Propoziții pretențioase – Alidada
Ia speciala, neamule!
Firește, neamul Călinilor, al tinichigiilor. Ce trecea de înșirarea foilor după tiparul străbunicului se putea încadra la floricele. Solzii fiind tot din categoria lor. Aliatul chițibușării, tata a decis – în parteneriat strategic cu Neculai, proprietarul – că merge acolo, pe cei nici trei metri pătrați de acoperiș ai verandei – referindu-mă la panta vizibilă din stradă – un model mai fistichiu. Cu vârful rotunjit și aplecat de ,,nas” cu cleștișorul mic lat și cu niscai modele trase la mașina de roluit cu randalina (aflai la percheziția dex-ului că-i mai zice și moletă). Un chin suplimentar ambalat bucată cu bucată la saci. Acu le și numărai. 8×23. 184 de solzi întregi și 13 jumătăți. Pe față. O bătaie de cap răsplătită aproape pe măsura efortului – vecini, deh, se mai reduce ceva la preț -, însă cum toate astfel de micșorări nu pot fi însoțite decât de algezii, factorul algogen este întotdeauna contrat și amenințat cu părăsirea echipei. Tot tata. Până la urmă – după o oră de sfadă și încă una de calmare – se trece la fapte. Scară, șorțuri, cuie, jumătăți de solzi calibrate cu solzi întregi, pentru a nu strâmba liniile pe diagonale, cuie, solzi, glafuri, pazii, creste. ,,Nea Neculai, asta fu!” Plata, ura și înapoi la atelier. Desigur, fuserăm îmbiați cu o bere, vin și țuici. Nepriindu-ne, am dat-o pe sucuri și ape. Că la ce călduri erau pe-atunci….
Na, servești pe nea Neculai. ,,Da’ nu veniți și la mine?” Vecinul de-alături. O casă la care s-a adăugat un spațiu cu etaj. Confund la acest moment foștii proprietari. Ori Teodorescu, familia a cărei fiică mi-a fost mie și Corinei colegă de clasă, ori foștii vecini de pe Amurgului – unde au locuit părinții și mai poposeau perioade îndelungate cei doi nepoți -, Plămadă. Ori ambii. Noul a apărut din senin, ca și fabrica de încălțăminte. Cred că după revoluție. Unde erau angajați Bran, băiatul pare-mi-se – numele ăstuia mi l-am amintit; pe-al lui Plămadă îl ștersesem din ,,almanah” – și Emil saxofonistul, printre alții. Amândoi înalți, cu diferența că Bran chiar era de anvergura celebrului actor. Amândoi de etnie colorată. Pașnici. Emil chiar moale…. Una da, una ba. De parcă…. Niște jgheaburi și niște burlane. Exact unde nu e ușor. În fapt nicăieri nu era facil. De introdus scara. De prelungit. De stat pe ea. În față, la primul burlan, de strecurat scara printre coloană și zid: imposibil. ,,Aruncată” peste gard. Am alungit-o prin aplecare din cauza țevii de gaze, că așa au avut ambiție lucrătorii de la gaze să o lase în aer până la granița cu vecinul Neculai, am așezat-o cu grijă, să nu lăsăm dâre pe tencuiala decorativă, și am refăcut ,,sax”-ul seului după conturul zidului. La terminare operațiunile inverse. În curte ,,lejer”. Vorbim de spațiul dintre Procuratură și casa veche. Liberă, deși mociorlită de ploile din zilele precedente și resturile de materiale ale zidarilor ce trecuseră pe acolo înaintea noastră. Scânduri alandala, polistiren aruncat aiurea, plasă…. Un mic loc aluvial în zona cișmelei, zic eu invidiat de orice algolog. ,,Algolul” de mahala ce răzbătea prin ferestrele și ușile deschise. ,,Fă”, ,,Mă”… din gurile celor câteva robotitoare la mașinile de cusut. Din dreptul clădirii noi începea greul. Etaj, un gard despărțitor, să nu vadă ochiul trecătorului alte alea de trebuință-netrebuință, magazioare, wc. Iară scară glisată până la cea mai mică mărime, din nou ridicare la maxim, iarăși descongestionare a locului în care se înfigeau stabil picioarele scării. În dos….
