Spații culturale nr. 27 (12)

Mihaela MALEA STROE

Sfaturi pentru eul din adânc

Lasă lucrurile aşa cum sunt!
În ordinea lor bine cumpănită,
Între dorul de-a fi
Şi orice altă ispită,
Tu să pluteşti uşor,
Fără să le numeşti.
Să treci, pur şi simplu să treci.
Vei plăti, când va veni vremea, vama…
Preţul tău şi toate datoriile pentru privilegiul
De a vedea, de a auzi,
De a avea inimă, şi minte,
Şi un sens.
Nu eşti aici ca să schimbi ceva; eşti aici
Ca să alegi.

Cunoscând toate acestea,
Răsădeşte un pom, sapă o fântână,
Taci, cântă, plângi, visează,
Poate îţi vine în gând o poveste,
Sau o întâmplare, o vorbă de duh
Pentru a şaptea zi din săptămână
Sau pentru alte zile…

Oricum, nu vei putea, după toate acestea
Să mai laşi lucrurile aşa cum erau.
Înfiinţează-le! Botează-le!
Sfinţeşte-le!
Apoi aşază-te, zâmbind, printre ele,
Ca şi cum tu nici n-ai fi fost pe-aici până-acum.

Rostul îngerului

Deunăzi, între două visuri,
Între veniri şi plecări,
Între prea puţine răspunsuri
La atât de multe întrebări,
Am stat de vorbă, o clipă,
Cu îngerul meu păzitor…
…despre lacrima zilnică,
Despre grabă şi teamă,
Păsări de pradă,
Năluci, speranţe şi
Alte neajunsuri…

La toate, la toate
A dat din umeri, din aripi,
Nepăsător.

Dar mi-a spus, privindu-mă:
Rostul lui e
Să nu mă lase să mor.

Întrebare şoptită

Spune-mi…
Cum o să fii?
Şi-n ce-o să crezi? Atunci
Când de departe-o să-ţi aduci aminte
Că în tăceri adânci,
De seri târzii,
Noi am vorbit frumos
De lucruri sfinte…

Dincolo de cuvinte

O să tac, de-acum.
Nu mai ştiu să-ţi spun
Cât te iubesc,
Decât dacă aş desluşi
Cum anume se dezghioacă
Din propriile umbre,
Cum se întâmpină, cum se adoră
La Sărbători, între anotimpuri,
Strigăte melancolice de cocori,
Cu şoapte de neînsemnate şi pudice flori.

Confesiune

Să ştii
Că şi atunci când tac
Sunt pe aproape; te port
În vise, sub pleoape,
În gândurile
Niciodată transformate în şoapte,
În zori, în amurg şi în noapte.

Poem de zile mari

Ziua aceea în care
Nu ştiu cum, nici de ce, prin ce mister,
S-a deschis o fereastră a lumii spre cer
Îngăduindu-ne să fim, să ne vedem, să povestim,
Ziua aceea, ori seara de vară dată nouă
să visăm dimpreună, să visăm pe-din-două
(ştiind, amândoi, ori fără să ştim?),
Ziua aceea nu e nici ieri, nici astăzi, nici mâine…
şi nici luni, marţi, miercuri sau joi.
Ziua aceea nu are nume, nu are număr,
Doar a trecut, binecuvântare, pe-aici…
Cruce-ncrustata pe umăr,
Sărbătoare scrisă cu litere mari în –
necunoscute nouă – calendare.
Ziua aceea în care, speriate de lumina din noi,
Umbrele noastre au fugit să se ascundă, departe,
Să se dividă în alte umbre, mai mărunte
Şi, poate, să îmbrace haine colorate…
E clipa când ne trezim că, uite!, dintr-o dată,
Avem aripi, şi mâini avem, şi ochi, şi o inimă
de veghe, undeva…
Şi privire-de-privit mai presus de fire,
Şi (ne) venim în întâmpinare, şi, mai ales,
Ne iubim…
Ne doare, tare ne doare şi ne apasă
Clipa frumoasă, ziua de mâine, ziua de vară,
Clipa fugară înspre care tânjim…

Întrebări…

Ce har al privirii tale
M-a tămăduit, dintr-o dată, de toate
Durerile ascunse în secreta-mi cetate
… de-am izbutit să vorbesc despre ele
– numai cu tine –
ca despre nişte plimbări cu taxiul,
între viaţă şi moarte,
ale unei persoane străine?

Prin ce har al privirii tale
Prăpăstiile negre ale trecutului meu
S-au desprins, dintr-o dată, de mine?

Şi s-au făcut abur, sau imponderabil cântec de leagăn,
Sau altceva…
Poate mărgăritar într-un colier fermecat
Purtat, la seratele din alt veac,
De o domniţă tristă sau… nu ştiu de cine…

Goblen matinal

Înfruntând toate erorile veacului,
A poposit, de-aseară, în podul palmei mele
Un greier boem şi sprinţar.
Nu ştiu dacă vine din grădina bunicii
Sau din vreo altă, mult mai îndepărtată,
Grădină-altar…
Dar cântă, mântuit, în linia vieţii
Din palma mea,
A iubire cântă sau doineşte cuminte,
Mărunta vietate-greier,
Atunci când, prin sită deasă de oseminte,
Lumina o caut, o văd şi o cern
Sau poate o semăn şi-apoi o veghez,
O sap, o plivesc şi o treier.

Anotimp fără nume

Ooo! Tu ştii bine, iubitul meu, ziua aceea
În care timpul s-a topit cu noi în veşnicii…
Zi de tânără toamnă îndrăgostită,
Gheişă sfiosă ori fecioară
Dinspre soare-răsare venită.

În trecerea ei învoaltă şi fină
A şoptit ceva doar de ea ştiut…
De nu s-au mai aşternut brumele
În grădină.

Am rămas amândoi,
În joc ne-nceput, ne-sfârşit,
Piese de fildeş: rege – tu, eu – regină,
Levitând deasupra pieselor de abanos
Răsturnate pe tabla de şah,
Levitând deasupra pătratelor perfecte
De întuneric şi lumină.

Poem domestic

Atât de bine te aud
Chiar şi atunci când cuvintele tac.
Te aud…
De când împreună răsar literele numelor noastre
Până apun împreună, şi iarăşi răsar…

Te aud atunci când scriu, când dorm, când visez,
Când prepar viitoare amintire
A mesei de prânz – şniţel de pui, cu varză călită,
Sau, la micul dejun,
Amintire de cornuri proaspete şi cafea cu lapte…
Oriunde ai fi,
Bine ştiu, limpede aud, simt bătaia inimii tale,
Seara, pe la nouă, dimineaţa – la şapte.

Eşti aici, cu mine, mereu, şi nu m-ar mira
Dacă, întâlnindu-ne încă o dată
În viaţa asta sau în alte vieţi,
Aş afla
Că am scris, amândoi deodată,
Aceleaşi poeme de iubire
Pe frunţile îngândurate
Ale aceloraşi dimineţi.

Visătoare, Galathea…

Ce mâini frumoase ai, iubitul meu!
Ce îndurerate cuvinte!
Oare cum ar fi
Dacă mâinile tale, într-o bună zi,
Ar atinge lutul, trecătoare formă a
Numelui meu?
Şi l-ar plămădi, l-ar descânta,
– mâinile tandre, cuvintele încete –
Încă o dată şi încă o dată, pe îndelete,
Până când făptura mea, toată,
Fiinţă şi nume ale nesfârşitei iubiri
Ar deveni…

Germinaţie

Ci, iată, acum, lăsându-se tăcerea
În fagurii de ceară curată ai zilei,
Îmi adun din văzduh respiraţia
În ritualul poemului…
Să-ţi spun, iubite, ce-am mai aflat,
Ce-am mai visat între timp…

Poate că tu ai uitat, poate că şi eu o să uit,
Dar, neţărmurită şi vie,
Iubirea noastră o să rămână…

În memoria ploii, a pietrei, a vântului,
În inima frunzei şi în broderia delicată
A nervurilor ei,
În memoria fulgerului care – cum însuţi spuneai –
Din senin
Ne-a furat astă-vară cuvintele,
Podoabă pe fruntea cerului dorindu-le
Sau – cine ştie?! – lumină de veghe
În chilia unui însingurat serafim.

Stan BREBENEL

DRAGOSTEA DUREAZĂ TREI ANI

S-a demonstrat de-a lungul timpului că istoria este ciclică. La fel şi fenomenele ce au loc în Univers: naşterea, moartea, apariţia şi dispariţia corpurilor cereşti etc. De când societatea a evoluat, s-a demonstrat că şi alte elemente ale Universului sunt repetabile, mai ales acolo unde s-a încercat să se răspundă la cele mai interesante aspecte ale relaţiilor interumane de când există omul ca element important al Universului cognoscibil. Acest lucru încearcă să îl demonstreze şi Frédéric Beigbeder în romanul „Dragostea durează trei ani” apărut, în versiunea românească în anul 2011, la Editura Trei, în traducerea asigurată de Marie-Jeanne Vasiloiu. Romanul a apărut în anul 1997 cu titlul original „L’amour dure trois ans” la Editions Grasset & Fasquelle din Paris. Frédéric Beigbeder s-a născut în anul 1965 şi este licenţiat în marketing şi publicitate. Cărţile sale au fost traduse în numeroase ţări, ecranizate şi puse în scena unor prestigioase teatre. Completează fericit pe conaţionalii săi, Pascal Bruckner şi Marc Lévy, cu care formează un vârf de lance foarte penetrant al literaturii franceze actuale.
Romanul „Dragostea durează trei ani” face parte dintr-un proiect mai amplu, fiind ultimul volum dintr-o trilogie ce a debutat cu „Memoriile unui tânăr ţicnit” şi a continuat cu „Shitter’s Club”. Dacă ar fi să rezumăm evenimentele trilogiei, nu am putea-o face mai bine decât autorul însuşi: „în primul volum mă îndrăgosteam, în al doilea mă însuram, în al treilea divorţam şi mă însuram din nou”.
Romanul începe cu o afirmaţie sentenţioasă şi frustă, şocantă chiar, ce poate fi considerată, fraza respectivă, drept un aforism: „Dragostea este o bătălie pierdută dinainte”. Cei trei ani de dragoste din căsnicie sunt punctaţi foarte distinct de autor: un an de pasiune, un an de tandreţe şi un an de plictis, după care urmează divorţul. Legat de acest lucru, specialiştii ONU îi chestionează pe locuitorii din 62 de ţări ale lumii cu privire la divorţ. Persoanele chestionate, sute de milioane de oameni din 1947 până în prezent, au obiceiuri şi tradiţii diferite, profesii diferite, vorbesc limbi diferite, „cunosc un vârf al curbei divorţurilor exact după trei ani”. Despărţirea are loc după aceeaşi veche reţetă: „ne-am lăsat aşa cum ne-am luat: fără să ştim de ce”.
„Dragostea – susţine autorul şi nu avem cum să nu îi dăm dreptate – începe cu apă de trandafiri şi se termină cu lături”. Frédéric Beigbeder face o analiză minuţioasă a ceea ce înseamnă căsătoria în societatea franceză actuală, copiată pas cu pas de cea românească. Surprinde aspecte care sunt definitorii despre dezastrul din viaţa de cuplu, în care angoasele despre singurătate, despre tristeţe, despre dragoste, căsnicie, divorţ, fericire sau nefericire sunt prezente aproape permanent, după primii doi ani. El susţine că mariajul nu este pentru tine însuţi: „te însori ca să-ţi sâcâi prietenii sau ca să-ţi mulţumeşti părinţii” şi că „în ziua de azi, nouă nunţi fiţoase din zece nu sunt decât nişte paşi obligatorii, nişte ceremonii mondene…”.
Autorul ştie reţeta succesului la public şi o foloseşte din plin – este doar specialist în publicitate – şi combină elemente atrăgătoare: autoironia de cea mai bună calitate şi, uneori, sarcasmul. Chiar dacă este un fin condeier nu se dă în lături de la vulgarităţi, pe care le auzim şi noi din ce în ce mai des la tot pasul, creionând în acest fel tabloul satiric al societăţii actuale. Cinismul lui Frédéric Beigbeder este ancorat în realitatea apropiată. După lectură poţi să-ţi pui numeroase întrebări, unele de genul: are el dreptate? Câţi dintre cititori se regăsesc în povestea (?) lui Frédéric? Triunghiul amoros, din ce în ce mai prezent în societatea „modernă” – ai fi „exclus” din ea dacă nu ai fi într-o asemenea ipostază – dintre Marc Marronier, Anne – superba lui soţie şi Alice, cea cu picioare lungi, se sfârşeşte după ce s-a consumat la intensitate maximă, intervenind divorţul de consoarta legală şi căsătoria cu amanta oficială. După căsătoria cu Alice, Marc filozofează: „Pentru ca dragostea să dureze, e de-ajuns să trăieşti în afara timpului. Cea care ucide dragostea e lumea mondenă”.
Însă mesajul lui Frédéric Beigbeder este unul cât se poate de uman: oamenii să nu înceteze să iubească. Să iubească din şi cu toate puterile viaţa pentru că viaţa deschide inima către alte iubiri. Numai pentru acest singur mesaj, care răzbate dincolo de superficialităţile eroilor, cartea lui Frédéric merită citită, aprofundată şi avută mereu în atenţie. Sentimentul acesta minunat înalţă spiritul, numai ura îl dezumanizează.