Spații culturale nr. 27 (7)
Camelia Manuela SAVA
Fenomenul Pitești între demoniacal și neuitare
Paul Goma se numără printre cei care au scris despre un fenomen marcant din istoria noastră postbelică, și anume despre diabolicul fenomen al re-educării de la închisoarea Pitești dintre anii 1949-1951. Deși a pătimit el însuși prin tenebrele de la Gherla sau Jilava, nu a cunoscut patimile din întunecata închisoare a Piteștiului, de aceea opera sa care descrie o experiență aflată la limita imposibilului, a inumanului, se numește simbolic și recuperator Patimile după Pitești.
Scopul de a scrie despre cei care au trecut prin experimentul satanic este cât se poate de motivant pentru autor după cum însuși mărturisea: „De cum am aflat despre Pitești, mi-am zis – fără promisiune fermă, fără jurământ, ci așa, ca de ceva de la sine înțeles – că trebuie scrisă cartea Piteștiului. Ca să nu se uite…”. Astfel, scriitorul se interesează de foștii piteșteni ca să le afle povestea, „se bagă în sufletul lor, în trecutul și prezentul (și viitorul) lor” (p.251). Până să se apuce de scris, ideea se născuse cu mult înainte: „«Cartea după Pitești» (varianta inițială a titlului, n.n.) a început să se scrie singură (spuneam eu, acum…) în vara anului 1957, pe «reduitul» Jilavei, în celula 36” (p.250). „Povestea poveștii”, adică romanul lui Goma, pleacă de la materialul documentar oferit de Virgil Ierunca (el însuși autor al unei cărți despre Pitești: Fenomenul Pitești) și Monica Lovinescu (Gheorghe Calciu refuzase să îi ofere vreo informație în acest sens) și în 1977 se apucă de pus cap la cap cele aflate, adunate în vreo mie de pagini. Singura care îi dă un imbold real este soția sa, sfătuindu-l să facă ceea ce știe mai bine: să scrie un roman! Citește Demascarea lui Grigore Dumitrescu, publicată la München în 1978 (cărți despre închisoarea și fenomenul Pitești mai scriseseră și D. Bacu sau I. Cîrje, care nu fuseseră piteșteni), mulțumindu-le piteștenilor Ștefan Davidescu, Puiu Neamțu, Mircea Soltuz, Romulus Pop, ca și ne-piteștenilor Horia Florian Popescu, Radu Surdulescu, Gheroghe Păcurariu, Constantin Iliescu, Mircea Stancu, Marcel Petrișor, care știau despre experiențele altor „re-educați”.
Patimile după Pitești este povestea a doi frați gemeni, Vasile Pop și Elisav Pop (anagrama primului nume), studenți în București, care primesc o telegramă de acasă din Albota și pornesc spre locurile natale, gîndindu-se că s-a întâmplat ceva rău cu bunicul lor Pamfil (preot), însă află că sora lor Seliva, adolescentă, este moartă (fusese violată, apoi ucisă de un ofițer rus). Nu apucă să o vadă în coșciug, fiind închis ermetic cu interdicția de a-l deschide, însă li se înmânează actele conform cărora pot face o mică ceremonie de înhumare în cadru restrâns, în familie.
Durerea este mare și cel mai puternic o resimt cei doi frați: „Urlând, mă răsucisem spre fratele meu și fusese de parcă m-aș fi privit într-o oglindă. Urlam ca urletul, eram numai gură colțată și păr zbârlit pe greabăn, stăpânul și reazemul se smulsese de-aici și plecase dincolo, unde nu se mai află întoarcere, așa că ne întoarcem noi, îmbrățișați și urlînd, cu capetele frânte pe spate, precum câinii alungați de moartea stăpânului înapoi, în lupie.” (p.57).
Frații sunt datori conștiinței lor să afle adevărul: cauza morții Selivei. Pornesc în căutarea celor care au fost martorii scenei uciderii Selivei – elevi de liceu ca și ea ce se strânseseră să petreacă de Sf. Nicolae și unul dintre ei le redă cu amănunte momentul nefericit al sosirii unui ofițer rus însoțit de alți ofițeri români care pretind că vor să se distreze cu fetele, sunt refuzați și Seliva, încercând să fugă, este prinsă, violată și ucisă. Băieții, colegi cu Seliva, se ascund, se împrăștie pentru a nu avea de-a face cu Securitatea, însă gemenii Pop ajung la adresa unde se petrecuse tragedia și sunt atrași într-o capcană, Elisav îl împușcă pe Hariton, cel responsabil de moartea Selivei, iar Vasile este și el împușcat în genunchi ca să nu poată fugi. Vasile este singurul arestat și condamnat, în timp ce Elisav scapă (fie se refugiază în munți, fie peste graniță, fie se zidește). Vasile Pop este reținut, anchetat, judecat, transferat de la închisoarea Codlea la Pitești, băgat în renumita celulă 4 Spital, bolgia renumită pentru metodele de tortură ale diabolicului Eugen Țurcanu și ale echipei sale de bătăuși.
Durerea pierderii premature și tragice a Selivei, durerea din genunchi (rănile i se suprainfectează și delirează) nu se compară cu cea pe care o va trăi aici la 4 Spital, mai întâi ca martor, apoi ca victimă sigură, fiindcă Țurcanu și ciomăgașii lui, înfricoșați de vocea tunet a lui Jenu, nu fac altceva decât să se transforme în bestii, răspândind teroare și durere, anihilând ființa, descompusă cu fiecare lovitură, dezintegrată cu orice nouă metodă de tortură. Inimaginabila durere, imposibila durere este cea care aneantizează.
Dacă la început, olog fiind (nu poate merge, se sprijină în cârje, nu coboară din patul de sus), este luat sub aripa protectoare a lui Țurcanu ca să îl folosească pe post de spectator: „De-aici ai videre frumoasă, aleasă, ca dintr-o lojă de orchestră”, Vasile Pop va deveni și el o victimă, asistând îngrozit la atrocitățile comise de oamenii lui Țurcanu care îi lovesc până îi lasă fără suflare pe cei care nu s-au lepădat de „putrigai” și nu s-au re-educat încă. Amalgamul acesta al morții îi cuprinde pe toți deopotrivă: legionarii îi lovesc pe țărăniști, țărăniștii pe evrei; nici sinuciderea nu este o soluție sau o cale de scăpare de chinuri, deoarece în viziunea lui Țurcanu nu trebuie să apară martiri, iar oamenii vor fi transformați în „ouă cubice”. Printre victimele lui se numără Alexandru Bogdanovici, Șura, coleg cu Țurcanu încă de la Suceava, de unde fuseseră transferați, care însă nu îmbrățișase doctrina țurcană a reeducării, apoi Cristian Voluntaru, care își smulge venele cu dinții ca să se sinucidă, evreul Fuhrmann, ca și Tolea Verhovinski care cedează bătăilor și torturii.
Prin ochii eroului-narator, Pop Vasile, vedem un tablou al infernului în care oamenii nu sunt oameni, ci grămezi de carne amorfe tocmai bune de torturat: bătuți cu ciomegele, bătuți cu bocancii, treierați la „plimbărică” prin culoarul de ciomăgași, bătuți în miez de noapte, bătuți înainte de a se da deșteptarea, puși să facă genuflexiuni cu mâinile sus, să își dea palme pe perechi față în față, „bătuți, intrați și ieșiți de sub prici în douăzeci, în cincisprezece, zece, cinci secunde, bătuți, scoși la program cu mâinile sus, întorși sub bâte, neușurați, nespălați, noaptea obligați să se culce pe o coastă, fără căpătâi, bătuți, dacă în somn alunecă pe spate ori pe burtă, dacă nu țin mâinile peste pătură, dimineața duși la externă, pentru Eu-subsemnatul-bandit-cutare-declar, o dată, de două, de nouă ori, bătuți pentru că uită (vreun amănunt important pentru anchetă, n.n.), demascați aici în patruspital, de către Țurcanu, bătuți, siliți la autodemascare, bătuți, siliți la demascarea altora, bătuți, bătuți, bătuți.” (p.111). Scene de un sadism nemaiîntâlnit sunt redate aici ca într-un coșmar, fiindcă deținuții sunt schingiuiți până la moarte, puțini sunt cei care rezistă bătăilor, umilințelor de tot felul. Culmea ororilor nu se oprește numai la suferința fizică, la ordinea zilei, ci la blasfemierea sufletelor chinuite de îndoială și teroare, care trebuie să se lepede de mamă, de tată, de frați și de surori, trecând de partea satanică a reeducaților-reeducatori; mai mult decât atât, sărbătoarea Paștilor este regizată la modul blasfemiator de către Țurcanu și ai lui, fiecare primind câte un „rol” blasfemic într-o piesă de teatru halucinantă, demoniacă, înfiorătoare, excrementele fiind mirul sau sfânta împărtășanie.
Se remarcă portretul fizic și moral al lui Țurcanu, care e în jur de treizeci de ani, brutal și apucat, violent și agitat, amenințător, puternic, influent față de gardieni, comandă bătăi, bate el însuși, demască, iese din celulă când are el chef, inventează în permanență mijloace noi de tortură ca să se amuze, ca să facă un om nou, reeducat sub formă de ou „pătrat”.
El e cel care hotărăște cine moare și cum moare; de aceea Vasile Pop se hotărăște să îl omoare pe Țurcanu, lovindu-l cu o cârjă în cap, dar tentativa eșuează. Dezamăgit că fusese trădat („Să-mi faci tu mie una ca asta… Mie, care te-am ținut atâta amar de timp pe lângă mine, ți-am dat pat, de unde să vezi ca dintr-o lojă de orchestră și ți-am acordat și drept la lingură…”, p.175), Țurcanu îl va tortura, punându-l să mănânce excremente dintr-o gamelă, Pop va fi lovit apoi cu bâta, „cu spinarea arată, cu burta grăpată, cu fesele prășite, cu tălpile-mblătite, cu mâinile făcute zob, cu scrotul făcut scrob, cu gândul și inima la genunchii numai buni de îngenuncheat atunci când va veni ceasul.” (p.179).
Partea a treia a cărții constă în declarațiile lui Vasile Pop în spiritul reeducării (trei variante), care cedează în final, mai ales că este adus și fratele său Elisav, pe care îl crezuse scăpat; pornind de la originile sale și lepădându-se de tot ceea ce au făcut sau nu bunicii lui, părinții lui, el, fratele său, sora sa: Vasile Pop este un caz clasic de reeducat. Sunt fragmente care amintesc de autocaracterizarea pe care erau puși să o facă toți cei care treceau prin sistemul penitenciar ale tristelor vremuri de la mijlocul secolului al XX-lea, apoi de autodenunțarea obligatorie; sunt fragmente ce țin de anchetă, de proces, sunt amintite numele unor figuri emblematice ale sistemului carceral: directorul Gherlei, Goiciu, ofițerii politici Marina, Avădanei, generalul Nicolski, gardienii Ciobanu, Cucu, Mândruță și colonelul de securitate Sepeanu. Apar și câteva ecouri din metodele țurcănești, fiindcă s-a dorit implementarea lor și la Tg. Ocna, Gherla sau la Canal, dar fără reușită, fenomenul Pitești rămânând astfel unic.
După mulți ani, personajul-narator are încă o experiență nefericită: mâna lungă a securității îl găsește și, fiindcă se zice că și-ar fi scris memoriile, i se cer manuscrisele, având ocazia să revadă un anchetator (Spelbul). Totodată are o întâlnire cu unul dintre reeducații-reeducatori, Șaptefrați, care îi reproșează unele mici „scăpări”, și anume că Țurcanu fusese instruit la Moscova sau la Suceava (nu se știe exact) de însuși Nicolski. Tot el se referă la faptul că cei implicați în procesul de reeducare de la Pitești nu vor să vorbească, fiindcă se tem pentru viețile lor: „Judecând după mine, n-o să deschidem gura, atâta vreme cât o să ni se pară că mai avem ceva de pierdut (…). Deci, cei care au trecut pe acolo, tac; cei care nu au trecut, vor fi fiind ei obiectivi, dar la ce slujește, aici, obiectivitatea? Reeducarea, în ciuda caracterului ei de masă, a fost o problemă individuală, personală…” (p.245).
Concluzia la care ajunge scriitorul, prin intermediul personajelor sale, este că istoria există pe baza documentelor: „ Apoi eventualii istorici vor avea nevoie de documente – așa se face istoria lor: dacă există documente, probe scrise, atunci, da, au existat și faptele, altfel, ba! Tot ce știm noi nu s-a petrecut, nu a fost, nu are drept de existență – dacă lipsesc documentele…” (p.246).
Ca să legitimeze într-o oarecare măsură această afirmație îndreptățită a existenței documentelor, istoricii mai tineri, obiectivi, ambițioși și cu o aplecare asupra fenomenului au dat la iveală lucrurile; este cazul lui Alin Mureșan, care ne-a lăsat, ca măsură a cercetării sale asidue, studiul intitulat Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (Editura Polirom, Iași, 2007), considerat de către Ruxandra Cesereanu „o lecție de anatomie minuțioasă, detaliată, pe îndelete, fărâmă cu fărâmă, pas cu pas, astfel încât toată lumea să afle și să înțeleagă – nu și să accepte! – ceea ce s-a petrecut la Pitești între 1949 și 1951, și nu doar acolo, ci și în alte spații carcerale înrudite.” (Lecția de anatomie, prefață la volumul mai sus-menționat, p.11).
Fenomenul carceral în perioada comunistă a fost la noi o pată pe care nu o va șterge nimeni niciodată din sufletul celor care au trecut prin întunericul și demoniacul celulei, ca atare nu trebuie tăcut…
Dumitru Pană
Sfera (poveste)
s-a retras în cămăruţa lui din lemn
şi pământ lipită de spatele casei.
îşi aştepta moartea.
şi-a pus toate în ordine.
a lăsat vorbă ce trebuie.
şi acum priveşte la televizor.
mai citeşte din Cărţile Sfinte
mai îngână câte un cântecel ostăşesc.
dar mai mult priveşte la televizor
care îl plictiseşte de moarte.
,,aşa nu-i chip să trăiesc. aşa nu-i chip
să mor”. aşa că
s-a ridicat din pat şi a ieşit pe la treburi.
a construit chiar şi o sferă (cum spune
Diogene Laertios despre Anaximandru).
dar acum oricine poate construe o sferă.
la un timp a-i lui nu l-au mai găsit în cămăruţă
nici pe afară. televizorul mergea fără el. sfera
s-o rostogoli şi acum pe undeva
prin cele patru zări.
În haiku
trecând unul pe
lângă altul umbrele
ni s-au întâlnit
Antiecou la Ungaretti
între floarea culeasă de mine
şi aceeaşi floare dăruită ţie
eu imens-intens
Ion MURGEANU
MAGDA URSACHE -„VIEŢILE CĂRŢARILOR CONTIMPORANI”
Citită mai atent („Să citiţi bine!” – o altă provocare a autoarei) cea mai recentă carte a doamnei Magda Ursache – „Vieţile cărţarilor contimporani după Magda U” – pare să fi fost scrisă pe imperativul Pieţei Universităţii: „Vinovaţii fără vină/vor să se facă lumină”; „detabuizând, detabuizând”…amintind în final de avertismentul lui Vladimir Bukovki, cunoscutul disident rus din Englitera, care ne-a vizitat ţara de repetate ori: „UE este vechiul URSS, prezentat în culori occidentale. Eu am trăit în viitorul vostru şi pot să vă spun că nu funcţionează – Vladimir Bukovski”. În ansamblu este un roman critic atacând fireşte şi trâmbiţata „globalizare”, noua faţă a „comunismului planetar de tip capitalist” (conf. expertul citat mai sus)… Este o carte fierbinte care obligă la o lectură fierbinte.
Dispus în X (10) capitole (era să zicem „Cânturi”, ca într-un nou Infern dantesc) romanul critic se dovedeşte a fi (şi) „simfonic”, atacând, din prima, tema centrală a compoziţiei: „Golgota Poetului”, dacă cetim cuvântul poet pe generic, cu înţelesul originar de slujitor al cuvântului inspirat; debutând cu un eseu despre poetul Vasile Voiculescu originar ca şi autoarea din ţara fabuloaselor plaiuri – „o ţară a magiei”; o reverenţă datoare, dar şi bine plasată, pentru a nu uita cine suntem şi de unde pornim în lume… De altfel, doamna Magda Ursache se dovedeşte şi prin scrisul ei a fi munteancă, acces la expresia colorată, vie, dar şi prin sagacitatea discursului, prin apel la repedea vorbire, în fine, folosind la rigoare „scrisoarea” ca gen de comunicare public, prin alte atâtea colori şi vâltori ale stilului, atât de personal, personalizat, mai ales, de o energie intelectuală ieşită din comun…
Şi totuşi includerea lui V. Voiculescu drept introducere la „Vieţile…” sale trece de orice reverenţă, anunţând din start încă dimensiunile „Golgotei Poetului”- „(în)frânt dar nu nimicit”… „Cămaşa lui V. Voiculescu” fiind o altă Cămaşă a lui Nessus… în care nu doar el, dar toată generaţia lui avea să ardă de vie fără a ceda. „Înainte de a muri, a apucat să-i spună fiului: Ionică, eu mor! M-au omorât. Nu le dau nimic. Se gândea la manuscrise. A refuzat cât a trăit – 79 de ani – orice compromis cu regimul.” Şi adaugă scriitoarea: „Rectitudinea e floare rară, e drept, dar au cultivat-o şi Voiculescu, şi Blaga, şi Radu Gyr, şi Mircea Vulcănescu, şi N. Steinhardt. Judeci un popor după reliefurile lui (înalte, n-n)”. În această notă e scrisă întreaga carte, pe acest eşafodaj se plasează şi rechizitoriul (căci este şi un neiertător rechizitoriu anticomunist) care urmează… Iar Golgota Poetului îi va cuprinde mai ales pe doi dintre marii ieşeni contimporani scriitoarei. devenită prin destin „iaşiotă” (sic!), dacă nu doar „ieşeancă” precum altădată Topârceanu, să zicem.
Sunt evocate în continuare destinele lui Mihai Ursachi şi Cezar Ivănescu – jertfe, în final, ale unui hibris: un regim reşapat din vechiul. „- Veniţi să clădim acea nouă Cetate/pe zgura ruşinii şi-a umilinţei/ în pustietate!/ şi tot eu răspund pe o mie de glasuri:/- Cetatea Putreziciune, Putreziciune” avea să scrie MU – „cavalerul marilor pierderi, înarmat cu o tijă de crin”…în timp ce, de la celălalt capăt al destinului propriu, CI – anticipându-şi sinistrul sfârşit, prin asasinat, avea să scrie: „!neam bun şi blând,/ de trădători, /cuminte neam, /frumoasă cruce, /pe Fiii lui Dumnezeieşti/ neamul cu drag/ pe cruce-i duce!”…
„Infractorii gândului” (expresia ne aparţine) deja porniseră atacul antiidentitar… cei mai mulţi fiind fii dar şi… „Nepoţii gornistului”…, spre a folosi una din cele mai bine plasate ironii auctoriale. Dovadă că năravul din născare lecuire n-are… „Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca imobilele cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manuale. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie”… „Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist, dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sită selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel editurile. Dar că astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!”.
Romanul critic (un poem în accepţiune gogoliană!) îl are În Epicentru, pe Tudor Arghezi. „Poetul, ca un câmp de luptă”; „Bătălia de pe Dealul Mărţişor”. Autoarea participă, mijlocit aici, la portretul celui mai mare poet sub dictatură…Comentariile la cărţile ce-l au ca obiect (de studiu, cum altfel?) pe marele poet vor fi savuroase; înţelegem din nou şi încă o dată cum şi de unde s-a exersat gena valahă a Magdei U. Nu vom urmări punctual excelenta ei carte, („Carte frumoasă, cinste cui te-a scris” ar spune însuşi Arghezi)… totuşi suntem incitaţi stăruitor să… stăruim pe numele şi autorii preferaţi şi selectaţi prin scrisori (rapel stilistic la Ion Ghica) – un Paul Goma, un N. Breban; sau prin laudatio – Gh. Grigurcu şcl; de unde vedem ce „bine gândită” este cartea autoarei dezlănţuite… fără „gingăşii” totuşi; subiectul ei este mai curând cumplit, atroce, neîmpăcat cu realităţile scrise şi des-scrise, spre a uza şi noi de arta calamburului, atât de frecvent întâlnită în „Vieţile …”. Un Scurt cuvânt de prevenire pe coperta a patra exterioară, avertizează: „Cartea de faţă este o încercare asupra mentalităţilor scriitoriceşti. S-ar fi putut numi Scriitor: fişa postului, dar şi Cititor: fişa postului…”. Paul Goma, Nicolae Breban, ambii autori nobeliabili, dar ignoraţi de mersul lucrurilor în ţărişoară… ambii în comunicare amiabilă cu scriitoarea critică şi nu numai… în timp ce Gh. Grigurcu e selectat pentru decalogul moral – „un decalog al intelectualului, decupat din multele confesiuni-document”… Interesant, totodată lăudabil la Magda Ursache, că nu se lasă învinsă de subiectivitate, asumându-şi rolul de apărătoare avizată (şi din oficiu) a celor învinşi sau convinşi de regim să… colaboreze; temperând la un moment dat „ironiile din rastel” ale lui Gh. Grigurcu însuşi… atunci când e vorba de Marin Preda sau Nichita Stănescu şcl… In honorem Gheorghe Grigurcu din Mic tratat de incorectitudine politică doamna M. Ursache scrie: „Dar slugarnic e prea mult spus despre Preda care, după tezele fără antiteze, a ameninţat vârful Puterii: „Dacă introduceţi realismul socialist, mă sinucid”. Convingeri comuniste la autorul personajului Petrini? Cât despre Nichita Stănescu, da, a fost excesiv preţuit în scop propagandistic, dar nu cred că majoritatea poemelor sunt caduce. Oricum, felul cum a ieşit din literatura proletcultă, din imageria sapei şi mistriei, zilierului şi cosaşului e un miracol şi o enigmă. De un portret în apă (cam) tare beneficiază şi Marin Sorescu. Şi-l prefer pe Gh. Grigurcu spunându-i lui Noica „monomaniacul sublim întru idee” decât „gânditorul cu bască”. Pe alocuri incizia e prea adâncă. Dar omul Grigurcu e, în realitate, foarte afabil, chiar prea politicos, prea îndatoritor. Ineleganţa nu-i şade, cum nu-i şade şapca proletară ori jiletca prea strânsă a propagandei”. În acelaşi sens e admirabilă „apărarea lui Călinescu” din Agresori, Vicitime, Martori-Certoteca, (cap. VII), în care agresorul, Adrian Marino, iese cu pălăria turtită rău. „Hotărît, Marino l-a întrecut în resentimente pe Pandrea şi în falsuri pe Zaciu. Nu sinceritatea (Zaciu nu o are) e de respins, ci reducerea la neant a tuturor. „Autorlâcul” lui Steinhardt pe tema puşcăriei îl dezgustă. De altfel, contestă întreaga literatură de închisoare, gen pentru care găseşte etichete ca falsă, afectaă, artificială. Gyr, Voiculescu au fost indecenţi în suferinţă? Teoreticianul literar ştie că nu numai indignarea, dar şi suferinţa imensă face versul. Vers care îl lasă rece, cum îl lasă rece şi martirajul din închisori. Şi declară ritos că pe el nu l-a vizitat Iisus în celulă. Aşa este, jertfa nu l-a întărit pe Marino; i-a întărit însă pe Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor, pe Mircea Vulcănescu, pe Steinhardt, pe Teohar Mihadaş, pe Andrei Ciurunga, pe…”
…„Cu rea credinţă i-a contestat totul lui Călinescu: mintea strălucită, erudiţia critică, viziunea şi gustul, mergând până la calificative ca autodidact şi amatoristic. Călinescu era un „perimat”, în afara sistemului vestic de referinţă. Gelozie profesională? Cred că da: Marino a simţit dispreţul că nu era „scriitor”. Războiul „frăţesc” între discipol şi maestru a dat din păcate rod spinos… o întreagă pletură contestatară… de la Monica Spiridon la Ileana Vrancea au tot continuat să-l „conteste”… pe G. Călinescu. Concluzia autoarei: „Călinescu rămâne irepetabil.”
Mai departe, ieşind din infern, precum altcândva Dante la altre stele, îşi va îngădui şi un respiro amiabil, scriind /atacând bunăoară Cazu/Lazu: „Eu vreau să fiu un om cumsecade”: „…după ce am alunecat, citind cele peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu şi de răutate, am căutat o lectură reconfortantă şi am găsit-o: Scene din viaţa literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de unde am decupat notula din titlu, an optzeci. Ion Lazu e cu adevărat „om de pâine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simţul măsurii, devotat.” Sunt în fond „a lumii (literare) două feţe” cercetate de doamna Ursache în acute, dar şi IN HONOREM acolo unde e cazul…O carte care se citeşte, cum e scrisă, cu pasiune, cu implicare, cu mare folos: un manual estet, dar mai ales de etică, despre contimporani… biciuind moravuri, punctând „cazuri”… ridicând pavazuri, pentru mai dreapta cinstire a literaturii române moderne şi contimporane.
