Spații culturale nr. 85 (2)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

În oglinda timpului

Ca de obicei, și duminica aceasta de august începe cu priveliștea Vezuviului. Și cu sentimentele indefinibile pe care mi le trezește. Este ca și cum m-aș uita la un tigru la distanța minimă permisă de apropiere de cușca sa. Dar dacă lucrurile stau invers? Dacă noi toți suntem într-o colivie la care privește, deocamdată indiferent, Vezuviul?
Datorez, încă din copilărie, dragostea, interesul pentru pictură, grafică, sculptură surorii mele, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu. Și răbdarea, curiozitatea, născute mai târziu, pentru muzeele de arheologie, grație călătoriilor peste hotare făcute împreună cu Niadi, întotdeauna gata să le treacă, primele, pragul. Așa că mergem spre MANN (Museo Archeologico Nazionale din Napoli), Muzeul Național de Arheologie din Neapole, călăuzite de indicatoarele, afișele, panourile anunțând expoziția sa eveniment, „Gladiatorii”, spectacol de arheologie și tehnologie, deschisă până la începutul lui ianuarie 2022. Directorul MANN, Paolo Giulierni, ne însoțește chemător, vorbind despre ei ca despre niște „idoli ai mulțimilor”, simbol al cutezanței, transmis peste veacuri, ai faptului „că femeile și bărbații curajoși care se bat pentru succesul nobilelor lor misiuni, întâii înainte de toate fiind sanitarii în lupta împotriva Covid 19” sunt „Gladiatorii timpului nostru”. „Expoziția, ne mai spune, are ambiția de a vorbi nu numai despre mitul, ci și despre dimensiunea umană a gladiatorului…”. Și dintr-un anumit punct de vedere este „cel mai greu de îndurat și mai simbolică din câte am realizat la MANN: ca și anticii gladiatori, azi suntem cu toții oarecum răniți și suferinzi. Dar luând pildă din curajul și din tenacitatea lor, suntem gata să ne ridicăm din nou”.

Intrarea în muzeu se face pe baza certificatului de vaccin contra Covid 19, firește, cu mască, și în grupuri mici, de șase persoane, dar doritorii din toate părțile lumii să-i vadă pe gladiatori au răbdare și într-adevăr spectacolul o merită. Noi nu l-am căutat, dar cum accesul la exponatele provenind de la săpăturile arheologice din Pompei trece prin uriașa lor sală, Salone della Meridiana, întârziem cât să aflăm că strămoașa delicioasei zuppa de legume și cereale pe care am savurat-o la Amalfi era hrana lor de bază, și cât să vedem câteva din bijuteriile descoperite la Pompei, purtătoare ale poveștii de iubire dintre o patriciană romană și un viteaz gladiator – expoziția în întregul său este o grădină de povești -, precum și vestita frescă din anul 59 a încăierării pe marginea terenului luptei cu gladiatori dintre pompeieni și vecinii lor, nucerinii, pornind de la disputa pentru un teren agricol. Pasul vizual, sonor și amenințător făcut spre noi de un gladiator în carnea și oasele reconstituirii tridimensionale la apropierea de vitrina sa, nu tulbură cât această frescă descoperită la Pompei într-o casă obișnuită, supranumită de atunci „Casa picturii amfiteatrului”, și deosebit de prețioasă pentru istorici prin realism și datare, cât gândul la vechimea violenței generate de resentimente, injurii și soldate cu răniți și morți. Ca mâine vor fi 2000 de ani de la lupta organizată din palestră și cea izbucnită spontan și desfășurată dincolo de spațiul acesteia, amândouă cu, inevitabil, curgere de sânge și pierderi de vieți.
În cunoscuta sa tetralogie închinată Neapolelui, Elena Ferrante o trimite pe Lenù, una din cele două prietene geniale îngemănate de pasiunea scrisului, în dorința sa de a se instrui intensiv, să meargă la Muzeul de Arheologie câte o jumătate de zi în perioada de dinaintea începerii învățământului superior. Dar de unde timpul ei? Sigure că ne-ar trebui o vacanță ca să vedem, și numai pe fugă, toate comorile uriașei instituții, alegem să ne bucurăm pe îndelete de pictura din zona Vezuviului, recuperată de săpăturile arheologice, lucrări integrale sau fragmente decupate din frescele supraviețuitoare. Urcăm la etajul întâi, după zgomotul încleștărilor dintre gladiatori, exponatele de aici par ocrotite de o pace eternă. Înviorate de restaurare, de albul-var al pereților, dar și de gândul că au fost scoase din țărână și cenușă, se uită visătoare dincolo de noi.

Absorbită de fiecare, le descopăr mai târziu pe cele așezate pe simezele memoriei. Un peisaj („Peisaj palustru”, 50-79 d.Hr.) cu o apă cu malurile legate de un pod arcuit trecut de un călător și cu un țap micșorat de mărimea coarnelor oglindindu-se în undele ei, cu vaci și capre păscând liniștite printre temple și statui, fixat acolo de această coexistență firească a animalelor domestice cu arhitectura Antichității, este totuși singular. Interesul a mers spre scenele, personajele mitologice și spre portrete. Nunta Herei cu Zeus, sub privirile lui Iris și în freamătul personificărilor unei naturi reîntoarse la viață, dar și spre toate celelalte grupate sub genericul „La casa del Poeta Tragico”, între care tabloul cu „Plecarea Criseidei” (45-79 d. Hr.) sau, susțin unii specialiști, cu Elena din Sparta ajutată de slujitoare să urce pe corabia care o va duce în Troia. Câteva splendori feminine descoperite la Stabiae, cea de a treia așezare înecată de Vezuviu, după Pompei și Herculaneum, stau împreună și deopotrivă separate pe un suport de lemn sculptat. Două pe fond verde, două, pe albastru. Leda, înălțându-se ca lujerul unei flori din voalurile rochiei, cu o manta pe care o susține ușor cu mâna dreaptă, se plimbă cu o lebădă pe brațul stâng. Flora, cunoscută și ca „Primăvara din Stabiae”, în realitate Proserpina sau o nimfă, susțin specialiștii, ne arată un spate grațios și picioare fine, desculțe din chitonul gălbui, un cap gingaș împodobit cu diademă, în vreme ce cu dreapta, și aceasta împodobită, cu o brățară, culege crini, pe care îi adună într-un calathus, un vas ținut cu stânga. O briză ușoară îi sugerează mișcarea spre un undeva necunoscut, cum necunoscut este și chipul ei. Pe albastru, ca pe oglinda cerului, Artemis cu arcul vânătorii în mână sau Afrodita cu cel al lui Eros, cu atenția îndreptată asupra lui, astfel că ne arată chipul doar din profil, poartă de asemenea chiton gălbui și mantie albă. Pasul ușor, abia schițat, îi unduiește veșmântul. Ca pe nemișcarea unei veșnic mișcătoare mări, Medeea, eroina tragediilor lui Euripide și Seneca, pare imobilă, tumultul sufletesc este concentrat în gestul cu care își trage mantia gălbuie, ca și cum ar vrea să-l ascundă. Sabia cu care va ucide este încă inertă, pe obraz îi stăruie o târzie melancolie.
Cele patru tablouri recuperate din ceea ce a fost cu două mii de ani în urmă Villa Arianna din Stabiae au autorul neștiut ca nume și faimos ca înzestrare. Mie mi-a evocat-o pe marea pictoriță Elena Greculesi cu minunatele personaje feminine din expoziția sa permanentă de la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava. Și nu în ultimul rând pentru extraordinara știință a surprinderii diafanului, transparențelor și strălucirii veșmintelor și a materialelor din care au fost croite, instrumente sensibile ale personalității eroinelor cărora le aparțin. Artistul – și de ce nu, poate artista – a avut puțin timp ca să le materializeze pe tencuiala proaspătă, de aceea e de închipuit că, până la concretizare cu iscusința mâinii, a construit aceste portrete, cu multă minuție, mental. Oricum, nu poți decât să-i recunoști excelența și să o tot povestești!
Dar dacă există o scară nu a valorilor, ci a impresiei exercitate de acestea asupra ta, pe treapta cea mai înaltă s-ar orândui câteva portrete, de asemenea feminine, începând cu „Sapho”. Fie că aparține cunoscutei poete a Antichității, fie că este al unei scriitoare din Pompei, farmecul exercitat de tânăra cu ochi mari, cu stilul dus la buze, ca și cum ar vrea să descopere în șoapta, în cuvântul lor tăcut apa vie a inspirației pentru ceara încă neatinsă a celor patru tăblițe din mâna stângă te urmărește, se gravează în materia indefinibilă a memoriei. Acolo unde coexistă într-un soi de armonie muzicală cu Elena Ferrante, contemporana noastră, marea scriitoare napolitană a Neapolelui, care a refuzat cu obstinație să-și pună chipul pe copertă și să-și dezvăluie adevăratul nume, dacă cel sub care și-a tipărit cărțile este, cum continuă să se presupună, un pseudonim. Următorul chip feminin din expoziție se găsește în portretul „Terentius Neo și soția”. Chiar dacă specialiștii consideră atitudinea în care au fost surprinși cei doi ca semn al aspirației familiei prospere a brutarului spre un statut superior, desemnat de stilul din mâna soției și de papirusul ținut de soț, îmi exercit dreptul impresiei: dacă nu am nicio părere despre sulul-sceptru, stilul și tăblița cerată îmi par utilizate frecvent, cel puțin la contabilitatea brutăriei, poziția degetelor pe care stilul se sprijină denotă siguranța, obișnuința folosirii. Femeia știe să scrie. Și scrie, scrie! Scrisul reprezintă o preocupare cotidiană și în cazul altor două tablouri care au învins pârjolul lavei. La fel de captivantă ca și Sapho, dacă nu mai încântoare grație purității, inocenței vârstei, o tânără este absorbită de gândul a ceea ce urmează să scrie pe un pergament. Expresivitatea chipului hrănește și acum opinia că tânăra pictată a existat cu adevărat. Din Herculaneum, spre deosebire de celelalte trei care provin din Pompei, ultimul prezintă două tinere, „Busti di fanciulle”, una cu stil și diptic parcă întreruptă în mijlocul unei fraze, ezitând cum să o continue, cealaltă privind-o peste umăr, și ea puternic interesată de cuvântul care va fi scris.
M-a mișcat nespus întâlnirea cu aceste tinere și femei tinere din prima jumătate a primului secol al erei noastre. Poate pentru că am privit spre ele de la distanța unui mileniu, în care cititul și scrisul feminine, pe toate treptele calității, au întâmpinat și au înfruntat prejudecăți și adversități depășite ori chiar inexistente în lumea Vezuviului condamnată la moarte. Sau poate pentru că o clipă mi s-a părut că aud lunecând odată cu umbra muntelui, pe pervazul ferestrei care le scălda în lumină victoria, vipera zădărniciei.
După prânz, cu harta în mână am cerut lămuriri la recepția hotelului. Voiam să ajungem la Dom, la Catedrala lui San Gennaro. Totul a părut limpede și a și fost vreo zece minute până ne-a rătăcit un indicator mișcat de vântul care nu are odihnă la Neapole. Ne-am târât picioarele suferinde, rănite de neodihna cutreieratului prin oraș, pe Via Umberto I, pe un soare arzător, sub privirile indiferent-dubioase ale puținilor vânzători stradali, cu trecători asemenea, cărora nu-ți venea să le ceri îndrumare și cu multe gunoaie în descompunere accelerată. În cele din urmă ne-a salvat o tânără binevoitoare care s-a întrerupt din conversația fluviu purtată în căștile de la urechi ca să ne invite să i ne alăturăm: mergea tot în direcția Domului. Fațada clădirii cu alură gotică stătea în lumina după-amiezii ca în fața unui reflector, accentuând penumbra în care, pe niște cilindri de piatră stăteau câțiva turiști, care încercau să o cuprindă când cu privirile, când cu aparatele foto sau telefoanele.

Ceilalți părea să fi trecut de momentul acesta cu ochii pe celulare. Pe trepte nu era decât soarele, ușa spre San Gennaro și spre flacoanele cu sângele care i se lichefiază de trei ori pe an, în mai, septembrie, pe 19 septembrie, de ziua sa, și în decembrie, era închisă. Conform programului duminical, după liturghie, ne-am dat seama cu întârziere. Dar și cu un sentiment de întâlnire petrecută, împărtășit, în ce ne privea, și de patronul ceresc al orașului.

Am pornit neașteptat de repede sau oricum peste puterile picioarelor noastre înapoi spre hotel, ca urmărite de strigoi, pe un drum tăind străzi, străduțe vechi, cu o respirație de fructe supracoapte care umfla ca niște pânze de corabie transperantele vitrinelor, umbrelele și rufele uitate la uscat în balcoane. Ne-am întretăiat cu un mănunchi de turiști ale căror chipuri se întorceau după mâna întinsă a ghidului, o tânără cu figură de profesoară. Probabil că pe undele schimbătoare ale vântului a ajuns până la noi un nume, poate Lila, poate Lenù, altfel nu-mi explic de ce mi-a venit brusc în minte un anunț care, deschis de o referire concisă la tetralogia Elenei Ferrante, povestea prieteniei dintre două fete din cartierele sărace ale orașului Neapole, cu referiri nu doar la istoria acestuia, ci și a Italiei, invita la o plimbare în locuri sugestive pentru acțiunea romanelor, văzute prin ochii personajelor romancierei: „Excursie pe jos, pentru 1-5 persoane, cu o durată de două ore și jumătate. Copiii admiși. 40 de euro de persoană”: „Sui passi dell´ Amica Geniale”! „Ferrante for ever”! O plimbare a realității prin ficțiune. A ficțiunii prin realitate.
Am continuat acest mers spre alergare până am ajuns în aerisita, civilizata și mult mai curată prin comparație Via Nouva Marina și la Palazzo Salgar. Acolo, sub privirea impenetrabilă a Vezuviului, așteptând să ni se astâmpere bătaia grăbită a inimii, ni s-au alăturat Lenù și Lila împreună cu cele două fete din tabloul descoperit în cenușa de la Herculaneum, una absorbită de scrisul său, cealaltă de scrisul acesteia, două câte două, fiecare cuplu ca în fața unei oglinzi. Doar că stilul din mâna uneia este stilet la cealaltă, iar tabla cerată – carnea vie a vieții.

Nicolae MIHAI

Pentru fiecare…

Pentru gândul ce nu poate
fi ascuns

Pentru fiece cuvânt care are
în teacă o sabie

Pentru liniştea denumită simetrie
a spaţiului dezgolit de sine

Pentru păcatul nevindecat
rămas în suflet lumânare aprinsă

Pentru fiecare există un sens pelerin
ce ne învaţă cum să aflăm adevărul
gârbovit de propria-i umbră

Între două cuvinte

Soarele profund şi pus pe fugă
apune-n jocuri de oglinzi bătrâne
în care rătăcesc fluturi de aur
voci argintii peste tot înălţate

pe drumul pustiu între două cuvinte

m-a învăţat să aud prima zăpadă
o, biet suflet, nu-i poţi fi povară
ci martor simţindu-i din plin frumuseţea

Glasul tăcerii

După o noapte uitată la uşă
ca un simplu şi discret eşec
gândul nostalgic
ostenind cu ultime licăriri
atârnate la geam
nu mai spune nimic

nu este nici clopot
care să vorbească în şoaptă
nici măcar adăpost al zeilor
ci caută
cu amândouă mâinile
să ofere cuiva glasul tăcerii
clarvăzător nezărit încă

Din cântecele negre

Rămase pe drumuri
cântecele negre sunt dureri
îngropate
sub grămezi de zăpadă

le-am auzit tânguitul
în tăcerea crescută
lărmuind peste garduri
ca un gând răzvrătit

cum înserarea descoperită
de ploi strânge la vedere
ameninţări nevoite să tacă
ori poate tristeţi ce mă caută

Acasă

Aici luminează parfumul de tei
mai înalt decât visul ce dă speranţe
iar ploile debarcă la gura sobei
poveştile strânse de pe drum

Aici în spatele casei luna nouă
o poţi ţine ca pe un prieten
în braţe când stoluri de păsări
întârzie gândul şi drumul vântului

Aici întunericul fuge în lume să-şi uite
înfăţişarea iar în grădinile pline
de valsuri paşii legănaţi în priviri negrăite
stau la pândă să-şi afle libertatea