Spații culturale nr. 85 (4)

Interviu

Ion FERCU: ,,Chiar și un ceas stricat are dreptate de două ori pe zi”.

– Vă invit pe tărâmul literaturii, haideți să construim câteva „fișe” ale unor personaje ce se luptă cu neputința de a-și întâlni sinele, rosturile. Critica de specialitate a atras atenția asupra faptului că în special secolul XX a generat această inconsistență a individului, însă eu aș considera-o chiar o supratemă, coboară din vremuri îndepărtate.
– Această supratemă ,,coboară din vremuri îndepărtate” și are viitor. ,,Neputința de a-și întâlni sinele, rosturile” este eternă. Întrucât nu sunt ceea ce se numește filolog, n-aș putea construi fișe clasice, cu aură de algoritm iubit de teoriile literare, ci doar niște ,,fișe” migratoare în care mirările, contradicțiile, paradoxurile simt nevoia să participe la un ospăț neautorizat. La prima ,,strigare” a acestui ,,Haideți…” am fost tentat să solicit audiențe la Hamlet, Don Quijote, Mîșkin, Leopold Bloom sau Pickwick, incontestabili în ,,lupta cu neputința de a-și întâlni sinele, rosturile”. M-am repliat însă rapid, întrebându-mă: ,,Ce-ar fi să mai stau un pic la taifas cu alde Igrantius J. Reilley, din „Confederația imbecililor”, de John Kennedy Toole? Dar cu Chauncey Gardiner, „Being There”, de Jerzy Kosinski? N-ar fi nimerită o șuetă cu Benjy Compson, din „Zgomotul și furia” lui William Faulkner?… Un inteligent prostănac, un grădinar sofisticat și o forță tragică a naturii sunt ispititori ca personaje pe care ai vrea să le inviți într-un insectar numit fișă, nu-i așa? La o a doua ,,strigare” a acestui ,,Haideți…” mi-am zis: ,,De ce n-aș încerca să cochetez cu eroul din ,,Însemnări din subterană” și cu Lennie Small, din „Șoareci și oameni”?…
Eroul din ,,Însemnări…” îmi râde în nas. Cum să-l țintuiesc într-o fișă, dacă nici măcar n-a fost botezat de către Dostoievski? N-are nume și prenume. Cei de la Starea Civilă, constatându-i totuși prezența, ar fi tentați să-l amendeze pe acest trăitor zgomotos, sfidător, dar profund, însă un celovec fraudulos pentru ei. Eu l-am botezat în legea mea: Subteranistul. Alții, mai inspirați, desigur, l-au numit: Omul din Subterană, Paradoxalistul, Guralivul Metafizic, Emigrantul Intern, Omul de Prisos Nou, Anonimul Subteranei, Visătorul etc. Acest foarte cunoscut… anonim este un negator de limite: dacă există un zid, nu trebuie să te împaci cu el; nu trebuie acceptată niciun fel de imposibilitate de a-l strivi. Provocarea imaginaţiei, cultivarea creativităţii, acestea sunt reţetele pentru mântuirea întru frumos şi sublim. Pentru el, 2 x 2=4 este formula morţii, mai exact, începutul morţii, punctul zero al încremenirii în proiect. Viaţa se discută pornind de la 2 x 2 = 5. Omul este o veşnică nelinişte, căutare, un risc mereu asumat. Raționalizarea excesivă – încremenirea în 2 x 2 = 4 – îl îndepărtează pe om de esenţa sa. Zice Subteranistul: „Vai, domnilor, cum să mai fie vorba de propria ta voinţă, când se ajunge la tabel şi la aritmetică şi când numai doi-ori-doi-fac-patru va avea căutare? Şi fără voinţa mea doi ori doi va face patru. Mulţam de aşa voinţă proprie!” (F. M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în volumul „Jucătorul şi alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 61). Existenţă mizeră prin excelenţă, dar liberă, Omul Subteranei trăieşte sublim, neacceptând că 2 x 2= 4, sfidând certitudinile. El este un Don Quijote al cugetării, dar tocmai prin asta devine mai uman. 2 x 2 = 4 înseamnă, subteranist cugetând, începutul sfârşitului fiinţării banale: „Doi-ori-doi-fac-patru, domnilor, asta nu mai e viaţă, ci începutul morţii. În orice caz, omul s-a temut de acest doi-ori-doi-fac-patru, iar eu mă tem şi acum. […] Doi-ori-doi-fac-patru nu-i, după părerea mea, decât o impertinenţă. Doi-ori-doi-fac-patru se uită ca un filfizon, îţi stă în drum cu mâinile -n şolduri n şolduri, nu te lasă să treci şi scuipă” (ibid., pp. 63-64). Lev Şestov surprinde grozav semnificaţia lui 2 x 2 = 4: „Dostoievski luptă tocmai împotriva evidenţelor. Evidenţele noastre nu sunt decât sugestii, după cum viaţa noastră, repetă el în permanenţă, nu este viaţă, ci moarte. Iar dacă vreţi să-l înţelegeţi pe Dostoievski, trebuie să vă amintiţi mereu teza lui fundamentală: doi ori doi fac patru este un principiu al morţii. Trebuie să alegi: să-l contrazici pe doi ori doi fac patru, ori să admiţi că moartea este concluzia vieţii, tribunalul ei suprem. Aici se află sursa urii lui Dostoievski împotriva bunăstării, echilibrului, satisfacţiei şi de aici decurge fantasticul său paradox: omul iubeşte suferinţa” (Lev Şestov, „Revelaţiile morţii”, Iași, Editura Institutul European, 1993, p. 47). Cu o superbă tresărire de Oblomov evadat din legendara sa lenevie, Subteranistul dărâmă redutele cartezianismului și deschide orizonturi seducătoare pentru aventurile spiritului. Nicolae Steinhardt știe cât este de dificil să-l ,,fișezi” pe Subteranist și mă ajută: „Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că «vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moarte». Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viață, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gândul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci” (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 66). Subteranistul opune evidenţei „limba scoasă”, sfidarea. Renunţând la certitudine, caută, aproape obsedant, orizonturile lui 2 x 2 = 5. Prin această atitudine, sugerează că adevărul şi cunoaşterea ştiinţifică nu pot fi conciliate. Pare o sfidare a gândirii logice, nu? Certitudinile arogante ale ştiinţei sufocă adevărul. Răspunsurile general-admise îi par inacceptabile. El pare mereu să întrebe: „V-ar conveni să rămâneţi mereu în compania unui Aristotel moderat, riguros, sclavul principiului magister dixit, sau alegeţi tovărăşia mea?” Principiul noncontradicţiei precizează că nu putem nega şi afirma acelaşi lucru în acelaşi timp: ~ (A & ~ A). Subteranistul însă îl sfidează cu bună ştiinţă, căutând alte orizonturi ale cunoaşterii. Toate strădaniile sale au drept scop răsturnarea acestui principiu, care, „odată cu Aristotel este socotit drept fundamentul însuşi al gândirii. Dar aceasta nu-l împiedică […], nici nu-l înspăimântă; el îşi aminteşte că […] doi ori doi fac patru e un principiu al morţii pe care omul l-a cules de sub pomul ştiinţei Binelui şi Răului” (Lev Şestov, op. cit., p. 84). A accepta cuminte, la nesfârşit, că 2 x 2 = 4 înseamnă a pune capăt oricărei îndoieli, a ucide spiritul curiozităţii, a locui filistin într-un fel de palat de cleştar, ca prizonier al truismelor, sugerează omul Subteranei: „Credeţi în edificiul de cleştar, pe veci indestructibil, adică într-o clădire la care nici nu poţi scoate limba pe furiş, nici nu poţi da cu tifla, ţinându-ţi mâna ascunsă în buzunar? Bine, dar eu, poate, mă tem de această clădire tocmai pentru că este din cleştar şi pe veci indestructibilă, tocmai pentru că nu voi putea scoate la ea limba pe furiş” (F. M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, ed. cit., p. 65). Să nu uităm că idealul fiinţării Guralivului Metafizic este suferinţa, cea care într-un palat de cristal nu este de conceput, pentru că „suferinţa înseamnă îndoială, înseamnă negare şi ce palat de cleştar mai e acela de care te poţi îndoi? […] Suferinţa – păi ea e singurul mobil al conştiinţei noastre. […] Conştiinţa e, bunăoară, infinit mai presus decât 2 x 2. După doi ori doi, fireşte, nu-ţi mai rămâne nimic, nici de făcut, nici chiar de aflat. Nu va mai fi posibil decât să-ţi blochezi cele cinci simţuri şi să te cufunzi în contemplaţie” (ibid., p. 65). Este ca şi cum insul, această „fiinţă bipedă şi ingrată”, ar avea statut de locatar al grădinii zoologice; banal spectator al propriei sale existenţe şi al „adevărurilor eterne”, el nu ar face altceva decât să trăiască în grila unei vieţi ale cărei canoane cochetează cu veşnicia. Aceasta este, în fapt, moartea vieţii autentice. A vieţui doar în ordinea prestabilită exclusiv de raţiune nu este numai plictisitor, ci şi inuman, întrucât „eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi satisfac doar capacitatea mea de a raţiona, adică a douăzecea parte din toată capacitatea mea de trăi” (ibid., p. 57-58), de a mă manifesta integral ca om. A trăi „algoritmic”, în regim de fiinţă programată – lipsită de proiecte îndrăzneţe, de ambiţia de a strivi obstacole cognitive, de orizontul fericirii care se naşte din suferinţă – nu reprezintă un ideal pentru eroul dostoievskian: „Spuneţi şi dumneavoastră: ce chef să mai ai să vrei conform tabelului? Mai mult decât atât: imediat, din om se va preface într-un buton de orgă sau în aşa ceva; pentru că ce-i omul fără dorinţe, fără voinţă şi fără vreri, dacă nu un buton pe un valţ de orgă? Ce părere aveţi?” (ibid., p. 56). Numai că, deşi mulţi dintre noi suntem vrăjiţi de ideea de a trăi conform principiilor omului dostoievskian, dacă ne-ar oferi cineva libertatea de a alege, dacă ne-ar sfărâma lanţurile canoanelor, „tabelului”, dacă ne-ar lăsa fără prăfuitul „algoritm”, ne-am revolta, am solicita revenirea la matca fiinţării comode: „Ia încercaţi, ia daţi-ne, bunăoară, mai multă independenţă, dezlegaţi-i mâinile oricăruia dintre noi, lărgiţi-i sfera de activitate, slăbiţi-ne tutela şi noi… păi vă încredinţez: imediat ne vom ruga să fim luaţi iarăşi sub tutelă” (ibid., p. 166). 2 x 2 = … nu are un scop ideologic, ci evidenţiază libertatea de a alege sau a respinge un anumit mod de a raţiona, „conform tabelului”, care, în opinia sa, face mai umană firava noastră fiinţare. Zice eroul din „Subterană”: „Sunt de acord că doi ori doi fac patru este un lucru excelent; dar dacă ne apucăm să lăudăm totul, atunci şi doi ori doi fac cinci este uneori un lucruşor nemaipomenit de drăguţ” (ibid., p. 64). Dacă am rămâne prizonierii lui 2 x 2 = 4, am fi incompleţi ca oameni: „Raţiunea, domnilor, e un lucru bun, nu încape îndoială, dar raţiunea nu-i decât raţiune şi-i satisface omului numai capacitatea de a raţiona, pe când vrerea este manifestarea întregii vieţi a omului, cu tot cu raţiune şi cu toată sensibilitatea lui la pişcături. Şi, cu toate că, din această manifestare, viaţa noastră iese adeseori cam mizerabilă, e totuşi viaţă, nu o simplă extragere a rădăcinii pătrate” (ibid., p. 57). Adulându-l pe 2 x 2 = 4, riscăm să devenim nişte şabloane umane, fiinţe uniformizate văduvite de originalitatea creatoare, un fel de „oameni universali” „născuţi morţi” din perspectiva îndrăznelilor epistemice: „Nouă până şi oameni ne e greu să fim, – oameni cu trup propriu şi sânge, adevărat; ne e ruşine de asta, socotim că-i un lucru de ocară şi ne tot încăpățânăm să fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu s-a pomenit. Suntem născuţi morţi, de fapt de mult nu ne mai naștem din părinţi vii şi asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naşte cumva din idee” (ibid., p. 167).
Din insectarul-fișă, Visătorul incurabil îmi șoptește că prin 2 x 2 fac altceva decât patru evadăm în imperiul libertăţii, în celelalte situaţii devenim prizonierii totalitarismului, suntem jefuiţi de esenţa umană.
Paradoxalistul?… Așa l-a desemnat Dostoievski a fi, în varii comentarii Chiar și în finalul ,,Însemnărilor”: ,,De altfel, «însemnările» acestui paradoxalist nu se sfârșesc aici…” (ibid., p. 167). Cuvânt nou, desigur, care nu înseamnă ins paradoxal, cum au crezut unii. Îi ofer credit lui Emil Iordache: ,,Pur și simplu, pentru un asemenea om nu exista un cuvânt; și totuși – nu-i așa? – el trebuia să poarte un nume. Habitaclul său spiritual nu este nici haosul, nici cosmosul. Ființă hibridă fiind, el locuiește într-un ciudat haosmos, la limita dintre luciditate și nebunie, menținându-se aici datorită dialecticii paradoxului” (,,Prefață”, op. cit., p. 12).
Emigrantul Intern?… Zona în care s-a refugiat subteranistul poate fi asemuită ,,emigrației interne”, o expresie utilizată mai ales în perioada sovietică, pentru a-i desemna pe cugetătorii care n-au aderat la ideologia oficială, dar nici n-au părăsit țara.
Omul de Prisos Nou?… ,,Omul de prisos” era perceput la ruși ca fiind reprezentantul unei generații care se stinge. Cu Omul din Subterană, cu Raskolnikov sau Ivan Karamazov s-a ajuns la o altă percepție, a ,,omului de prisos nou”, cel care se afla într-o dublă opoziție: cu predecesorii și contemporanii săi; cu trecutul și prezentul.
Visătorul?… Cu vreo 16 ani înainte de a publica ,,Însemnările…”, Dostoievski anticipa portretul Subteranistului, schițându-i un portret de visător: ,,În general, el [visătorul] se aciuiază undeva, într-un ungher izolat, de parcă s-ar ascunde acolo și de lumina zilei, iar o dată instalat astfel, e tot așa de nedezlipit de bârlogul său ca și un melc sau semănând cel puțin în această privință cu acel interesant soi de vietate care este și făptură, și casă la un loc, și care se numește broască țestoasă” (F. M. Dostoievski, ,,Nopți albe și alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 42).
Trimit în fișa-insectar și câteva mărturisiri ale celui pe care-l admir. Așa, ca să vedeți, negru pe alb de… subterană, ce prieteni am. Pot întregi astfel nu doar portretul lui, ci și pe cel al bârlogului subteranist… ,,Sunt un om bolnav… Sunt un om rău… Un om lipsit de farmec…” (F. M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, ed. cit., p. 29)… ,,Nu rău, dar nici măcar altcumva n-am izbutit să ajung: nici bun, nici rău, nici rău, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă” (ibid., p. 31)… ,,Trăiesc de mult așa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n-o mai am. Am fost un slujbaș răutăcios. Eram grosolan și îmi făcea plăcere asta” (ibid., p. 30 )… ,,Vă declar solemn că de multe ori am vrut să fiu o insectă. Însă nici măcar de asta n-am fost în stare” (ibid., p. 33)… ,,O, domnilor, eu, poate mă consider om deștept, numai pentru că toată viața n-am fost în stare nici să încep, nici să termin ceva” (ibid., p. 46)… ,,Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-așa, zic: dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna […]. Uite, eu știu că sunt un nemernic, un ticălos, un egoist, un leneș” (ibid., p. 158)…
De ce este pilduitor Subteranistul? Poate mai ales pentru faptul că spiritul său este prezent în marile romane dostoievskiene. Cred că asta voia să ne spună scriitorul-filosof prin acea mărturie: ,,De altfel, «însemnările» acestui paradoxalist nu se sfârșesc aici…”. Omul din Subterană, unic, este asemuit adeseori cu o instanță hibridă care ,,înglobează și calitatea de martor, și pe aceea de judecător” (Emil Iordache). Lipsesc acuzatul, vătămatul, procurorii și avocații, dar ,,instanța” își vede de treaba ei: ia decizii, le trimite în lume, le justifică și-l doare în niciunde dacă nu-l aplauzi. Când Walter Kaufmann spunea că ,,Însemnări din subterană” reprezintă ,,cea mai bună uvertură pentru existenţialism scrisă vreodată”, el admira virtuțile acestui anti-erou cu elanuri postmoderniste, Visătorul-Paradoxalistul-Emigrantul Intern-Omul de Prisos Nou, cel care spunea că ,,nouă până și oameni ne e greu să fim”, omul fiind, mai ales, doar ,,o ființă bipedă și ingrată”… Subteranistul nu cantonează singur în lupta ,,cu neputința de a-și întâlni sinele, rosturile”. Mi se pare că ne invită și pe noi să ne înrolăm în această armie în care toți combatanții scot limba la destin, la prejudecăți, la algoritmii cocoșați de povara colbului istoric, se maimuțăresc metafizic în bâlciul unei lumi căreia ar trebui să-i tragem un picior în dos și să-i spunem că ,,dăm naibii toată cumințenia asta” a ei.
Zvârcolirile metafizice ale Visătorului din ,,subterană” vor influența destinul lui Raskolnikov, al lui Stavroghin, al Karamazovilor. ADN-ul Subteranistului este regăsit la personaje ale literaturii de pe toate meridianele. S-a spus că prin discursul său a început pelerinajul de mucenic al omului pe căile libertății arbitrare, un pelerinaj care-l va trimite pe om în orizontul ultimelor limite ale dedublării. Mai mult, gena Subteranistului este prezentă în destinul omului contemporan… real și va locui acolo și în viitor.
Lennie Small… A încerca să-l fișezi, ca personaj preferat, e ca și cum te-ai arunca într-un hău în care nu există nicio plasă de siguranță. Numai întâmplarea te poate scăpa de poftele hulpavului abis. Lennie Small îmi aduce aminte de Karl Popper, care-mi spune că vestitul IQ ,,este una dintre cele mai mari neghiobii ale lumii noastre”. Popper se amuză, afirmând că nu este exclus ca respectul pentru IQ ,,să ducă la pierderea următorului război de către americani, fiindcă generalii lor au fost aleși pe baza coeficientului de inteligență” (Karl Popper, Konrad Lorentz, ,,Viitorul este deschis…”, București, Editura Trei, 1985, p. 89). Dacă vei aplica formula IQ pentru a afla ceva despre personalitatea lui Lennie Small, vei avea impresia că nu găsești nimic esențial uman în ființa sa. În preajma lui trebuie să te împrietenești însă cu virtuțile EQ, întrucât inteligența emoțională a lui Lennie nu va fi, astfel, doar vizibilă, ci și tulburătoare, uneori. Lennie Small, eroul lui John Steinbeck, (,,Șoareci și oameni”), nu poate fi înțeles decât dacă-l ascultăm și pe George Milton, inteligentul needucat care formează împreună cu el un cuplu de zilieri. Doi hoinari de nevoie ai lumii. Prieteni buni, ambii visează să agonisească bani, pentru a-și cumpăra o fermă în care Lennie ar putea să îngrijească și să mângâie iepuri.
Urmărind discursul celor din jur, înțelegem că Lennie este un uriaș uituc, nebun, fiară, forță brută, are capacități mentale limitate, este impulsiv, rob al instinctelor primare. În același timp, este grijuliu, protector, are proiecte/ vise, este solidar, are cultul prieteniei, candoarea, mila, teama și empatia nefiindu-i străine. Erou tragic, din specia celor fără de vină, este sedus de plăcerea de a mângâia mai ales animalele moi și frumoase, cu suflet, precum șoarecii și cățeii, sau părul femeilor tinere. Aceasta este o chemare infantilă, sinceră, care-i va fi fatală. John Steinbeck, îmi spun criticii literari, a dorit să sugereze o tragedie a cărei vină nu poate
fi imputată nimănui. Titlul nuvelei este un citat dintr-un poem al lui Robert Burns (,,To a Mouse”), care ne spune, tot în registru tragic, faptul că planurile cele mai bune ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc, lăsând în urma lor mâhnire, durere. Discursul lui Lennie Small este unul despre singurătate, despre vis ca iluzie supremă a ființei umane, despre fragilitatea tuturor ființelor din această lume, animale sau oameni.
Lennie nu are știință despre fabrica de absolut a lui Karel Čapek, cea în care este inventat un motor care produce energie ieftină prin divizarea materiei. Pe lângă această energie, motorul eliberează și absolutul. Cei care sunt seduși de vraja acestui absolut dobândesc abilități speciale, dar aceste achiziții au ca efect dispute religioase care eșuează în izbucnirea celui mai profund război din istorie… Absolutul lui Lennie are chipul proiectelor sale plămădite din vise, iluzii, precum gândul obsedant al cumpărării unei ferme în care va îngriji/ mângâia iepuri, este strigătul său care-și trădează ,,neputința de a-și întâlni sinele, rosturile”. Lennie este un existențialist instinctual.
Conștient de limitele intelectului său și de ,,surplusul” resurselor fizice, urmează aproape cu religiozitate sfaturile prietenului George. Instinctele de apărare și orgoliul rănit îl eliberează uneori nefericit de această atitudine, un șoricel, un cățeluș și o femeie, devenind victimele sale. Șoricelul și cățelușul aflați în grațiile atingerilor lui sunt uciși din greșeală. Pe Curley, fiul proprietarului firmei, boxer care voia să sfideze aptitudinile fizice ale lui Lennie, în pofida atitudinii pacifiste a lui Lennie, îl snopește în bătaie; autoapărare evidentă… Soția lui Curley, cea care cochetează în exces cu toți bărbații, știind că lui Lennie îi plac lucrurile catifelate, îl lasă/ încurajează să-i mângâie părul, dar, când aceasta crede că admirația lui este în exces, reacționează și, din greșeală, Lennie îi frânge gâtul. Acest tragic episod atrage furia lucrătorilor din fermă, care pornesc pe urmele fugarului Lennie, pentru a-l ucide. George îi rămâne atașat, scăpându-l de furia urmăritorilor. În timp ce-i povestește prietenului despre ferma pe care o vor cumpăra, îl împușcă în ceafă, sperând că astfel va muri fericit, liniștit.
Cine este Lennie Small?… John Steinbeck: ,,Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său: o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, șterși, şi cu umeri lați şi aduşi. Umbla greoi, târşâind nițel picioarele, cum îşi târăşte labele un urs. Brațele nu-i pendulau în mers, ci atârnau grele” (Soareci_si_oameni.pdf, p. 1)… George Milton: ,,Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti!” (ibid., p. 2); ,,Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, daʼ dacă te vede muncind pânʼ nu te-aude vorbind, s-a făcut. Înțelesei?” (ibid., p. 4); ,,Şi de ce am parte? […] De tine!… De nici o muncă nu eşti în stare să te ții… şi din pricina ta pierz şi io orʼce treabă care-o găsesc. Mă faci să mă fâʼțâi de colo până colo, numaʼ asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap! […] Nebunule şi tembelule! Întruna mă fierbi!” (ibid., p. 6); ,,Când stau şi mă gândesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cârcă, îmi vine nebunie” (ibid.); ,,Vreau să rămâi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar împuşca, dac-ai umbla singur” (ibid.); ,,Munceşte cât şapte. E tare ca un taur” (ibid., p.11); ,,A! nu zic că-i deştept. Nu e. Ce zic e că munceşte grozav! Poaʼ să ridice o greutate de două sute de kile” (ibid.); ,,L-a lovit în cap un cal când era mic. Daʼ alʼminteri e ca toată lumea. Atâta că nu-i deştept. Daʼ ştie să facă orice-i spui” (ibid., p. 12); ,,De, cu Lennie să ia seama. Lennie nu-i boxer, daʼ Lennie-i tare şi iute, şi Lennie nu ştie de reguli” (ibid., p.14); ,,Nu-i scrântit […], E bleg ca oaia, daʼ ţicnit nu-i. Şi nici io nu-s chiar aşa de ager, altfel n-aş sta să-ncarc orz pe cinzeşʼ de dolari şi-un culcuș” (ibid., p. 20); ,,Mi se părea că-s deştept foc, pe lângă dânsuʼ. Făcea orice-i spuneam, cât de năstrușnic să fi fost. Să-i fi spus să saie-ntr-o prăpastie, sărea. După un timp a început să nu-mi prea mai placă. El niciodată nu se supăra, puteam să-l chinui oricât… Și când te gândeşti, cu mâinile lui, îi era lesne să-mi zdrobească fiștece oscior, daʼ odată nu m-a atins, nici c-un deşt” (ibid., p. 21); ,,Mereu face la rele, daʼ niciodată din răutate” (ibid., p. 50); ,,Nu ţi l-am luat numaʼ aşa, de răutate. Şoarecuʼ ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseși tot mângâindu-l. Lasʼ că găseşti tu altuʼ proaspăt, şi p-ăla te las să-l ții nițel” (ibid., p. 5). Lennie despre… Lennie: ,,Se uită la el timp îndelungat, şi-apoi întinse mâna lui enormă şi-l netezi peste tot trupul. Şi Lennie vorbea încetișor cățelușului. – De ce-ai murit? Nu eşti mic ca șoarecii. Io nu te-am lovit aşa tare” (ibid., p. 44); ,,Daʼ nu făceam mʼca rău cu el, George. Numaʼ ce-l mângâiam” (ibid., p. 5); ,,Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mângâiam, daʼ nu trecea mult şi mă mușca de dește şi-atuncea le ciupeam un pic capuʼ şi ei murea, fiincă era aşa mici…” (ibid., p. 5); ,,Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai decât să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de capuʼ meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni șoarecii” (ibid., p.7); ,,Fiincă… fiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şi d-aia” (ibid., p. 7); ,,Şi-o să trăim în belșug din roduʼ pământului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă! Hai, zii, George! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuști, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smântâna pe lapte, de s-o tai cu cuțituʼ. Zii d-asta, George” (ibid., p. 8); ,,S-avem iepuri de mai multe colori, George” (ibid., p. 8); ,,Nu-mi place aciia, George. Nu-i loc bun. Vroi să plec dʼaciia” (ibid., p.17); ,,Afurisitule! strigă. De ce trebuia să mori? Tu nu eşti mic ca șoarecii. Culese de pe jos cățeluşul şi-l zvârli cât colo. Îi întoarse spatele. Șezu încovoiat peste genunchi, şoptind: – Acuʼ n-o să mai îngrijesc iepurii. Acuʼ n-o să mă mai lase [George]. Se legăna încolo şi încoace, copleşit de mâhnire” (ibid., p. 45); ,,Era aşa mic […]. Mă jucam şi io
cu el… şi el se făcea că vrea să mă muște… şi io mă făceam că vreau să-l pocnesc… şi… şi l-am pocnit. Şi el a rămas mort” (ibid., p. 47); ,,N-am vrut […], n-am vrut să-i fac rău” (ibid., p. 33)… Croocks, negrul, fierarul: ,,Lennie e băiat bun” (ibid., p. 43); ,,Poate că acu-ai să înțelegi. Tu-l ai pe George. Tu știi bine că vine ’napoi. Da̕ ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poți să te duci în dormitor și să joci rummy fiin̕ʼcă ești negru. Cum ți-ar plăcea? Ia zi că ar trebui să stai aciia singur și să citești cărți. Firește, poți să joci potcoave pân̕ se întunecă, da̕ după aia trebuie să citești cărți. Omu’ are nevoie de alții lângă el… Omu̕ se ticăloșește dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da̕ să fie cineva lângă tine. Îți spui io, strigă, îți spui io, omu̕ când e prea singur se îmbolnăvește” (ibid., p. 38)… Slim, zilier: ,,Poţi să fii băiat bun şi fără să ai minte. Ba-mi pare chiar că-i tocmai pe dos. Ia-l pe unuʼ cu adevărat isteț, să vezi că rareori e şi om bun” (ibid., p. 21).
Nevasta lui Curley, victima: ,,Eşti scrântit […]. Daʼ eşti drăguţ în feluʼ tău. Parc-ai fi un copil mare. Daʼ poaʼ să te-nţeleagă omuʼ cam ce vrei să zici” (ibid., p. 47).
Despre vise, în fața morții… ,,George începu: – O să ne cumpărăm un locșor al nostru. Băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase pistolul lui Carlson; îl despiedică şi puse mâna şi pistolul jos pe pământ, îndărătul spatelui lui Lennie. Se uită la ceafa lui Lennie. Cercetă locul unde șira spinării se îmbină cu craniul (ibid., p. 55); ,,Hai, zi, îmbie iar Lennie. Zi cum o să fie. O să ne cumpărăm un locșor al nostru, o să-avem ferma noastră. – O s-avem o vacă, spuse George. Şi-o s-avem poate şi-un porc, şi-o s-avem găini… şi pe lângă casă o s-avem… un petec de luțernă” (ibid., p. 56); ,,Şi George ridică arma şi o strânse puternic, şi-i apropie țeava de ceafa lui Lennie. Mâna îi tremura tare, dar faţa i se înăspri şi mâna se întări. Apăsă pe trăgaci. Trăsnetul detunăturii bubui până sus pe coastele munților şi hăui iar înapoi. Lennie zvâcni, şi-apoi se lăsă domol înainte, cu faţa pe nisip, şi rămase acolo neclintit” (ibid., p. 57)… Gestul lui George Small are pentru mine și o altă semnificație. Parcă ne-ar fi spus: ,,Lennie trebuia să plece, ca să nu puteți vedea profunzimea singurătății lui, neputința de a-și găsi rosturile”… Sfârșitul acesta tragic are ecoul unei retrageri fără torțe, dar cu onoruri… Cei doi prieteni grozavi depun mărturie, împreună, despre calvarul mărșăluirii prin deșertul uman, despre neputința de a-și întâlni Sinele… Povestea lor fiind astfel mărturisită, ne aflăm în punctul în care nu-l mai putem percepe ca fiind fericit nici măcar pe Sisif…
M-a fascinat afecțiunea lui Lennie pentru șoareci. Cumva, el nu îmbrățișează sensul spiritual al șoarecelui din Biblie, unde este privit ca un animal necurat; Lennie merge împotriva curentului. Mai mult, biblic, șoarecii sunt prezentați ca o ciumă care i-a infectat pe egipteni în timpul lui Moise. Au fost trimiși să distrugă cerealele oamenilor și chiar casele. Chiar și așa, egiptenii au recunoscut aceste creaturi ca rezultat al creației lui Dumnezeu și le-au respectat. În mitologie, simbolul șoarecelui este centrat pe ideea de a avea capacitatea de a realiza orice în viață, indiferent de dimensiunea ta. Șoarecele este un spirit care are diverse semnificații pozitive și negative. În mitologia greacă, de exemplu, șoarecele este privit ca o ființă sacră datorită puterii sale de a se adapta la orice condiții, dar și ca un reper care avertizează că trebuie să te ferești de boli devastatoare. Înțeleg faptul că în unele dintre interpretările psihanaliștilor a visa că ai un șoarece de companie înseamnă că ești înconjurat de oameni răi. În acest caz, motto-ul tău este: ,,Ține prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape”. În acest fel, știi tot ce fac dușmanii și ai o șansă mai mare să le strici planurile. Nu-mi fac iluzii: Lennie nu a conștientizat toate acestea, dar îmi place să cred că John Steinbeck l-a zămislit pe eroul său cugetând și la asemenea perspective.
Povestea vieții lui Lennie este una despre singurătate și iluzii, despre o ființă aruncată și părăsită în lume. Lennie îmi pare a fi din familia celor în care trăiesc Quasimodo și King Kong, chiar dacă apropierile par nefirești. Tragicul personaj al lui Victor Hugo, o uriașă forță fizică, dar cu chip de monstru și tulburări de vorbire, este de o rară frumusețe umană. Lennie adora șoarecii și câinii, Quasimodo se îndrăgostește de Esmeralda, pe care, în situații limită, o apără. King Kong, personaj ficțional, monstrul gigant din filme, perceput ca un mare pericol public, se urcă pe Empire State Building, pentru a o proteja pe Ann Darrow, o actriță care-i fusese oferită inițial ca sacrificiu. Risc iar și spun că Don Quijote, Pickwick şi Mîșkin au în comun ceea ce G. K. Chesterton crede că îl vizează numai pe Pickwick, cel care are „veşnic acea expresie de uimire gravă pe care o găsim numai la prunci; uimirea gravă care-i singura fericire adevărată ce-o poate avea omul” (G.K. Chesterton, „Charles Dickens”, București, Editura Univers, 1970, p. 81). Ei trec prin viaţă, căutând şi găsind minunăţii, cu acea credulitate divină pe care unii o percep a fi idioţie. Fiecare în parte reprezintă un alt Ulise al unui altfel de adevăr, al unei altfel de frumuseţi. Păstrând proporțiile, desigur, Lennie, cel care chiar are destrămări mentale mari, este robit de uimirea gravă pe care i-o provoacă tot ceea ce este moale și poate fi mângâiat, dar și de fantasma donquijotească a cumpărării fermei care i-ar asigura și o investiție de admirație și de satisfacție tactilă.
Un uriaș mic, rămas copil, dotat cu o forță incontrolabilă și cu încetineală în perceperea realității, incapabil să discearnă răul de bine, Lennie se chinuia cu viața fără să știe, făcea rău fără să vrea. Ingenuu de la natură, nu din contrafacere, visa fără să simtă dimensiunea visului, dar avea o însușire care nu numai că-l umaniza complet, dar îl făcea chiar om-înger: avea speranță. Și ca să completez tabloul exagerărilor mele riscante, Lennie îmi aduce aminte de adorabilul Forrest Gump, omul acela simplu, cu un I.Q. scăzut, cum ar zice
neprietenii lui Karl Popper, dar cu intenții care pot lecui răni mari. Forrest Gump a alergat toată viața după un vis: prietena copilăriei sale, Jenny. După ce a alergat Lennie, tot o viață întreagă, știți… Când Forrest Gump întreabă ,,ce înseamnă normal, până la urmă?” , mă gândesc și la Lennie. Ca și atunci când Gump mărturisește: ,,Nu sunt un bărbat deștept, dar știu ce este dragostea”. Lennie Small îmi spune că, până la urmă, suntem ceea ce iubim, nu ceea ce ne iubește, dar mai ales faptul că unii dintre noi ne naștem cu tragedia în sânge și trebuie să găsim singuri leac pentru asta, dacă vrem să ne jucăm șansa de a ne întâlni sinele, rosturile. Ca să rezum fișa lui Lennie Small, mi-l imaginez cum îmi zâmbește cu inocența sa rămasă în bloc-starturi și, conștient de destrămările care-l locuiesc, îmi șoptește cu dragoste o replică din celebrul film The Imitation Game: ,,Chiar și un ceas stricat are dreptate de două ori pe zi”… Dar Lennie Small avea dreptate de foarte multe ori pe zi. Îmi este atât de drag, încât aș risca să spun că avea dreptate mereu…

(provocare lansată de Marius MANTA)

Paul SPIRESCU

Exerciţiu de purificare

Stau ferecat în trup ca-ntr-un mormânt
şi nu mai vine nimeni domnilor
să îmi întindă degetul acela
dumnezeiesc şi întemeietor

mă zbat, m-agit, mă nărui, mă frământ
şi cum aştept aici de-o viaţă-ntreagă
eu cânt şi cânt şi înc-odată cânt
până se sparg cătuşele care mă leagă

şi-atunci izbesc cu pumnii strânşi în zid
şi cânt şi cânt şi înc-o dată cânt
până se sparg în ţăndări toţi pereţii
şi se deschide cerul din mormânt…

m-agit bezmetic, mă frământ, mă zbat
ca într-un existenţial descălecat…

Noroc de ochii noștri

Încep să dispară, unul câte unul,
lucrurile din jur
și rămân numai ochii noștri

cu care le vedem:
ca un monument al aducerii aminte.

Ochii albaștri, pentru izvoarele neliniștite,
limpezi și zglobii;
ochii verzi, pentru ramurile arborilor
căzuți sub securea post-modernității;
ochii tulburi și sângerânzi, pentru falsele noastre
bucurii,

ochii temători și timizi, pentru iubirile noastre
secrete
și neîmplinite vreodată,
ochii evadați din orbite, revoltați de vedere,
pentru trecutul perpetuu invadat de prezent…

vai, ochii noștri, ochii noștri:
noroc de ei…!

Fluviul amăgirilor

Prieteni, drumul nostru nu e drum
e-un fluviu larg de flăcări şi de fum
ce izvorăşte dintr-un munte de dureri
şi nu se varsă parcă nicăieri

în noaptea destrămărilor, albastră
el poartă şi nefericirea noastră…

Prieteni, fluviul ăsta nu e fluviu
e toată lava adunată din Vezuviu
fierbând spasmodic şi purtând spre stele
iluziile înecaţilor în ele

e vântul care vântură-n copite
visul atâtor visuri neîmplinite…

Nici cerul astăzi nu mai este cer
e doar un biet conglomerat de fier
nu ne mai iartă nu ne mai lumină
nu ne mai poartă tandru prin grădină

deja s-au descărnat de adormiri
zăpezile ce ne-au vegheat de miri…

Nici vinul parcă nu mai este vin
e un amestec de nectar şi de venin
la care ros de spaime mă închin
în noaptea destrămărilor… Amin!