de când ridicase prima oară capacul cutiei?!! Nu zăbovise prea mult asupra micuței bijuterii până acum câteva nopți când adormi cu ea în palmă și se visase pe malul unui lac limpede ca seninul cerului în nopțile de vară, străjuit de munții albaștri și flori, multe flori albastre. O voce îi spuse că florile culese într-o noapte cu lună fac ca posesorii talismanelor să se întâlnească. Apa lacului din vis o oglindise clar, ca și oglinda din fața ei. Rotindu-se ușor pe scaun, cu peria de păr încă în mână, radioasă și mulțumită se descoperi asemănându-se cu ea cea dintotdeauna și totuși altfel, în
nopțile cu lună. O plăcută neliniște o cuprinse amintindu-și de floare primită demult. Își aranjă o șuviță
rebelă și ezită în a-și prinde în clamă copia roșie a florii primite cândva. Gata să părăsească rama oglinzii se mai privi o dată cu încredere și hotărâtă părăsi încăperea. Soarele în crepuscul părea că se scurge lent în pietrele mărginind aleea iar căldura lor încă dogoritoare radia plăcut ghidându-i pașii pe drumul scurt, spre terasa din apropiere. Pe strada îngustă din loc în loc lampadarele îi înălțau privirile, la fel și verdele irizat al iederii fixată pe ziduri cu ventuze nevăzute. Ca într-o aventură necugetată înlănțui cu privirea vrejurile aparent fragile și pentru o clipă, închipui un dans vertical, amețitor. Foșnetul plin al frunzelor sporea frumusețea și misterul acestui loc îndepărtat iar muntele aproape ca un dragon uriaș, străjuia liniștea și întunericul retras dincolo de piscuri. Paralel pe-un traseu sinuos o însoțea o umbră, umbra gândului ei, știa că o va elibera prin cuvânt sau culoare în fața unei pânze, a unei foi. Ca într-un ecou amplificând tăcerea între două bătăi, inima îi șoptea silabă cu silabă într-un limbaj cunoscut: „cine privește în exterior visează; cine privește în interior se trezește”*. Și pentru că știa despre cuvinte și puterea lor creatoare dar și despre cuvintele-săgeți care după ce își ating ținta se întorc și mai înveninate la arcașul care le-a slobozit, uneori rănindu-l mortal, prețuia și mai mult tăcerea și clipele rare petrecute-n mulțime. Ținta pașilor ei era terasa modernă din imediata apropiere. Plină de flori exotice, ornamentată cu felinare roșii, pe unele mese cărți și albume ilustrate de prezentare și având ca specialitate a casei ceaiul natural în diverse sortimente, servit în cești sau boluri pictate cu păsări și pini, evantaie sau figurine asiatice în costume tradiționale. Loc de întâlnire al boemilor locului, liniștit și retras, slab luminat și foarte plăcut, pe seară devenea neîncăpător. În jur zumzăitul mulțimii, fiecare pare a avea un interes, un scop, poate căutau relaxarea sau ca și ea, un ceva tainic. Fără să acorde vreo importanță cuiva anume, cuprinse cu privirea întregul, căuta un loc din care să poată privi liniștită muntele și mai ales luna la solstițiu. Din sens contrar se profila înaintând o siluetă, aveau de parcurs o porțiune comună. Pășiră încet unul în direcția celuilalt intersectându-se. Se priviră îndelung, aveau același surâs grav, privirile pătrunzătoare, grele de poveri nevăzute. El salută respectuos, ea răspunse înclinându-se elegant fără să-l privească cât și-ar fi dorit și fiecare merse fără să se oprească, ocupându-și locul. Deși trecută de mult primăvara, sub mătasea ușoară pielea ei înmugurise subit, fremătând a verde, a înnoire și mister, obrajii se colorară în roșu. Din adâncurile vieților trăite, din adâncul cunoașterii se întreba: oare el să fie!!!? Oare și-au mai vorbit vreodată, poate au fost numai cuvinte între ei, de unde îl știa, unde îl mai văzuse, unde…?!! Pasaje citite îi vin în minte și dispar o secundă mai târziu. Glasuri amestecate în acorduri de shamisen, note răzlețe ajung și trec mai departe de ea, estompându-se. Aroma dulce a
ceaiului reînviase atmosfera aproape uitată de chashitsu**. Îi despărțeau trei rânduri de mese, toate
ocupate între timp, dar, aura lui de maestru trecea dincolo de paravanele foșnitoare. Senzației de surpriză îi urma senzația acelui atât de controversat déjà-vu. Într-o fracțiune de secundă, printr-un gol al memoriei imagini vechi se îngrămădesc și se suprapun unei scene asemănătoare: aceeași statură impunătoare, aceleași haine, pletele adunate la ceafă și vocea, vocea solemnă cu inflexiuni calde pe care nu o aude dar și-o amintește perfect. Adâncit în zazen, cineva se ruga pentru ei. Secvența derulată și oprită cu repeziciune îi relevă adevărul. În fața ochilor ei este el, maestrul cuvintelor nespuse. Îi recunoscu obrazul ușor brăzdat de cremenea anilor, împrejmuit de barba albă, sârmoasă, privirea îndrăzneață și ușor sălbatică de șoim tăind înălțimile îi lăsă impresia aceluiași om plăcut, deosebit, puternic. Un fel de însingurare și îndârjire răzbătea totuși din ființa lui. Un fel de cruzime dulce, nedefinită, distantă și rece amintindu-i de firea tenace a unui spirit cultivat în școlile și templele îndepărtatului orient. Nu se putu opri să nu facă o paralelă, viața ei. O fugă continuă, obstacole, sărituri fără plasă, căderi multe căderi, revenirea în matca acelorași ape autohtone și ștacheta mereu înălțată propriilor aspirații și așteptări.
Amintindu-și de culoarea florii primită demult și talismanul lunii, se simți ca în fața oglinzii din vis și un nou fel de neliniște o cuprinse de parcă ar fi fost în pragul unei revelații sau a ceea ce căuta. Era responsabilă de această întâlnire, îl atrăsese cu gândul ca un magnet uriaș pilitura de fier. Fără ca el să știe îl chemase în interminabile scrisori, îl strigase în gând rugându-l să o dezlege de tăceri și vechi jurăminte. De prea multe ori îi creionase în memorie chipul, îi știa fiecare trăsătură, fiecare cută, privirea grea, expresivă, călită de intemperiile vieții. Totuși aura care-i înconjura ființa o descumpăni, se retrase și mai mult în propria-i carapace. O formă de respect inexplicabil o făcu să-și controleze ținuta devenind dintr-o dată foarte prezentă și restabilind contactul cu realitatea. Exercițiul frecvent practicat își spunea cuvântul: era în mulțime dar nu-i aparținea. Privi cu atenție ceașca, observă și trecu sub tăcere măiestria desenului de-o parte și de alta a torții. Da, nu avea cui împărtăși bucuria savurării unui ceai plin de aromă, aroma trecutului ei. Unde sunt acele rotițe care răscolesc ora ei de răsfăț, într-o zi atât de însemnată și tocmai aici, la capătul lumii?! Nimeni să-i răspundă, nimeni, un el și o ea singuri după ani, despărțiți de aspirațiile și credințele lor, de trei rânduri de mese ocupate de oameni și urmele atâtor pași neștiuți. A fost de-ajuns o privire, privirea lui și iat-o căutând prin unghere de suflet legăturile lor nevăzute ca ventuzele iederii pe un zid scorojit. Da, va trebui să aștepte, să atingă ca și el înălțimile înțelepciunii, să descifreze visul, să descopere oglinda cu limpezimi de cer și într-o noapte cu lună purtând talismanul, să răsădească într-un sol fertil florile neuitării. Gata de plecare privi încă o dată piscurile albăstrii în lumina lunii și recunoscu că momentul întâlnirii lor oprise timpul. Și pentru că îi luminase cândva o clipă trecutul, ar fi vrut să-i împărtășească din credințele ei, ar fi vrut să fie o a treia Marie, să-i dăruiască sărutul târziu al smereniei și recunoștinței pentru că există, ar fi vrut…

_______________
* C.G. Jung
**camera ceaiului