Fărădelegea lui Călin – Vidul civic
De ne-ar fi normalitatea normalitate, nu ne-am lăsa seduși de….
Văd eu altfel logica din cuvinte. Într-atât cât să mă lamentez din lipsa ingredientului necesar titlului – după parcurgerea conținutului Art. 1639 -, titlu ce pare că rezolvă dilema restituirii în natură, generalizând chestiunea legitim (a se citi licit). Nefiind așa, textul particularizează ,,Restituirea prestațiilor…”, acestea fiind reglementate și atribuite ,,naturii”, definirii, cumva: ,,… prin înapoierea bunului primit.”.
Care va să zică, debitorul a primit ceva, exact ceea ce trebuie să restituie. Chiar dacă nu este specificat în anteriorul alineat, unde se ,,ocolește” restituirea ,,naturală” – să vedeți cum este să fii secundă în secundă cu reclamele tvr 1, tu să începi să scrii ceea ce el zice – și se motivează imposibilitatea, existența impedimentelor și privește prestarea deja efectuată, tocmai pentru a se găsi o soluție: prin echivalent. (Art. 1640)
Din două variante, una mică valoric, înlocuind bunul de restituit înstrăinat, pierit definitiv și una maximizată, dacă se probează reaua-credință de restituire a debitorului. Evident, la momentul oportun. (Art. 1641)
De-ar fi fost doar numerele de invidiat, cele șase mii și câteva sute alocate articolelor Codului Civil. Ar fi totuși și cazuistica și destulele situații dezbătute. Căci nu m-am înhămat la puricat doar ca să combat vicii (la tv bene-ficii – nimerirăm rima) de redactare și de limbaj, ci și să remarc bunele legiferării.
Fortuirea este aleasă și ea pentru rezolvarea impasului restituirii. Ocazie să fie liberat debitorul, dar nu să și rămână în posesia indemnizației de pieire a bunului pierit, fie că a primit-o, fie că are dreptul de a o primi. Reluarea relei-credințe, dar pentru pieirea fortuită a bunului, cât și a mai vechii culpe, decide neliberarea de obligație a debitorului. În plus doar posibilul invers pentru dovedirea pierii viitoare a bunului și după predare către creditor. (Art. 1642)
Temă continuată la Art. 1643. Obiectul a pierdut din integritate, din valoare sau a fost pierdut parțial. În schimb o indemnizație pe măsură pentru creditor. Dovedirea neimputabilității, mai ales când bunul s-a deteriorat pe măsură ce a fost utilizat normal, disculpă debitorul și-l scapă de ,,recompensare”. Iată că nu lipsesc și dojenirile. Nu-mi place când se pun laolaltă lucruri pricinuite de persoane diametral opuse. Al. 2 începe cu imputabilitatea stricăciunilor parțiale pentru creditor, se cere înapoierea obiectului la momentul sesizării și nedespăgubirea acestuia, și sfârșește cu ceva deja stipulat: stricăciuni provocate de debitor. Aiurea cu drumul. (Art. 1643)
Mai onest Art. 1644. Referindu-se la cheltuielile cu bunul de restituit, trimite, neprecizând însă specific, la regulile aplicate bunei și relei credințe ale posesorului.
Constat totuși că obiceiurile bune nu durează mult, iar se perorează inutil. În dreptul restituirii fructelor și contravalorii uzului de bun. A se căuta pe la ele rezolvările. (Art. 1645)
Cheltuielile cu restituirea – suportate de ambele părți proporțional cu valoarea prestațiilor restituibile sau doar de partea care este vinovată de desființarea contractului. (Art. 1646)
Foloseam și eu la începuturile încercărilor mele literare ,,incumbă”. Și-au adus aminte și redactorii codului de față de existența lui. Lângă el și denumirea ,,… folosului realizat…” îmbogățire. Și pe seama cui credeți? Pe a persoanei fără capacitate de exercițiu deplină. Aici neținută la restituire, dar nedisculpată în totalitate. Solicitatorul restituirii poate aduna probe că acesta a parvenit. În ciuda lipsei de exercițiu, dovedirea intenției de nerestituire sau a culpei grave poate obliga la ,,… restituirea integrală…”. (Art. 1647)
