Spații culturale nr. 85 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

De ce, pentru ce, pentru cine scriem?

De curând, sub semnul lui Bacovia și al lui Alecsandri, s-au sărbătorit 20 de ani de la înființarea filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Manifestările au cuprins, printre altele, și un simpozion cu tema „De ce, pentru ce, pentru cine scriem?”, în cadrul căruia participanții au fost invitați să fie cât de sinceri pot și să mărturisească ce anume i-a determinat să devină scriitori.
Cele trei întrebări, nu tocmai ușoare, presupun dezvăluirea, în primul rând, a motivației, adică a acelui ansamblu de trebuințe, tendințe, afecte, intenții, idealuri ș.a.m.d., toate susținând condiția de creator. De la caz la caz (fiindcă fiecare scriitor, fie el poet, prozator sau dramaturg, este un caz aparte), se creează o interdependență între condițiile interioare (cultură acumulată, idei, sentimente sau măcar impulsuri care nu pot sta cine știe cât îngropate/cenzurate), stimulii mediului și reacțiile organismului, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, o creație artistică. Realitatea în care te miști este punctul de pornire în complicatul proces de transfigurare/ decantare poetică, acolo trebuie căutată și mărturisită motivația scrisului. Nu poți scrie dacă, în laboratorul tău secret, nu se produce acea inefabilă alchimie care transformă balastul cotidian în pulbere de aur și, fie că fugi dintr-o realitate considerată drept ostilă, fie că o îmblânzești cu tehnici șlefuite în secole de poezie, fie că o decantezi până când amarul ei devine dulce, ai întotdeauna la îndemână jocul cu bile frumos colorate, numite cuvinte. Ele te ajută, pentru că sunt puternice și creatoare de univers și, dacă la început le folosești din imitație (de exemplu, scrii pentru că ai citit ceea ce au scris cei dinaintea ta și ți-a plăcut), cu timpul, scrisul devine un mod de viață. Scrii cum respiri, căutând să te cunoști, să supraviețuiești căutării de sine și să lași o mărturie a acestei căutări. Scrii pentru că nu-ți poți ține secretizate gândurile și emoțiile, pentru că scrisul are valoare terapeutică și cathartică, pentru că el te apropie de ceilalți, cu care vrei să împarți ceea ce simți și gândești. Te retragi câteodată în turnul de fildeș, dar nu poți rămâne acolo, orgoliul de creator și starea de automulțumire te mână înapoi în agora.
Eu scriu din toate aceste motive și pentru că, într-o vreme, credeam că scriitorii sunt oameni importanți și că există o meserie de scriitor, la fel de nobilă cum este cea de profesor, medic, preot, inginer etc. După câteva decenii, convingerile nu mi s-au schimbat, ci au fost ușor revizuite. Da, scriitorii ar trebui să fie oameni importanți în cetate, glasul lor ar trebui să fie auzit, creația lor ar trebui să schimbe urâtul în frumos, răul în bine, nedreptatea în dreptate. Ar trebui, dar nu mai e sigur că și sunt. Vocea lor e cumva ca a lui Ioan în pustiu, predicând pietrelor și nisipului, văzduhului gol și fierbinte sau apei care sclipește în depărtare și la care nu vor ajunge niciodată. Au fost timpuri când întrebarea „pentru cine scriu?” era legitimată nu de nevoia de vizibilitate, ci de credința că poți schimba oamenii, că-i poți face mai buni, mai sensibili, mai receptivi la frumos. Formele de răzvrătire nu au dispărut, a dispărut, de fapt, interesul pentru lectură. Destinatarul, receptorul mesajului poetic, cel pentru care, fie că o mărturisim, fie că nu, scriem, e tot mai prins în plasa trebuințelor elementare (hrană, băutură, sex, putere) în care se trezește înnămolit fără scăpare și fără perspectivă. Poezia ar putea să-l salveze, să-l mute în alt orizont de așteptare, dar nu o mai face, fiindcă este, încet-încet, dată uitării. Ca un paradox, în timp ce numărul cititorilor scade vertiginos, sporește numărul celor care scriu și refuză să-și precizeze, măcar în forul interior, motivația (de ce?), scopul (pentru ce?) și destinatarul (pentru cine?). Explicații îmbrăcate în haina metaforei, jocuri sterile de cuvinte, arte poetice și profesiuni de credință se găsesc cu duiumul în cărți și reviste peste care se așterne praful, fiindcă, așa cum am spus, mai toți scriu și prea puțini mai citesc. Atunci de ce mai scriem? Pentru că avem speranța înscrisă în codul genetic. Speranța că se va ivi cineva, cândva, undeva, care să facă dreptate paginilor compuse din dragoste, din ură, din răzvrătire și furie, din răfuială personală cu realitatea sau din nevoia de a o schimba. Pe scurt, din emoție, nu din interes (pentru faimă, bani, premii, călătorii în străinătate, funcții ori sinecuri sub aripa unor personaje politice bogate și influente).
Am descoperit că nu există, de fapt, o meserie de scriitor, ci, așa cum spunea Cesare Pavese, o meserie de a trăi. Ești autentic datorită ei, scrii datorită ei, ea te ajută să dai expresie bagajului tău emoțional, ideilor, convingerilor și credințelor pe care le-ai căpătat tot datorită ei. Ceea ce se află dincolo de acestea ține de veleitarism, de slăbiciune narcisistă, deci reprezintă o formă de aroganță semiculturală, care nu face bine nimănui.

Petrache PLOPEANU

Potopul, după Noi (e)!

Motto:
„Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mîna lui”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 98)

Titlul trimite la un anumit tip de dezastru natural, acela legat de inundarea uscatului datorită ploilor excesive. Dar lista dezastrelor naturale cuprinde și alte tipuri, nu prea multe, dar la fel de distrugătoare: cicloanele, uraganul, taifunul, cutremurele de pământ, vulcanismul cu toate formele sale, seceta care se repetă periodic în anumite zone ale Pământului, pandemiile. Drept urmări ale acestor dezastre sunt inventariate: dispariția dinozaurilor, dispariția unor civilizații istorice, pierderi umane, sărăcirea unor populației întregi.
Statistica înregistrează valoarea consecințelor dezastrelor: în 2011 pagubele materiale se ridicau la 380 de miliarde de dolari în comparație cu 75 de miliarde de dolari, media anuală de până atunci. 75 de miliarde de dolari fiind o medie anuală și luând ca referință anul respectiv (2011), mergând înapoi pe firul timpului, am putea sesiza scăderea acestei valori pe măsură ce ne ducem mai în trecutul civilizației umane. Explicația este destul de ușor de găsit, dacă punem în raport direct influența consecințelor unui dezastru asupra unei comunități umane. Acolo unde există o comunitate umană numeroasă, un dezastru natural creează distrugeri majore pentru că are în cine să lovească și ce să distrugă. Într-o zonă lipsită de oameni și de bunuri materiale create de aceștia și distrugerile sunt nule din perspectiva civilizației. Desigur că există un alt aspect legat de interdependențele care există între diferite fenomene și regiuni la nivel planetar. Astfel un vulcan puternic poate determina schimbări climatice drastice, ceea ce afectează întreaga biosferă, cu consecințe și asupra oamenilor (dacă ei există în perioada respectivă). Pe seama dezastrelor naturale (fie că este vorba de un vulcan, fie de un asteroid) este pusă de exemplu, dispariția dinozaurilor cu consecințe majore în timpul care a urmat prin posibilitățile care au apărut pentru dezvoltarea mamiferelor, implicit a primatelor și apoi a omului.
Observăm că în aprecierea consecințelor dezastrelor există o anumită dialectică, iar aceasta este posibilă dacă introducem în discuție factorul uman. Poate că acel dezastru care a dus la dispariția dinozaurilor în negura timpului, ca să mă întorc la exemplul anterior, a permis apariția omului. Sau unul mai apropiat, pandemia care a răvășit planeta din 2019 încoace, impunând izolarea oamenilor la domiciliu, a dus la încetarea fluxurilor industriale cauzatoare de factori poluanți, deci la un respiro pentru mediu.
O enumerare a celor mai mari dezastre naturale din evoluția Pământului și a civilizației umane va cuprinde neapărat: seceta crâncenă din sec. al XXII-a î.Hr. despre se presupune că a fost peste tot și a durat un secol, ducând la destrămarea Vechiul Regat Egiptean și a Regatului Akkadian în Mesopotamia, erupția puternică a unui vulcan pe insula Thera (Santorini) în sec. al XVII-a î.Hr./sec. al XV-a I î.Hr. din Grecia, care a dus, se presupune, la dispariția culturii Minoice, în 464 î.Hr., cutremur puternic în Messenia (Peloponez), Sparta este distrusă, înregistrându-se circa 20.000 de morți, în 373 î.Hr., cutremur în Golful Corint, orașul de pe coastă, Helike fiind distrus de invazia mării. La 24 august 79, se produce erupția Vezuviului, orașele Pompei și Herculaneum fiind distruse, 2.000 de morți, la 20 mai 526, cutremur în Syrien (Siria de azi) care duce la distrugerea orașului Antiohia, azi Antakya (Turcia de sud), 250.000 morți, la 17 februarie 1164, inundație la Marea Nordului (Julianenflut), care a însemnat începutul formării golfului Jade, aproximativ 20.000 de morți, la 16 ianuarie 1219, inundația Marcel-I la Marea Nordului în jur de 36.000 de morți, în 1556, cutremurul din Shaanxi distruge regiuni întinse din China circa 830.000 de morți, în 1887, inundația cauzată de fluviul Hwango, produce peste 900.000 de morți, în august 1931, inundația lui Jangtse în China, circa 1,4 milioane de morți, la 7 septembrie 1955, inundații în India, peste 45 milioane de oameni rămân fără adăpost, la 28 august 2005, uraganul Katrina va pustii coastele Golfului Mexicului. Se rupe digul orașului New Orleans, acesta fiind inundat în proporție de 80 % din oraș și peste 1.800 de morți, la 1 decembrie–5 decembrie 2006, un taifun provoacă alunecări de pământ pe insulele Filipine, sunt înregistrați peste 6.969 de morți și peste 200 răniți. Este desigur o listă sumară a celor mai cunoscute dezastre din istorie, care au afectat zeci de milioane de oameni și probabil că adevăratele proporții ale tuturor dezastrelor nu se pot evalua corespunzător.
Discuția până în acest punct este una în general tehnică, fără nici un fel de trimiteri filozofice, sociologice sau de altă natură. Deocamdată nicio concluzie, niciun comentariu, ci doar o prezentare a unor aspecte legate de ideea de „dezastru”.
Definiția de dicționar a dezastrului, are însă mai multe diferențe specifice în afara genului proxim: „dezástru sn [At: HELIADE, O. II, 340 / S și: (înv.) desá~ / Pl.: ~re, (înv.) ~uri / E: fr désastre] 1 Situație anormală deosebit de gravă (cauzată de un eveniment tragic, natural sau provocat) Si: catastrofă, nenorocire, calamitate, cataclism. 2 (Rar) Pierdere. 3 (Fig.) Stare de mare nemulțumire sufletească sau durere fizică ori psihică a cuiva Si: nefericire, suferință. 4 Nenorocire. 5 (Pan) Stare de decădere, de degradare a firii umane în raport cu celelalte elemente ale universului. 6 (Fig.) Rău care afectează viața economică și socială Si: dezorganizare, distrugere, ruină”. Observ că definiția are o plajă mare de semnificare, mergând de la sensul pe care l-am ilustrat în prima parte a articolului și până la ideea de dezorganizare, distrugere, ruină.
Desigur titlul articolului trebuie înțeles într-un anumit mod, îmbinându-se aici aspecte de istoria religiilor, o aparentă paronimie și un joc de cuvinte, cuplarea unui „silogism” cioranian și, în subtext, o referire la acel „Noi”, dar pentru ca grozăvia ideii de dezastru să se mențină permanent aproape de cititor, i-am oferit acea „cârjă” a poliloghiei despre dezastre în istoria umanității. Căci, iată: sunt dezastre pe care deocamdată nu le putem preveni/evita, dar și „dezastre” asupra cărora ar trebui să avem controlul.
Care este opinia lui Emil Cioran în legătură cu dezastrele, filozoful alegând un anumit tip de dezastru cu rezonanță biblică, care le poate cuprinde ideatic pe toate?
Avertizez, ca de fiecare dată, că ne găsim în logica cioraniană.
Motto-ul din capul articolului clamează: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mîna lui”. Pentru a oferi forma de silogism trebuie să procedez la identificarea premiselor și a concluziei:
„Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul…”
– viitorul lui Noe (trecutul nostru, prezentul nostru, viitorul nostru)
„… e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mîna lui”.
După cum se poate vedea lipsește una dintre premise, pe care eu – mi-am permis –, am înlocuit-o cu referirea directă la trecutul nostru, până la Noe și cu viitorul nostru, incert din multiple perspective. Se pare că Noe, cel biblic, nu avea darul profeției, dar a trăit suficient după potop ca să vadă cum lumea s-a dedat din nou păcătuirii, motivul care determinase pedeapsa potopului. Și nu știm dacă s-a căit că nu a scufundat Arca. Cioran consideră că Noe trebuia să-și scufunde nava, „cu mâna lui” și ne lasă pe noi să subînțelegem motivele acestui act, motive pe care eu le-am ascuns sub forma celei de-a doua premise, viitorul lui Noe cu tot ceea am precizat în paranteză. Dar nu timpul în sine este problema la care se referă Cioran, ci la cum arată „timpurile” de după Noe. Am înțelege aici de la Cioran, că dacă Dumnezeu a provocat un dezastru, pentru a pedepsi omenirea, distrugând-o printr-o inundație apocaliptică, la fel trebuia să procedeze și Noe, asumându-și rolul de instrument al pedepsei divine pentru cum va arăta viitorul. Este vorba aici despre o pedeapsă înainte de săvârșirea păcatului. Ce îl face pe Cioran să devină, și el, un alt instrument care clamează necesitatea distrugerii lumii? Să fie doar pesimismul său intrinsec sau să existe motive mult mai puternice care îl fac pe filozoful român, exilat la Paris, să dorească extincția umanității și care nu îi oferă nici chiar posibilitatea de a exista după patriarhul Noe?
Fără a fi un adept al Apocalipsei sau al teoriilor conspiraționiste, fără a fi un pesimist și un cinic de anvergura lui Emil Cioran, fiind chiar un optimist incurabil și un naiv în arta de a trece cu vederea peste nerecunoștința oamenilor și peste alte numeroase „păcate”, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate filozofului. Lumea devine pe zi ce trece o cloacă, un loc din ce în ce mai urât mirositor, o hazna, o pușcărie în care mai marii lumii au convingerea nu numai că pot da dezlegare, precum Dumnezeu după potop, lui Noe și familiei sale, să mănânce carne și chiar stabilește care sunt animalele curate și necurate, ci obligă pe fiecare om să-și schimbe viața în conformitate cu dorințele lor care uneori îmi par perverse. Vor să vadă până unde pot accepta oamenii dispozițiile aberante referitoare la viața lor, până la un moment dat, normală.
Suspectez chiar și războiul lui Putin din Ucraina că este pe placul acestor mai mari ai lumii actuale, pentru a abate atenția cetățeanului supus de la viitorul care i se pregătește. Căci este clar că se pregătește ceva. Dezastrele încep să nu mai fie naturale, devin „preparate” potrivit „gusturilor” adevăraților stăpâni ai lumii.
Dezastrele naturale, precum inundațiile din 1975 sau cutremurul din 1977, nu au ocolit România, dar cel mai mare dezastru este clasa noastră politică de după 1989. Și nu pentru faptul că a răsturnat un regim, la care referirile actuale nu sunt întotdeauna nefavorabile, ba din contra. Clasa noastră politică, fără deosebire de ideologie, de orientări aparent diferite, de interese aparent diferite, este un dezastru politic major care distruge România, care o scufundă cu propria mână, dar nu pentru „păcatele” cetățenilor ei, ci datorită celui mai mare păcat pe care poate să-l manifeste un astfel de grup, incapacitatea de a conduce, de a oferi cetățenilor măcar speranța unui Ararat.
Corabia noastră a început, nu numai să ia apă, ci de-a dreptul să se scufunde și nu există nici un porumbel cu o crenguță de măslin în cioc!

Cenaclul poeților uitați

George ALBOIU
(n. 6 iulie 1944, Roseti, Ialomița)

Dincolo

Încordați târau năvodul
prin apa înțesată de pește scânteiat.
Treceau din râu în râu,
din lac în lac, mugind
cu lotcile săpate în umăr la edec,
seara cu ciorbe mari acrite cu stele
bălți pe de-a-ntregul fierte
pentru oboseala lor uriașă.
Păstori încrâncenați ai tăcerii
cu picioarele goale lipăind prin nămol,
încărcați de dragostea neagră
a lipitorilor,
halucinați în umblet după
fructele umblătoare
ale înecatului pom al apelor.
Adunau și trupuri
de oameni rătăciți de lume
și atunci dădeau tot peștele
de pomană morților.
Pescuind, treceau din râu în râu,
din câmp în câmp,
târând năvoadele prin ierburi,
prin salcâmii drumurilor lungi,
prin miriști abrupte
după convoaiele de pești
urcați din putrede saline.
Numai satul de unde plecaseră
îi mai putea aduce înapoi
ei înșiși pescuiți
zbătându-se în fuga de seară a femeilor.

Vindecare

Ieșiseră din Dunăre și din pădure
contaminate de pești și frunze
și călcau pe câmpul jupuit
vara colindând-o de la un cap la altul
cu dansul în frunze, în brațe, în piept
paparude brune ca sufletul satelor.
Smulgeau cerul de deasupra salcâmilor
în răsucirea lor, îl storceau în mâini
însă numai nisip cădea pe pământ
nisip până la glezne, până la genunchi,
nisip fin, nisip cât pietrele de moară
sorbit apoi de soare invizibil.
Ieșiseră din Dunăre și din pădure
fără să le poată târî după ele.
Oamenilor le creșteau buzele mari
de atâta arsură și paparudele
jucau pe ele tropotind amețit, de aceea
oamenii ar fi vrut să le toarne în păr
cu dușmănie toate fântânile.
Se ațâța în cântec însă unul din ei
avea două bolnave lebede crestate pe brațe
spre cerul lepădat lăudându-le.
Și toți au făcut la fel
zile și nopți până au căzut
cu fața în țărână obosiți.
Treziți, aveau gurile pline de pământ,
pământ dulce, dulce
și-au început să mănânce fremătând.

Elegie de noapte

Oameni legați la ochi
cu un trup de femeie fosforescentă.
Cei care fug noaptea de la casele lor
când au fost mici s-au jucat cu păpuși de pământ
le-au îngropat într-un secret cimitir
și bat la porțile lui în fiecare noapte,
să le scoată afară, să se uite la ele
și să vadă cât de mult seamănă cu ei.

Se-mbrățișează Gemenii tăcând
când inima fuge de la unul la altul
și-i țese tot mai adânc, mai dureros
încât la înapoiere doar unul
strângându-se singur în brațe, mai calcă.

Gemenii noaptea colindă
de la un cap la altul al pământului.
Îi vezi îmbrățișându-se strâns, chinuit
până se consumă unul din ei
care pleacă puțin gârbovit înapoi
cărând pietre de lună-n spinare.
Bărci sfărâmate în zori
sălcii scoase, developate.

Chemarea insulelor

Cineva a căzut pe stradă cu trupul răgușit de noapte
și a-nceput să cânte în mijlocul orașului.
Înspăimântații oameni în case se ascund,
astupă ferestrele și ușile
și-n locul unde se lipesc de ziduri
tremurători s-asculte
pete de sânge ruginos rămân.
Afară nu se va auzi nimic,
nici țipete, nici respirația
celui terorizat de palmele
pe care și le desprinde de pe obraji
una câte una
și le așază meticulos în straturi
într-un cufăr vechi
ținut în dinți de molii.
Dar un om în noaptea pustie
s-a prăbușit pe stradă în mijlocul orașului
și a-nceput să cânte cățărându-se
pe propriu-i trup crescut în sus.

Tânguire de noapte

Și noaptea golită de iubire
tăiată-n bucăți s-o-mpărțiți între voi.
Iar mai târziu în ziua fără sânge
trupul să mi-l suiți
într-un pom călător
pe Câmpia Eternă.
Să se clatine sunând
nu ca un clopot de rând.
În umbra lui
să meargă
duhul câinelui.
Câte un braț, câte un os
să pice pe pământul răcoros
la un an
la un veac
să se caute
unul pe altul
și să nu se găsească.
Risipit mormânt
să fie oase umblătoare
pe câmpia mare
numele meu strigând
numele meu murmurând.
Și pomul călător
să se oprească tânguind
știutul colind.
Și să aștepte împotmolit
între răsărit și asfințit
între înnorat și luminat
cântecul meu de împărat.

Amintiri din vremea lui Orfeu

În jurul focului adăpostiți
păzim trecerea nopții.
Cu un cuțit la fiecare ceas
tatăl spintecă flăcările –
rana trebuie să strălucească și mai tare.
Când sângeră focul
capetele noastre dogorăsc la mari depărtări.
Adăpostiți în câmpie
stăm strânși lipiți de jăratic
umbrele noastre ating vârfurile
abia încolțite ale munților.
În jurul focului adăpostiți
păzim trecerea și a acestei nopți.
Spatele nostru pe vecie
e-al întunericului
cum stăm
cu fața lipită de flăcări.
Cine întoarce capul
așa rămâne
cu ceafa-n văpaie
și ochii scurgându-se în frigul negru.

Tristețea lui Narcis

Deasupra mării pasărea zbura
dar niciodată nu se uita în abis.
Din cer privindu-se în ape antice
iat-o amețita cade cântând
și țăndări se face marea
când izbește ea
iar țăndările zboară prin eter
căderea mumă căutând.
Și tu, pasăre, și tu, gândule
privind din cer
bucuroși vă prăvăliți
jos, în oglinzile lumii.
Atât am zis și am căzut
dar și acum alunec
fără oprire căci și marea
se prăbușește sub mine.

Ziseră poeții

Era ziuă de-a binelea
ba chiar miezul zilei
când au sosit lămpașii
din adâncul bibliotecilor
cu fața strepezită de praful cel mai cult
când au sosit poeții
cu felinarele la cingătoare.
Era ziuă de-a binelea –
ceața pentru care veniseră
dispăruse într-o altă istorie.
Ce mai putem face? ziseră ei.
Să luminăm în lumina cea mai puternică.

Lucian ALECSA
(13 ian. 1954, Mihăileni/ Botoșani – 2 febr. 2016)

Facerea și des-facerea

După noaptea aceasta trăsnită și albă
ca un semn de carte în tomul destinului
nu mai urmează decât un zbor angelic
de la lutul mamă
până-n straturile adânci ale firii
nimic imposibil
atâta timp cât omul a ajuns pe lună
scena-i deschisă de Însuși Dumnezeu
recuzita a ales-o chiar prințul Mâșkin
afișele sunt atrăgătoare și pline de ochi foarte ageri
diavolul însă are o vagă stare de greață
dar nu se lasă cu vomă
doar cu ceva fum pe nări
/ se insistă mult pe un scenariu
precum că evoluția ni s-ar trage de la urangutan
/ starea de grație în care se află Eva
dă multe speranțe
totuși se merge pe improvizație
și pe liberul arbitru
se consumă drăguțele de cuvinte
cu coajă cu tot
se scuipă doar instinctele
și alea pe ascuns
fumez fără să mă gândesc că deranjez sufletul
care de emoție
mi s-a adăpostit chiar sub cerul gurii
mă desfac la piept și-mi arăt pectoralii
port inima în afară
pompez cu ajutorul ei sânge prin stele, prin plante
de multe ori o folosesc drept stetoscop
iau pulsul și tensiunea soarelui
nu-i decât o pălărie de paie
deasupra cortinei
/ spectatorii și-au întors fețele spre mine
strâng din pumni, e semnul victoriei
repovestesc copilăria cu de-amănuntul
toți stau cu gurile căscate și pocnesc din degete
crapă cuvintele în mine de plăcere
le trag cu vârful limbii în gât
și le îmblânzesc cu salivă
la un moment dat îmi vine să delirez
iau o bilă de foc și scuip peste ea
se topește într-o formă de robot
nervii intră în panică
pe mica arătare o burdușesc într-o cămașă de forță
orbitele reci mă strâng de spinare
mai-mai să intru într-un colaps metalic
nu mai pot să-mi încălzesc dimensiunea normală
făptura mi s-a micșorat cât un glonț
mii de umbre sunt presate sub o turelă
cârâie precum greierii primăvara
nimeni nu le eliberează
lumea râde și aplaudă
se știe că se poate conduce lumea
prin vrăji și instincte
/ pielea era permeabilă emoțiilor
metalul este cu mult mai obraznic.

Zălog unei dame de companie

Tata m-a lăsat zălog unei dame de companie
încă din adolescență
tipa a venit îmbrăcată complet în roșu
în mâna dreaptă avea o lesă veselă
mirosea a fel de fel de parfumuri
de îndată îmi veni să strănut
m-am aplecat până la nivelul genunchilor ei
am întins capul
i-am lins laba unui picior
și-am aștepta să-mi pună lațul
nu s-a sfiit s-o facă
mi-a articulat o scatoalcă peste inimă
de-mi strivi toate sentimentele
în momentul când și-a dezvelit dinții
mi-am zis: „aici e de mine
pot suporta cu grație resemnarea”
a trecut să-mi facă masaj
de-a lungul spinării
insista la omoplați
parcă ar fi încercat tămăduirea unor răni
m-a plimbat prin grădina
încărcată cu flori și cu fluturi
fredonând o romanță perversă
am intuit că vrea să mă țină aproape
s-a așezat pe-o buturugă umedă
desfăcându-și buzunarul secret de sub sânul stâng
îndemnându-mă să caut în preajmă cu limba
am dat peste un sentiment frivol fără fermoar
mă tenta era un mic dumnezeu
îmi făcea semne disperate să-l descopăr
m-am fâstâcit
am dat din urechi, gest de docilitate
și-am continuat să-i umezesc porii
la prima vedere am crezut că-i o piatră prețioasă
sau o stea căzătoare
în scurt timp însă m-am lămurit
era chiar inima ei
molfăită de-o gură nătângă și știrbă
stropi de gelozie
mă împroșcară din cap până-n picioare
bucățele de zgomote i se desprindeau
de sub coaste
și mi se înfigeau în subsolul memoriei
am ațipit în câteva secunde
îmi flutură pe la nas puțin parfum de melancolie
aprinzându-mi ochii ca pe niște reflectoare
pielea secreta mii de bobițe de rouă
îndreptându-mi de-a binelea coloana vertebrală
dintr-odată un sentiment a scăpărat de sufletul meu
ca de un amnar
instinctele s-au aprins ca niște paie uscate
era un prilej bun să-i dau foc părului
tot era roșu ca para focului
numai că între timp
venise o ploaie măruntă și deasă
și-i îndoi inima ca pe un lujer plăpând
am tras-o sub pielea mea tăbăcită
s-a chircit de-a lungul jugularei
cu picioarele direct în aortă
o simt în continuare ca pe un junghi
suspină ori de câte ori mă îndrăgostesc de o alta.

Se întunecă de ziuă

Moartea stă proțăpită pe coșul pieptului meu
chiar în dreptul inimii
știu, e o matroană ce-și așteaptă clienții
îngână un descântec de leagăn
și-mi retează atenția
numără toți flăcăii pe care i-a sedus
cu luciul minții oțelite
/ sub lumina lunii
cuvinte vrăjite fac hora demenței
dansând haotic din buric
/ târfa își întinde fardurile până hăt în lumea cealaltă
să-i tragă pe sfoară și pe bieții îngerași
ce sar coarda peste orizont
la apus de soare
/ din când în când își unduiește corpul
precum o mreană secrețiile sexului ei
rumenesc de-a binelea soarele
dându-i alura unui fagure de miere
din care sug pe rând
toți îndrăgostiții lumii
/ Cerul stă într-o rână
ca un împărat plin de griji
și alungă cu norișorii lui purpurii
drăcușorii ce-i dau târcoale
/ sub țâța ei dreaptă respiră o moară de vânt
de-o frumusețe astrală
când e gata să-și dea duhul
un strop de transpirație
de pe barba lui Don Quijote o excită
ochii acestuia
devin un șirag de mărgele lucioase
la gâtul lui Sancho Panza
-interesant blestem! –
/ într-un bâzâit supărător de elice
sânu-i stâng este în delir
alăptează în draci o irezistibilă și nesătulă Julietă
plină de pistrui și coșuri pubertine
stă la rând și neastâmpăratul Romeo
care o sărută din când în când pe glezne
cică acolo ar fi zona ei erogenă
lumea își poate imagina însă orice
buzele lui devin tot mai cleioase și îmbujorate
/ aplaud cu frenezie spectacolul
pare decupat dintr-o tragi-comedie
cu actori profesioniști
educați prin spitale de psihiatrie
/ se întunecă de ziuă
aud un oftat agitat ce seamănă
cu respirația unei sticle de șampanie
o privesc fix în ochi
are naivitatea unui țânc prins cu mâța-n sac
/ așchii de lună îmi atacă imediat
zona mâloasă a nervilor
sar ca ars direct pe burta întunericului
țeapănă și catifelată
/ o apuc de plete
și-o balansez ca pe-o păpușă gonflabilă
nici țipenie de coasă prin jur
asta mă înfurie și mai rău
o trag spre mine
o înalț un pic peste un nor obez
și-o proptesc cu spatele de rai
într-o poziție care să-mi convină
îi rup chiloții fragezi și transparenți
o penetrez cu multă ciudă și cruzime
/ unghiile ei îmi joacă prin măruntaie
ca niște cuțite de silex
limba e gata să mi-o înghită cu primul vaiet
plăcerea ne îmbracă într-o singură epidermă
ce miroase tot mai mult a fructe de mare

Iartă-l Doamne pe Lucică
e nebun și nu știe ce face!