Spații culturale nr. 27 (8)

Cecilia MOLDOVAN

De n-am fi împreună

De n-ar fi mirosul verdelui irizat
de după ploaie
păsările nu și-ar mai lăsa ciripitul
sub aceeași umbrelă

Furtuna ar trebui inventată
să ne găsim iute unul pe altul

Dacă Indra sau Neptun ar uita de noi,
culorile ar fi răpuse sub teroarea prafului

Atunci ne-am porni să naștem furtună
vom afla câte o tornadă la fiecare răscruce
a inimii

Ionel NECULA

Moştenirea Nataliei Negru
Ms. 8413 – Durerile poeziei

Despre manuscrisul 8413, subintitulat Durerile poeziei, ştim câte ceva din scrisoarea către Horia Oprescu, căruia i-l încredinţase şi pe care îl voia restituit. Este un manuscris generos, de circa 200 de pagini şi nu ştiu dacă se va găsi vreodată o soluţie editorială pentru publicarea lui integrală. Ar ieşi o carte mărturisitoare în care Natalia Negru relatează despre nefericirile încercate – din episodicele ei însoţiri cu poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel şi din cochetările sale cu poezia. Regăsim în acest caiet toată gama suferinţelor îndurate şi toate elementele necesare unei reconstituiri cât mai exacte a nefericitei lor biografii. Pentru un viitor monografist, consultarea acestui manuscris este nu doar imperioasă, dar şi deplin lămuritoare pentru înţelegerea multora din secvenţele destinului lor terestru.
Nu ne propunem deocamdată publicarea manuscrisului, dar îi recomandăm călduros tuturor celor interesaţi de triada orfică – Iosif, Anghel şi Natalia Negru – bântuită de nenoroc şi de vitregiile sorţii. Redăm în cele ce urmează conţinutul acestui manuscris şi toate secvenţele ce-l compun împreună cu sumarele noastre informaţii – lacunare, fireşte – despre fiecare diviziune din cuprins.
– Două scrisori cuprinzătoare expediate de Şt. O. Iosif lui Sextil Puşcariu, prin care îl informa despre primii săi fiori şi începutul prieteniei sale cu frumoasa studentă de la Litere care îi ceruse să-i corecteze nişte poezii. Îndrăgostit lulea, Şt. O. Iosif este hotărât să ducă prietenia până la capăt, adică până la oficierea civilă a prieteniei lor.

La un seminar. Este textul unei evocări de seminar de la cursul lui Mihail Dragomirescu, în care studenta Natalia Negru s-a oferit să analizeze Doina lui Şt. O. Iosif. Despre această şedinţă de seminar vorbeşte şi Ion Petrovici în memoriile sale, ca unul care a fost prezent la dezbatere, ba chiar pretinde c-a fost desemnat de profesor să dea replica referentei, dar relatările celor două mărturii nu coincid tocmai exact. Oricum, în referatul său Natalia Negru a făcut uz de un arsenal de superlative, ceea ce l-a încântat pe poet atunci când a aflat de elogiile prietenei sale.
Poetul. Este o evocare a primelor înfiorări din prietenia lor sinceră şi sfielnică. În acest text de patru pagini este descrisă şi scena de la mormântul lui Eminescu, unde cei doi îşi jură iubire veşnică şi pecetluiesc jurământul cu două fire de iarbă încercuite sub formă de inele, pe care şi le pun unul în degetul celuilalt.
Logodnicii. Este un text de trei pagini în care evocă primii lor ani de viaţă comună, când erau invidiaţi de toată cărturărimea Bucureştiului. Totuşi logodna adevărată, în afara celei romantice ce se produsese la mormântul lui Eminescu, avea să întâmpine unele dificultăţi, pentru că părinţii Nataliei Negru o promiseseră unui moşieraş din partea locului, ba chiar întocmiseră şi foaia de zestre. Evident, poeta nu ştia nimic despre aceste aranjamente de familie. A intervenit însă fratele Nataliei, care a pledat cu tot curajul în favoarea iubirii. Apoi a intervenit şi delicata scrisoare a lui Iosif către părinţii Nataliei, în care solicita să fie primit pentru a cere mâna Nataliei.
Fericiţii. Este un text generos de 11 pagini, în care se evocă prima vizită a Nataliei în familia Iosif, la Braşov, şi înfrigurările poetul Iosif la comanda primită din partea lui Spiru Haret de a scrie un lung poem consacrat lui Ştefan cel Mare, de la moartea căruia se comemorau patru secole.
Cuibul trist. Retrasă la Buciumeni, Natalia Negru, acum mamă, are primele impresii că în căsnicia lor ceva nu merge. Iosif era un copil mare şi poeta trebuia să hotărască şi să se zbată pentru rezolvarea tuturor problemelor ce trebuiau înfruntate. Cuibul lor de la Buciumeni începuse să fie adumbrit de tristeţi şi deziluzii.
Cumpăna. Titlul este împrumutat de la denumirea episodicei reviste pe care Iosif şi Ilarie Chendi au editat-o împreună, într-o euforie de boemi, obişnuiţi cu atmosfera cafenelelor pe care le frecventau împreună. În aceste întruniri de cafenea îşi face apariţia şi Dimitrie Anghel. Aduce cu el ambiţia, cutezanţa, impetuozitatea, exact ceea ce lipsea blajinului Iosif. Împreună însă se completau.
Colaborarea. În aceste pagini este evocat începutul colaborării dintre Iosif şi Anghel. Iosif era un neîntrecut versificator, Anghel avea preţiozitatea imaginii şi ingeniozitatea ideii. Cum se vede, şi în probleme scrisului cei doi se completau fericit.

Suprema mărturisire. Este textul în care autoarea dezvăluie amănunte privind mărturisirea pasiunii lui Anghel faţă de soţia prietenului său. Problemă veche şi mereu reînnoită. La vremea lui, Conachi scrisese şi el poemul Amoriul din prieteşug, tot aşa, dintr-o mare pasiune faţă de Smaranda, soţia prietenului său Petrachi Negri, şi mama lui Costache Negri. În vremurile noastre se cunoaşte de câtă trecere se bucura melodia Soţia prietenului meu, executată de soliştii Teatrului muzical din Galaţi, Alexandru Jula şi Ionel Miron. Se înţelege încurcătura în care a fost pusă Natalia Negru la această declaraţie neaşteptată. Regăsim în acest text complexele de care era încercată poeta care îşi face probleme în privinţa comportamentului său faţă de prietenul şi colaboratorul soţului.
Iarăşi Eminescu. Text lung de opt pagini în care autoarea evocă reuniunea de la Botoşani pentru omagierea lui Eminescu, prilej pentru Anghel de a-şi arăta admiraţia şi marea lui pasiune, imposibil de reprimat. În cadrul reuniunii, Natalia Negru a citit şi ea o poezie omagială, care a încântat asistenţa. Cu prilejul vizitei la Mănăstirea Agafton, este rugată să se îmbrace în haine de călugăriţă ceea ce face ca patima lui Anghel să crească cu o octavă.
Bucovina. Textul evocă şezătoarea literară de la Cernăuţi, la care autoarea participă alături de Iosif, Anghel, Cincinat Pavelescu, Sadoveanu, Gârleanu şi alţi scriitori. A acceptat să participe la insistenţele lui Anghel care, din gelozie, nu voia s-o lase singură în Bucureşti. Soţii Iosif s-au întors la Bucureşti singuri, cu două zile mai devreme faţă de ceilalţi. Anghel şi-a mărturisit clocotul pasional mai întâi lui Iosif. Dar curând Anghel a căzut bolnav şi a cerut insistent ca Natalia Negru să-l viziteze, iar Iosif a îndemnat-o să răspundă invitaţiei. Nu s-a dus. Se desprimăvărase, se apropia Paştele. Am plecat la ţară, dar acolo au ajuns-o scrisorile disperate ale lui Anghel, reproduse de autoare în această secvenţă şi publicate de noi într-un alt capitol al acestei cărţi.
Epilogul colaborării. Sunt două pagini de dezvinovăţire şi de reflecţie asupra întâmplărilor care au dus la încetarea unei colaborări ce se dovedise fructuoasă şi a taifunului ce va schimba viaţa de cuplu.
Foc. Este vorba de incendiul care a distrus Hotelul Luvru, unde şi Anghel ocupa un apartament. În faţa vâlvătăilor, Anghel ameninţă că se împuşcă dacă Natalia Negru nu răspunde rugăminţii lui, de a fi vizitat de Natalia Negru. Îngrozită, femeia de serviciu aleargă la ea şi-i spune că-l va avea pe conştiinţă, dacă-i refuză invitaţia. Se înduplecă şi scena regăsirii lor este duioasă şi tragică deopotrivă.
Într-o staţie balneară. Staţiunea este Govora, unde Natalia Negru ajunge însoţită de Iosif în speranţa că-şi va reface echilibrul nervos. La revenirea în Bucureşti, Iosif îi scrie lui Anghel s-o lase în pace că e foarte bolnavă. Numai că într-o seară se trezeşte cu Anghel la uşă. Îi aducea flori ca atenţie de ziua ei – de care scriitoarea, în devălmăşia patimilor de care era încercată, uitase.
Paris. La Paris ajunge cu banii familiei, în speranţa că va fi o terapeutică pentru tot zbuciumul prin care trecuse. Este însoţită de Corina şi de Iosif, care se reîntoarce la Bucureşti imediat după ce le instalează. Corina jubila şi atrăgea atenţia tuturor. In muzee, Lumea n-o pierdea din ochi, uitând tablourile. Doamnele şi domnişoarele îmi cereau voie s-o sărute. Ea sfătuia în gura mare şi povestea de Tecucel, de calul Harapu, de câinele Robinson, de pisica Grioleta. Aici, la Paris, primeşte scrisorile lui Iosif şi Anghel, dar acesta din urmă, pe neaşteptate, îşi anunţă sosirea la Paris. La stăruinţa lui se înduplecă şi-l primeşte.
Astăzi. Sunt câteva rânduri de reflecţii la rece, peste tumultul înfrigurărilor resimţite dureros şi spăimos, ca semne ale destinului nemilos. Autoarea rememorează scena din seara fatidică: un glonţ s-a izbit de drugul ferestrelor, a ricoşat şi m-a ajuns în partea de sus a piciorului. Speriat de ceea ce făcuse, crezând că-s pe moarte, şi-a tras un glonte în piept.
Palatul Justiţiei. Autoarea rememorează dezastrul care a urmat scenei din seara fatidică. Nu s-a mai putut împăca nici cu Iosif, care a înţeles-o, a iertat-o, şi s-ar fi mulţumit cu o simplă prietenie, dar scriitoarea a refuzat hotărâtă. Mă atrage primejdia, lupta, prăpastia. O să fiu rănită. O să cad, o să gem, dar voi lupta înainte… până în ceasul din urmă, când voi închide ochii.

La Craiova. A ajuns aici la inaugurarea proaspătului director, Emil Gârleanu, în funcţia de director al Teatrului Naţional. Era însoţită de Dimitrie Anghel şi programul mai prevedea, pe lângă spectacolul de teatru, şi lecturi literare. Când a fost invitat să citească Şt. O. Iosif, poeta a leşinat. Am fost dusă pe sus în camera hotelului. Atunci a cunoscut-o pe marea actriţă Agata Bârsescu, care a venit în loja scriitoarei.
Nefericiţii captivi. Suntem cu toţii captivii destinului şi ai caracterului cu care-am fost zămisliţi. Din punctul acesta de vedere Anghel era personificarea contradicţiei. (…) Căsnicia noastră a fost o nenorocire, un infern, poate o nebunie. Îşi aminteşte de logodna cu Anghel. Poza fericit, arătându-mi inelul de logodnă! Eu simţeam un junghiu în degetul meu inelar, unde veriga cea nouă luase locul inelului pe care cu atâta sfântă iubire, într-o zi de întâi Maiu mi-l pusese Steo în deget. La fel de zguduitoare este şi scena cununiei civile. În ziua cununiei civile eram certaţi. Cocuţa se nimerise să fie la mine în ziua aceea şi rămânea în casă plângând în braţele unei servitoare. Totul parcă anunţa tragedia ce va urma.
Fuga Ninetei la Verennes. Nineta era numele de şcolăriţă al Nataliei Negru. Coşmarul căsniciei sale cu Anghel trebuia curmat. Prin Steo îşi aranjează un refugiu la Ştefania, colega ei şcoală. Tot Steo, aici, la colega ei de şcoală, redactează cererea de divorţ. La tribunal însă Anghel plânge, mă imploră. Cum vă înduraţi, coniţă, mă imploră un ţăran.
Un duel. Este vorba de provocarea, de către Anghel, la duel a celor doi redactori de la revista Furnica, pentru aluzii necuviincioase la adresa femeii sale. Numai că adversarii săi renunţă să se bată şi-şi cer scuze. Leon Feraru vine imediat la mine într-un automobil încărcat cu flori de mac.
Mona Liza. Invitaţi la masă, la familia reputatului jurist Disescu, soţii Anghel se bucură de un tratament rezervat ocaziilor mari. Cu acest prilej, Disescu asociază imaginea Nataliei Negru cu cea din pânza lui Leonardo. În biroul lui Disescu se hotărăşte numirea Nataliei Negru ca inspectoare pe studiul limbii şi literaturii române la toate şcolile din ţară. Dintr-o gelozie nestăpânită, poetul Dimitrie Anghel rar o lăsa să facă câte-o inspecţie, şi atunci însoţită de el. De fiecare dată o aştepta, fie la poartă în trăsură, fie în cancelarie. După moartea lui Anghel i s-a ridicat şi Nataliei Negru funcţia respectivă.
Ce frumos e aici la voi. Steo nu s-a deprins niciodată cu ideea că Natalia Negru nu mai este soţia lui. Participa regulat la evenimentele familiei Negru din Buciumeni şi venea uneori chiar acasă la Lia, în Bucureşti. De fiecare dată, Anghel se retrăgea, iar Steo nu-şi putea reţine exclamaţia Ce frumos e aici la voi!
1913. Este anul intrării României în război, dar şi anul morţii lui Steo. Poeta a aflat de moartea fostului său soţ dintr-o scrisoare a bătrânului său socru, care-o anunţa că de nevoie a fost înmormântat a doua zi (23 iunie, ad.n.). Împrejurările neobişnuite prin care trece ţara nu mi-au îngăduit a vă înştiinţa la vreme ca să aduceţi copila să-şi vadă tatăl pentru ultima oară. A murit cu totul neaşteptat, chiar şi pentru noi, fără să fie bolnav. Plecase de dimineaţă cu gândul să plece la ţară, să-şi vadă copilul şi a doua zi ne-au anunţat că e mort la spital, unde se dusese de cu seară. Ultimele lui cuvinte înainte de moarte, ni s-a spus că au fost: Lăsaţi-mă să-mi văd nevasta şi copila. Ţara l-a plâns şi gazetele au publicat necrologuri. Chiar Regina Elisabeta a trimis o telegramă cu un text bine ticluit: Din adâncul inimei, plâng pe marele nostru poet, care, de atâtea ori, a înţeles să stabilească legătura între gândul meu şi iubita lui limbă adoptivă. Să vă dea Dumnezeu răbdare şi încredere în voinţa sa nepătrunsă. Elisaveta.
Doi oameni. Cei doi oameni evocaţi de autoare în această secvenţă sunt: secretarul particular al poetului Anghel, Măciuceanu, şi Ion Beldie – la acea vreme prefect al judeţului Tecuci. Ei au intervenit pentru împăcarea soţilor Anghel, după o lună de despărţire când poeta trăia retrasă la Tecuci. Adesea unul sau celălalt veneau la Tecuci cu mesaje de împăcare din partea lui Anghel. În preajma zilei de Sf. Dumitru, patronul numelui lui Mitif, cu el, cu Măciuceanu a mers Natalia Negru să-i cumpere o atenţie. I-a cumpărat o cutie de ţigări şi havane.
Glontele. Autoarea reconstituie în această secvenţă toate elementele dramei de la Tecucel, cum a rămas încrustată în istoria literară. Veneau de la Bucureşti la Buciumeni, să sărbătorească în familie onomastica lui Mitif. Ca de obicei, se certau. În gară la Mărăşeşti, unde trebuia să schimbe trenul, au intrat în restaurantul gării. Poeta l-a rugat să-i ţină paltonul şi el a refuzat. Poeta l-a lăsat în uşa de la bucătăria restaurantului de unde poetul, în cele din urmă, l-a recuperat. În trenul de Iaşi, în care au urcat, erau singuri în tot vagonul şi poetul a aţipit pe banchetă. Când s-a trezit, a întrebat-o la ce se gândeşte şi poeta i-a răspuns că se gândeşte la lipsa de cavalerism a domnilor şi el i-a repezit o palmă. N-a lăsat-o să coboare la Tecuci şi a obligat-o să meargă mai departe la Berheci, unde îi aşteptau trăsura. Poeta a spus că este obosită şi vrea să doarmă singură. Poetul n-a acceptat şi-a ameninţat-o cu pistolul. Dacă mai faci un pas (spre dormitorul său) trag. Uite că fac, a spus poeta şi Mitif a apăsat pe trăgaci. Când şi-a revenit din leşin, l-a găsit pe poet tratându-i rana cu prosoape ude. Am ţipat, am alergat (probabil alertat, ad.n.) servitorii. M-au luat pe sus şi m-au dus în cealaltă odae. De atunci nu l-am mai văzut decât pe catafalc. Au alergat (probabil alertat) părinţii, rudele, s-a umplut casa de lume străină, au venit doctorii şi a venit procurorul chemat de tatamea. S-a încheiat proces-verbal. Strigam cât puteam: Nu-l lăsaţi să moară! Nu-l lăsaţi să moară!
Procurorul. De la Tecuci au fost chemaţi medicul Hozoc şi doctoriţa Vrabie, dar şi procurorul Tufescu. Dr. Hozoc a fost cel care a rostit fraza memorabilă, preluată ulterior de multă lume: Păcat de talentul lui. A fost o brută. Dar Anghel? El nu putea să scoată un cuvânt. Tremura şi plângea fără glas. Dar autoarea mai spune ceva în această secvenţă a manuscrisului. Îşi aminteşte că în urmă cu un an, Anghel ar fi avut o tentativă asemănătoare faţă de bunicul său (tatămea). Graţie intervenţiei grabnice a unui ţăran se evitase nenorocirea.
Declaraţiile. Au urmat, cum era de aşteptat, audierile şi declaraţiile. Poetul era lucid, dar n-a vrut să declare nimic. Mai multe declaraţii au făcut fraţii lui. De reţinut declaraţia doctorului Paul Anghel, care se va ocupa de restabilirea sănătăţii lui. Ceea ce pretinde nefericitul meu frate erau adevărate, căci numai o nenorocită fatalitate a făcut ca glontele să se izbească de un corp dur, probabil de fier şi să devieze în direcţia uşii unde se afla soţia sa. Mai radical în declaraţii era tatămea. Domnule procuror şi oameni buni! Priviţi-o! Este o nenorocită. O farmecă, o ţine sub puterea lui ca un vrăjitor! Întrebaţi unde e copilul acestei nenorocite, pe care i l-am crescut mai mult noi! Fetiţa ei, un copil de opt ani, este internată la pension, fiind că mizerabilul o urăşte sub cuvânt că e gelos!… E un monstru, oameni buni! Noi vrem să o despărţim şi el ne ameninţă pe toţi că ne împuşcă. Din camera unde zăcea, poetul a vrut s-o mai vadă o dată pe soţia lui. Paul Anghel mi-a spus să accept să-l aducă pe Mitif cu pat cu tot în odaia mea, sub cuvânt că trebuie grijită odaia lui. Eu am acceptat. Au venit cu patul până în antreu. Nici n-am apucat să-l văd. Tocmai atunci au sosit ai mei, interzicându-mi întrevederea. Aceeaşi interdicţie a fost impusă şi când l-au scos din cameră pentru a-l transporta la Iaşi. Au încuiat uşa odăii mele şi au lăsat perdelele de la fereşti.
La Iaşi. Când a primit vestea morţii poetului, n-a mai ţinut cont de nimic şi s-a dus la înmormântarea lui. Gândeşte-te bine, i-a spus bunelu înainte ca trăsura să se pună în mişcare, să nu ţi se facă vreo ofensă, acolo, la Iaşi. Vorbe oraculare. M-am dus la înmormântarea poetului într-un cupeu închis. (…) Nu ştiu dacă lacrimile celorlalţi au fost mai sincer plânse decât ale mele!
Un martor. Martorul evocat de scriitoare în această secvenţă memorialistică este doctorul Alexandru Pârvulescu, de loc din Buciumeni, care, împreună cu Paul Anghel, l-a îngrijit pe poet în acele zile de convalescenţă. De la el ştiu că în primul rând poetul ţinea mult să scape cu viaţă (iar nu că-şi rupea bandajul!…). Mai ştiu că tot timpul mi-a scris, mi-a telegrafiat, însă familia lui luase măsuri să nu ajungă nimic la mine (…) Am o scrisoare de la doctorul Pârvulescu prin care mă autoriză să fac uz prin publicitate de cele ce-mi comunică, şi anume că poetul, în ultimele lui momente i-a spus: mor, domnule Alexandru, dar să spui Nataliei că mor gândindu-mă la ea.
Secretarul. Poetul D. Anghel avea oroare de scris şi tot timpul a avut un secretar particular care scria după dictările sale. Ultimul său secretar a fost Leon Feraru, pe care-l provocase cândva la duel, dar de care s-a despărţit greu atunci când acesta din urmă a hotărât să plece în America. Poetul l-a condus până la Predeal şi, la despărţire, i-a înmânat o scrisoare de dragoste şi un testament prin care preciza că îi lasă Nataliei moştenirea operei sale literare. Toate acestea i le-a mărturisit poetul Nataliei Negru într-un moment de relativă relaxare a relaţiilor dintre ei. Când, după război, Leon Feraru a revenit în Bucureşti şi-a început să-şi publice amintirile despre marele meu prieten şi colaborator D. Anghel, poeta a căutat să-l întâlnească, dar acesta i-a spus că nu ştie nimic
Miasmele. Cum se ştie, drama de la Tecucel a antrenat multe atitudini în presa vremii şi multe dintre ele o învinovăţeau pe poetă pentru cele ce s-au întâmplat. La adresa Nataliei Negru au fost proferate multe bârfe nedrepte şi neîntemeiate. N-a răspuns la toate, dar reflecţia din această diviziune a manuscrisului ţine loc de replică. Am jelit mult şi-am avut mult de suferit ca să înţeleg miazmele mahalageşti a căror sorginte a fost imprevizibilă.
Sfaturi. Poeta reproduce aici mai multe sfaturi primite de la prietenii săi, scriitorii, după consumarea dramei. Reproducem aici doar sfatul lui C. Stere care mi se pare că i-a descifrat cel mai bine destinul. Te-au făcut nebunii ca pe dânşii!… îmi spunea el. Caută un băiat tânăr, sănătos, mărită-te cu el – şi fă zece copii – căci asta ţi-a fost normala dumitale vocaţie.
Fabius. Este diminutivul lui Anghel, masculinul diminutivului său – Fabiola. Autoarea se întreţine adesea cu el după toată tornada care l-a dus în moarte şi-şi plânge soarta cu lacrimi de eclesiast. M-aţi lăsat într-o prăpastie şi s-au năpustit bestiile asupra mea. Am luptat, dar am fost lovită brutal, rănită cu necruţare (…) În numele tău, Fabius, a fost mult ofensată Fabiola. De la cei doi nu mai păstra decât amintiri şi două cutii de scrisori. Atât îmi rămăsese de la voi. Erau podoabele, giuvaerurile mele. Ştii, că în cele două casete păstrez şi câte un bulgăre de ţărână de pe mormintele voastre. Poeta obişnuia să redacteze încă scrisori către cei dragi, mutaţi pe alte tărâmuri. Îi scria lui Steo şi-i scria acum poetului Anghel. Te-am plâns Fabius, mai mult chiar decât plânsesem pe Steo, fiind că tu ai fost şi mai torturat decât el.
1916. Este anul cel mai cumplit, când poeta a pierdut-o pe Corina. În ziua de 13 septembrie dimineaţa – o bombă de aeroplan a trimis schija care trebuia să străbată inima fetiţei mele, Corina – pe când o ţineam în braţe!…
Corina, numele operei D-nei de Stael. Este capitolul în care evocă începuturile prieteniei sale cu Iosif. Lua loc în colţul cu dor din bibliotecă şi citea romanul d-nei de Stael, Corina sau Italia. Nume scump, mi-ai adus pe lumea asta un înger cu ochi mari, cu suflet ales din mierea florilor – bunătate nepământească (…) misterele nevăzutului au cerut-o grabnic dincolo de viaţă.
Floarea soarelui. Se irizează ca un adevărat poem în proză şi un imn adus Soarelui, comparabil în multe privinţe cu discursul lui Zarathustra. Înţelege soarele ca centru vital, ca reper pentru curgerea vremii, dar şi ca vector şi ofrandă pentru derularea destinului uman. Aşa cum floarea soarelui se orientează după strălucirea discului cosmic şi aşteaptă, după fiecare noapte, să-şi reia traseul circular cu aceeaşi neostoită sete de lumină, aşa trebuie să se mobilizeze omul pentru a trece semeţ peste derapajele clinice şi umbroase abătute peste vrerea şi năframa menirii sale în lume. Neguri se abat, te întunecă vremelnic, dar biruieşti înflorind; mereu izvorăşti ca o rugăciune către Cel de Sus. Nourii trec, soarele e neînvins! Nu pierde soarele când pământul se înnoptează; şi cel veşnic viu, nu-ţi va stinge curajul tău, Helianta!… Regăsim, în aceste litanii mandolinare şi câte ceva din dârzenia răzăşoaiei, din hotărârea sa de a merge mai departe şi de a lua viaţa în piept, oricare ar fi opreliştile pe care va trebui să le înfrunte. Asemeni ciobanului mioritic, îşi transcende nădejdile într-un alt orizont de aşteptare – unul cosmic, neperisabil şi nesmintit de intervenţia omului. Or, la un astfel de reper – principium individuationis, cum ar fi spus Schopenhauer, se ajunge numai după ce au fost epuizate căile terestre, zălude şi prădalnice. Natalia Negru avea, se pare, această convingere, că mai mult decât i s-a pus în sarcină, nu poate fi conceput.
Tăcere. Este titlul poeziei scrisă de Şt. O Iosif special pentru Natalia Negru, după ce se pronunţase divorţul lor, care închide volumul Domniţa mea erai, reprodusă integral în acest manuscris, ca şi în romanul epistolar. Am transcris-o deja în diviziunea respectivă şi n-o mai redăm şi în aceste sumare observaţii marginale.
Moş Neculai. Includerea acestei schiţe printre durerile poeziei se justifică doar prin calabalâcul biografic aluvionar, pe care-l cărăuşeşte acest ţăran viguros cu faţa brăzdată de riduri adânci, de parcă toată istoria naţiei şi-a propus să-i imprime devălmăşiile ei. Un bătut de soartă, ca şi autoarea acestor eseuri confesive, dar care nu se lasă învins – se luptă se zbate, se frământă şi-ncearcă să-şi poarte crucea până la capăt. Un capăt pe care nu-l anticipează şi nu-l preocupă pentru că nu depinde şi nu dispune de el.
Borangic pentru concluzii părelnice. Asemeni altor scrieri din bibliografia Nataliei Negru, şi Durerile poezie se revendică tot din biografia încărcată, învolburată şi plină de nevralgii, pe care poeta a trebuit s-o traverseze în pas de răsfăţată, dar şi viscolită de nebuniile lumii. Există în înţelepciunea noastră populară un proverb pe care poporul îl ţine la mare preţ: Să nu dai, Doamne, omului cât poate să ducă. Chiar aşa. Cât poate să ducă un om? Există o limită a durerii, dincolo de care biata trestie gânditoare îşi pierde subiectivitatea, bruma sa de identitate şi demnitate? Am citit multe mărturii cutremurătoare ale foştilor deţinuţi politici din anii comunismului şi m-am îngrozit de noianul şi inventivitatea instrumentelor de tortură şi de desfigurare a umanului din om, dar aici era vorba de sadism, de plăcerea înfăptuirii răului, era, vreau să spun, cineva vinovat, cineva identificabil şi responsabil.
Cu Natalia Negru este altceva. Asemenea corăbierilor naufragiaţi pe spinarea nesfârşitelor mări şi oceane, iar speranţele lor, cele ce ţin de condiţia sublunară, s-au împotmolit în zădărnicie şi părăsite definitiv, Nataliei Negru nu-i mai rămânea decât Cerul, tatonarea altor căi, a altor mijloace, adăstarea în activele unei alte ursite iluzorice. Plonjarea rubicondică într-o altă nădejde, într-o altă amăgire şi-ntr-un ideal dematerializat, lipsit de cauzalitate şi determinaţii, rămânea singura sa alternativă la îndemână. Ca şi Legenda, personajul principal din piesa cu acest titlu, a-nţeles că tot ce e materie e ursit să cadă, să se sfarme, prin însăşi greutatea ei.
A căzut şi Natalia Negru, de multe ori, dar de fiecare dată s-a ridicat, a-ndreptat privirile către Cer, şi-a transferat speranţele într-un panteon nelumesc şi a mers mai departe. A fost o luptătoare demnă de vrednicia strămoşilor ei, bine statornicită în cutumele vechi şi îndelung verificate istoric.
Manuscrisul în întregime este romanul vieţii sale. Toţi pretindem că viaţa noastră e un roman, dar viaţa Nataliei Negru chiar merită o dispunere epică. Nu i-a dat o formă romanescă, dar a furnizat celor interesaţi toate datele trebuincioase.

Distribuie: