Spații culturale nr. 27 (5)

Maria PILCHIN

Victor Munteanu – un „locuitor al absenţei”
şi tăcerea ajunsă la strigătul conştiinţei de sine

Tăcerea este straniul izvor al poemelor.
(Paul Valéry)

O carte cu mai multe curţi interioare, ca un labirint, iată cum am citit volumul de poezii „Rănirea vederii”, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010, volum semnat de băcăuanul Victor Munteanu şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Bacău. Găsim în prima pagină o „introducere” în proiectul poetic şi într-un illo tempore, într-o vârstă de aur, cea a tinereţii. E prezent aici un eu scindat poetic al unui „tânăr / care a plecat şi nu mai stă la masă cu mine”, un sine al prezentului coabitant cu singurătatea la propria masă a tăcerii şi cel al ireversibilei zile de ieri. Astfel, cel plecat şi cel rămas anunţă o fractură a sinelui, o „rănire” a corpului textual, dacă am cita din Roland Barthes.
Comparatistul francez, D. H. Pageaux, vorbea în cartea sa „Literatură generală şi comparată” despre acea stranie coborâre în infernul numit tăcere, non-spus, acea uluitoare absenţă a cuvântului. Hugo Friedrich, referindu-se la lirica modernă, prezintă tăcerea drept calitatea, starea care indică gingăşia extremă, straniul uimitor în combinarea cuvintelor, un ecou sugestiv în sinea cititorului, o linişte închizând în sine viitorul şi o vorbire în pragul amuţirii. Astfel, tema tăcerii conectează acest volum de poeme la matricea poeziei universale.
Poetul Victor Munteanu vorbeşte „în limba pietrelor” la „masa tăcerii”, pe „malul tăcerii”, într-o lume în care „bântuia o tăcere”. Muţenia este dimensiunea perfectă spre care tinde proiectul auctorial al eului „singur şi hăcuit de tăcere”. Citim aici o „tăcere ce tună” cu „petarda liniştii în cer” şi cu „goarna tăcerii” ce răsună. Această stare, însă, în poemele lui Victor Munteanu nu este un fel de vorbire statică sau o simplă pauză glotică, e o ruptură, o fractură metafizică a spiritului. „Tu să nu înfigi cuţitul în tăcerea din casă”, or, această ipostază silenţioasă e un interstiţiu dintre două stări existenţiale, deloc cotidiene „până la ieşirea din viaţă şi până la ieşirea din minţi”. În versul „Bate vântul prin tăcerile mele” observăm o optică topografică a acestei stări, un metafizic al fizicului teluric, iată de ce tăcerea apare şi ca „o luptă dintre duh şi cele 5 simţuri”. Aşa cum fiecare carte reia şi amplifică tema muţeniei cosmice, poetul Victor Munteanu propune o definiţie a mâinilor care le scriu: „poeţii doctoranzi în tăcere”, deşi „netălmăcită rămâne tăcerea”, contribuţia fiecărui scriitor de¬venind infinitezimală la această transpunere cosmică. „eu la uşa surdului întrebând de mine”, intuim aici tăcerea dublului borgesian, întâlnirea cu sinele necunoscut.
Nu murim ci „ajungem la tăcere”, pare să vorbim deja despre blagiana tăcere a dispariţiei. Liniştea poate fi cea mai expresivă formă a tăcerii. Referindu-se la o legendă, Blaga zicea că liniştea e mai puternică ca o furtună. Or, în toate paginile acestui volum auzi o muzică a tăcerii, o muzică a gândului, a faptei şi a durerii. Printr-o modalitate poetică inedită e şi o poezie de transhumanţă aceasta, în care „apa îmi ia viaţa la vale”, o curgere blagiană a spaţiului mioritic. Ţinem să reproducem, în acest sens, versurile unui Ev Postmioritic: „Achiţi facturile pe apa de ploaie” după o „grindină-ntunecată de plumb”. Ultimul lexem te plasează în zona unui alt mare poet modern român – Bacovia, dar sesizezi şi ironia, pastişa existenţială a zilei care e trăieşte. Apare la o răscruce de text o imagine marială de o intertextuală intimitate bacoviană: „Mărio, scoate afară destinul, trage bine zăvorul”, intuim aici îndemnul la îndeletnicirea de a trăi pur şi simplu. Un vers-împăcare cu viaţa, cu dragostea şi cu Marele Tot.
Ştim că există, ca şi în procesul vorbirii, mai multe ipostaze ale tăcerii: tăcerea nesemnificativă – comună, rezultatul timidităţii, a dorinţei de a-ţi da importanţă, a complexului de inferioritate, a prudenţei sau cea produsă de absenţa ideilor şi tăcerea semnificativă şi spirituală – tăcerea muzicală, contemplativă, meditativă, tăcerea comunicare (starea omului excepţional), dar şi tăcerea descoperirii. La Victor Munteanu e vorba de o tăcere plină de miez, o tăcere cu tâlc. Singura experienţă a Tăcerii oglindeşte reala şi perfecta cunoaştere, orice alte cunoştinţe obiective pălind alături de ea. Înainte de a deveni prizonierul cuvintelor şi al liberei lor asocieri în fluxuri de imagini ale inconştientului, poetul a ipostaziat Tăcerea inclusă în ele, Neantul lor interior, convertindu-le în semnificaţii.
Există în această carte o optică personală, o detaşare cu ironie de sinele poetic. Vederea şi „rănirea” ei ţine de o tăcere vizuală general umană: „a închis ochiul fântânii”, un autism vizual cu „privirea rănită”, cu „tăcerea ochiului” şi unul auditiv prin „rănirea auzului”. Divinitatea e şi ea o aparenţă a existenţei noastre în care „se topeşte un dumnezeu de omăt” sau poate ne topim noi ducând „cuvântul omăt până la orbire”. Citim aici un eu în căutarea acelei salvatoare „priviri terapeutice”, dar „amintirile înlăcrămează văzul”, acel bruiaj al memoriei înrobitoare. La Victor Munteanu citeşti esteticul ca o senzaţie fizică, la el apare ideea de „viziune” poetică, sinonimă cu vedenia sacră.
Filonul temporal al acestui volum constituie o matrice ideatică: ora zilei (devreme sau târziu), zilele săptămânii, (vineri, sâmbătă, duminică), toamna ca un strigăt al sfârşitului cu „septembrie printre mesteceni aprinşi”, cu un „octombrie hohotind”, un „octombrie ce a înfrânt înălţimea prin arbori” abolit de „iscălituri de noiembrie” şi de „oftat în noiembrie” şi de anotimpurile cu bacovianul vers: „şi-i noapte şi-i toamnă”, ca şi „fanfara” şi acea toamnă în care „lumina se stinge pe lucruri”, o „toamnă ce cade pe lucruri”, cum ar cădea în păcat, cum se cade „în prăpastia timpului” dincolo de „hotarele” lui. Durata clipelor e semnul acestei căderi – un timp înrămat de alt timp, o pupa rusa temporală. Temporalul are un impact senzitiv: „vântul trăgea toamna în dreptul inimii”, e timpul singurătăţii, căci „copiii m-au părăsit într-o toamnă”, dar e singurătatea unei maturităţi paternale, un solitar al împlinirii prin urmaşi. Existenţa poetică decurge fie într-o „duminică ce îmi fierbe chipul”, o „duminică târzie” într-un „tren încărcat cu duminici”, fie într-o zi ce „se face sâmbătă”, o „sâmbătă dată la maxim”, „o sâmbătă biblică”, „o sâmbătă cronică” cea „dintre două pahare cu vin” într-o viaţă deloc sabatică. E prezentă şi „o vinere calmă” în care „îngeri răniţi fac vizite la fii omului care se aştern în pagini”, o vinere ce vine după „joia uitată într-un parc”. Există anumite posesiuni temporale în versul „proprietarul zilei de marţi”, e posesiunea iluzorie a memoriei. În aceste volume timpul este o ficţiune, o clipă ce se dilată la infinit sau la un finit imposibil, un experiment poetic cu timpul în care cititorul trăieşte exerciţiul propriei temporalităţi.
Geograficul e şi el o dimensiune metamorfozată poetic de Victor Munteanu, astfel citim: „la sud de tine însuţi”, o imagine ce pare să deformeze cele patru puncte cardinale. Citind acest text te simţi într-o ţară depărtată, însingurată şi durută. Or, citim o lume elipsă în care lucrurile sunt cumva răsturnate, făcute greşit din matca lor: „spinule, iarbă greşită”, un vers ce trădează ideea de botanică poetică în care poetul gândeşte lumea din partea cealaltă a ei. Într-o dimensiune céliniană „eu beau o bere în crâşma care trosneşte până-n „Moartea pe credit” şi chiar mai departe – până-n literatura postmodernistă a Franţei”, eul liric „mereu osândit de cei ce scriu poezii judeţene” sau „poezii balcanice” se simte exilat din poezie, dintr-o poezie geografică, fie localistă, fie regională, atunci când poezia nu poate şi nu trebuie să aibă hărţi de contur.
Un text poate fi criticat, dar niciodată egalat. Asta putem constata cu siguranţă. Putem anunţa aici încercarea de a analiza aceste poeme ca pe o (des)compunere laborioasă a ţesăturii auctoriale. Nu ştim şi nu vom şti niciodată cum au fost scrise aceste texte, un lucru ne aparţine – receptarea, metoda cea mai indicată, azi, de a citi un text, lectura şi farmecul deosebit al paginilor, iată ce asigură acea „plăcere a textului”, în formula lui Barthes!
Descoperirea, întâlnirea cu eul textual a produs, însă, cu siguranţă acea stare a fascinaţiei literale şi literare. Stilul dexterios şi metoda conceptuală a lui Victor Munteanu de a „construi” lumi poetice şi microuniversuri poematice nu pot să te lase „rece”. Unele poeme sunt scrise pentru ultimul rând şi asta uimeşte, căci atunci se produce revelaţia, „ciocnirea” de sensul artistic, care induce starea acelei fericite neaşteptări.
Fără exhibiţionisme, în vogă azi în lumea literară, volumul „Rănirea vederii” trădează discret o maturitate de viziune şi de expresie artistică, un venerabil corpus de texte poetice, în ale cărui poeme te pândeşte frumuseţea, chiar dacă e o frumuseţe durută, trăită cu toţi porii fiinţei. Frumuseţea, ca un scop poetic atins, din plin, nu poate să nu fie observată de cititor. Poezia ca o deprindere mintală, ca o încercare de dialog cu lumea exterioară, e maniera în care Victor Munteanu se apropie de text şi de universul ideilor, or, e forma universală a ceea ce numim valoare literară autentică!

Ani BRADEA

Toccata & Fugue în d minor

Într-o vară vom merge să ascultăm
un concert de orgă în catedrală.
Te voi aştepta seara, înainte de şase,
într-o zi de miercuri
(aşa sunt organizate concertele de orgă,
din iunie până-n septembrie).
Vei purta alb,
cum visele mele te-arată de fiecare dată,
o cămaşă ţărănească de in
sub care să-ţi pândesc nebunia sângelui,
aspra tunică îmbrăcată direct peste suflet,
noapte de noapte.

Vom traversa tăcuţi piaţa golită
de umbrele celor ce şi-au ucis speranţele
înaintea noastră
ţinându-le de mână.
După o vreme, mă voi opri să-mi scot sandalele
în dreptul fântânii arteziene,
umbra ta o va lua înaintea umbrei mele
şi se va lungi până dincolo
de colţul muzeului Brukenthal.
Atunci voi începe să alerg desculţă,
ca să o prind din urmă,
ritmul meu cardiac se va muta în cutia ta toracică,
fluxul tău sanguin va inunda vasele mele,
până când, istovită,
într-o străfulgerare roşie a asfinţitului,
voi recunoaşte strada mea
mutată cu vecini cu tot, într-o noapte, cândva.

În catedrală se va interpreta Johann Sebastian Bach,
Tocata şi fuga în D-minor.

Poem persan

Vinde-mi noaptea,
dincolo de ale cărei ziduri locuieşti,
şi am să-ţi fiu Şeherezadă.

Poemele abia îmi vor ajunge
până dimineaţă,
dar le voi recita pe rând,
rar, apăsat,
cu inflexiuni diferite ale vocii,
astfel că unele strofe
le vei putea citi doar de pe buze,
în timp ce pe altele,
mai bogate în imagini,
va trebui să le urmăreşti direct pe retină.

În zori le vei descifra şi pe cele
scrijelite în trupul meu,
răni nevindecate din care
încă mai izvorăşte sânge,
astfel că la răsăritul soarelui
călăul poate veni.

Dar tu vinde-mi noaptea!

Pasărea paradisului

Într-un târziu de octombrie
ne-am închis în trupul păsării paradisului
vânată de tine în pădurile Noii Guinee,
ne-am hrănit din carnea ei şi ne-am îmbătat cu sânge,
penele viu colorate ne-au fost aşternut,
din pielea străvezie,
prin care se vedea totul
ca într-o secţiune transversală la microscop,
ne-am croit veşminte.

Dar nimeni nu avea ochi să ne vadă,
pupilele noastre dilatate
împrăştiau atâta lumină
că am trecut nestingheriţi
prin mulţimea de orbi.

Ocrotiţi ca într-o seră
ne crescuseră muguri pe trup,
până spre prânz boboci rotunzi şi graşi
erau gata să erupă-n floare,
seara ne vizitau deja
fluturii şi albinele.

Dar asta a fost demult,
nu ştiu dacă mai ţii minte,
fluturii însă n-ai cum să-i uiţi,
aripile lor apasă greu pe pleoape.

Vreau să fiu ploaie

Oriunde mă îndrept
port în suflet zidul Anei,
crescut între mine
şi lumea care-ncepe dincolo de noapte.
Deasupra fortăreţei,
mai sigură ca închisoarea Alcatraz,
nu există cer.
N-a fost încă inventat pentru că
aripile nu pot străpunge piatra.
Apăsate din umeri
ele au crescut în interior şi astfel
fâlfâitul, prin trupul sleit de puteri, doare.
E cale de sânge pe toată traiectoria zborului:
sus-jos, sus-jos….

Bine că există ploaia,
e singura ce poate să mai sfarme piatra.
Nu ştiu de unde vine,
poate din lacrimile tale
care mă plâng.
Vreau să fiu ploaie,
să mă cern printre gene lungi
sub care ochiul mă imaginează,
peste buze arse de dorul sărutului
veşnic promis,
peste mâini ce mă dezmiardă
în nopţile-n care
sunt trează în alt vis.
Vreau să-ţi fiu ploaia!

Opreşte-te,
nu-mi mai citi poemul,
vei înnebuni şi tu,
mai bine aleargă la fereastră,
deschide-o şi lasă-ţi spălaţi obrajii
de stropii calzi săraţi,
plouă.

Poeme olografe

Nu ştiu să scriu poeme
decât pe hârtie,
noaptea trecută
am umplut două caiete
dictando cu patruzeci şi opt de file,
cu litere slabe, grase şi slute,
pe care le-am ucis apoi
cu linii verticale
trasate dureros prin carnea lor.

În noaptea asta
voi scrijeli în trupul meu
un volum de debut,
literele-răni
se vor vindeca pe rând
şi dimineaţa amnezică
îmi va (re)aminti
că eu nu ştiu să scriu poeme
decât pe hârtie,
în caiete dictando
cu patruzeci şi opt de file.

Mihai M. Macovei

Somn de rană

acasă într-o ramă am găsit o fotografie –
fotografia avea o rană – m-am uitat pe rană
şi am văzut ce am văzut

am închis ochii şi am văzut ce am văzut

am luat apoi rana şi am sărutat-o

între timp venise noaptea –
trebuia să dorm într-un somn de rană.

am uitat să spun:
rama era împletită din fire de stuf
fiecare tulpină avea unduirea ei
fiecare tulpină avea istoria ei

erau tulpini cu zâmbet de stele
şi erau tulpini cu buze de melci…

bine-ar fost atunci/ o noapte stelară să fie
prin care cântecul bălţii
să fie inconfundabil în mine închis

nu mai există ieşire – am zis

şi totuşi uşa s-a deschis/ şi am trecut dincolo
dincolo în camera de oaspeţi.

Neculai HILOHI

ISTORIA APOCRIFĂ A LUI MOISE (MOŞE) EGIPTEANUL

MOŞE, cel pescuit din coşuleţul smolit – lăcuit – ce plutea pe Nil păzit-pândit de crocodili… agili ce n-au apucat de mâncat decât prepuţiul aruncat de un rabi tărcat cu moralul pătat. Acum povestea începe pe mal, cu puţin înainte ca fata faraonului să se arunce în val… (întâmplare care în mod fatal ar fi făcut ca istoria să fie schimbată total în defavoarea culturii umane şi renascentiste în special). Gândiţi-vă numai ce pierdere ar fi fost – de asta şi-ar da seama orice prost, – ca MICHEL ANGELO să nu fi lucrat opera, capodopera sa, un MOŞE îngândurat cu aere de împărat conducător stimat, – un altfel de GHEVARA sculptat în marmură de Carara…
Trecem, petrecem timpul de alăptat, căpătat chiar de la cea care l-a gestat şi care se prefăcea a fi doică întâmplătoare, călătoare şi ea spre scăldat… Şi ca un făcut, puiul de plebeu (menit s-ajungă zmeu) a crescut apărat de faraoniţă, tânără domniţă la Marele Hapi unde bodigarzi erau harapii buzaţi năimiţi şi scopiţi care să nu ridice probleme la „steme” căci… fetele – se ştie că au gust fistichiu să guste în taină şi fără faimă, în odăi auguste, fără fuste, amorul mult râvnit de orice felah împuţit, sărac dar cu mari podoabe pe crac ce procurau delicii augustelor calicii florale, mitrale, după care „insul” proscrisul călătorea apoi – fără să vrea – la zeul RA, care ştergea cu buretele eretele, păcatele mari cât palatele, hachiţe, cuscute, cunoscute şi pe meleagurile mitice mioritice, curţi domneşti cu curteni mai mult decât puţin oneşti, şi despre care s-au auzit poveşti vorbite şi scobite la urechi de un mare şugubăţ cu barbă şi favoriţi încâlciţi, fistichii: vestitul MOISE CILIBI…

NOAPTEA SERTARELOR ASCUNSE

Marea pată neagră plutea pe umerii planetei roşii lăţindu-se primejdios în dauna gândurilor violete promovate şi oblojite de anii pruncului, foetosul genunii care urma să plămădească echinocţiul sateliţilor, plombă asimetrică în geometria stelară ce luneca în neant pe dâra albinoasă lăsată de putineiul vărsat al căii laptelui. Ploaia meteorică făcea deliciul zeilor degustători de Cotnari în loc de artificii pe care le socoteau efemere şi de prost gust; asta de când „vipurile” de Herăstrău împroşcau cerul Bucureştiului în cinstea „frusinelor” lor cu prilejul „când vrea ea” pen` că el plăteşte toate tunurile nopţilor albe reflectate în lacul plin de broaşte speriate de moarte ascunse în mâlul sapropelic săptămână de săptămână altfel (zic ele – frusinele -) nu-i chip de menaj, ci de manej unde zburdă în draci iepşoarele în călduri… Baronii duri umflaţi, îmbuibaţi beau şi tocmesc ori năimesc averi mobile (chanson de geste) cad indigest la hârciogari miliardari cari n-ar scăpa nici o para din teşcherea şi dumneata care trudeşti pân’ te sleieşti cu fălci în cleşti ca pe Dudeşti şi te-ofileşti sugând din deşti’, iar dumnealor „muncind” cu spor, chiar inodor, duri şi umflaţi, plini de cârnaţi şi cu tartar la matz ca oarecând la hopa popa Otto Katz cu tărăboi în plin război, un jovial ca Blaise Pascal ce nu postea şi nici ruga dar tot mânca numai de „harţi” după care se pare cu drag trecea pe harţag şi cu palme-sudalme ot andere blagoslovenii ce pe capul bravului soldat Sweik cădea, dar care şi el la rându-i împuşca inamici imaginari cu dopuri în tavan de la sticlele cu vin cu care cucernicul părinte îşi oficia serviciul lui divin… Eu, cu vestea povestea mai mult nu vă ţiu, fiindcă umblând şi ades răscolind prin blide ştirbite multe neofite şi chiar nepoftite, deşi rămas viu uite-mă scăpat (ca prin urechi de ac) urcat pe arac susţinut de-un drac îmbrăcat în frac şi împeliţat, care mă-mpingea şi batjocorea: „cneazule de Bug, cu rât ignifug şi rude-n Chitai eu ştiu că fumai ţigări „intim-club”, dar ca ageamiu (Tănase Scatiu) cumperi „aflangiu”… ca un moftangiu, că-ţi cunosc sorocul cum te joci cu focul: la trabuc ajungi minte-n poale lungi… şi copii transfugi negustori de blugi la corp buturugi cunoscuţi ca hoţi „and” mari patrihoţi aleşi de popor ca cozi de topor şi cu „vot” în qvor…
Maclai Neculai (pe haine cu scai) musteaţa pe oală şi cu traista goală mălai nici un pic la bietul calic coadă la ibric la vorbă peltic pe fond de nimic şi ca să ai spor îţi cumperi motor…

Ionuţ CARAGEA

AFORISME / DEFINIŢII

Adevărul – sufletul rezidual al gîndurilor abisale.
*
Amintirile – florile de pe mormîntul clipelor nepreţuite.
*
Crucile – pansamentele de pe faţa pămîntului.
*
Cuvintele – decoraţiile obţinute în războaiele minţii.
*
Amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.
*
Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului.
*
Dorinţele – voracele creaturi ale fluviului Sînge.
*
Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci cînd speri să prinzi pasărea-n zbor.
*
Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi, pînă rămîi fără lacrimi.
*
Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.
*
Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămîne niciodată corigent la capitolul dragoste.
*
Dragostea – focul mocnit pe care aruncăm din cînd în cînd cîte o speranţă… ca pe un lemn putred.
*
Iubirea – miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorînd infinitul.
*
Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
*
Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca cel mai folositor răspuns?
*
Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.
*
Enigma – corabia care se scufundă în lacrima infinitului.
*
Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
*
Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o pot împărţi cu tine, nu pe cei care sînt dependenţi de fericirea ta!
*
Iertarea – preludiul infinităţii în doi.
*
Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine.
*
Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gîndurilor.
*
Cea mai ucigătoare otravă – lacrima pură.
*
Lumea este un imens cub Rubik în mîinile unui bătrîn orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.
*
Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori.
*
Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri…
*
Oasele mele sînt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.
*
Sînt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decît să fii conştient de propria nebunie?
*
Nebunia – rana profundă a lucidităţii, ajunsă la lipsa de coagulare a gîndurilor.
*
Omul – fluturele rămas în coconul viselor nesfîrşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor.
*
Precum oamenii de zăpadă, înfruntăm căldura inimilor din jur, căutînd sensul altor anotimpuri.
*
Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
*
Omul care nu-şi găseşte locul în starea de meditaţie este omul care fuge de conversaţiile cu sufletul său.
*
Oamenii – dispersia luminii în picăturile de sînge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.

CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA
CENTRUL CULTURAL BUCOVINA
prin
CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE SUCEAVA

FESTIVALUL-CONCURS NAŢIONAL DE LITERATURĂ „REZONANŢE UDEŞTENE”
ediţia a XVIII-a, 2013

Consiliul Judeţean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina, respectiv Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Crai Nou Suceava, Primăria comunei Udeşti, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” şi Complexul Muzeal Bucovina, organizează ediţia a XVIII-a a Festivalul-concurs de literatură „REZONANŢE UDEŞTENE” , în perioada 24 – 26 mai 2013, la Suceava şi Udeşti.
MENŢIONĂM CĂ ÎNCEPÂND CU CEA DE-A XVII-A EDIŢIE, FESTIVALUL LITERAR „EUSEBIU CAMILAR – MAGDA ISANOS” DE LA UDEŞTI ŞI-A SCHIMBAT DENUMIREA ÎN FESTIVALUL-CONCURS DE LITERATURĂ „REZONANŢE UDEŞTENE”.
Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul creatorilor din literatura de astăzi şi se va desfăşura pe trei secţiuni: poezie, proză scurtă şi reportaj literar.
Festivalul se desfășoară sub egida Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu”.

R E G U L A M E N T

1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice.
2. La concurs pot participa autori de orice vârstă, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.
3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa:
Centrul Cultural Bucovina,
Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava
Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228
4. Lucrările se trimit până la data de 22 aprilie 2013. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică.
5. La secţiunea poezie, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci şi maximum zece poezii. La secţiunea proză scurtă, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum o proză scurtă şi maximum trei. La secţiunea reportaj literar, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu un reportaj de maximum cinci pagini.
6. Un concurent poate participa la toate secţiunile.
7. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „REZONANŢE UDEŞTENE”, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete udeştene”, volum editat pe suport electronic de Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava din cadrul Centrului Cultural Bucovina.
8. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 17 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea Concursului, care vor avea loc la Suceava şi Udeşti, între 24 şi 26 mai 2013. Manifestările vor fi cuprinse in cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu” și vor consta în lansări de carte, şezători literare, recitaluri de poezie, recital cameral, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură cazarea şi masa. Transportul va fi suportat de laureați și invitați. În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 20 mai 2013, pentru a face rezervările necesare.
9. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, poeţi, prozatori, redactori şefi de reviste literare, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
10. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării.
11. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii:

POEZIE:
Marele premiu „MAGDA ISANOS” , Premiul I, Premiul II, Premiul III
Premiul „CONSTANTIN ŞTEFURIUC”
PROZĂ SCURTĂ:
Marele premiu „EUSEBIU CAMILAR”, Premiul I, Premiul II, Premiul III
REPORTAJ LITERAR:
Marele premiu „MIRCEA MOTRICI”, Premiul I, Premiul II, Premiul III

Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale unor reviste literare.
Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica Steiciuc;
Manager,
Petre Horvat