Spații culturale nr. 27 (4)

Petru SCUTELNICU

Fiorduri

prin fiorduri se înserează vitrinele
când vine octombrie se întristează
trenurile de navetişti
copacul adună pirită
din mireasma oraşului

Cuvinte

patrie tristă
cuvinte de nichel înconjoară toamna
într-o noapte au desfermecat pădurea

gânditor în rezervaţia de cuvinte
te înconjoară iarna definitivă
vei importa marfare
cu lavandă şi paciuli

Brumă

e toamnă până la os

foşnesc ape ciudate
sate amorţite de teamă şi brumă
pleacă în istorie dincolo de Brătila
spitalul judeţean tremură pe la colţul secţiei de oncologie
urme de parfum violet şi sfârşit de lacrimă

prin labirint se aude un lup de cristal
ca o sentinţã medicalã
e prima duminicã a lumii dintâi

IANUARIE

ninsoare de rutină
tristeţe de staniol
porumbeii copilăriei s-au rătăcit
după colţul străzii
tata s-a rătăcit după un colţ de moarte

TRAMVAIUL

frica se căţăra pe geamul spitalului
beteală şi îngeri
printre perfuzii la reanimare
la semnalul următor e toamnă şi un sfert
înserarea desfrigura violetul

REZERVA 5

poemul se înstelează
cioburi de ger în nopţi
de culoarea tutunului
uneori fulguia câte un înger

Poveste de iarnă

scânteiau infirmiere
la spitalul din Copou
într-o seară de mătase
calc pe ultima silabã
când prin ochiul tãu adorm
popoare migratoare

Tandreţe

caracatiţa sticloasă
prin teama ghimpată
se face toamnã într-un ziar
de provincie
anotimpul trece strada
curge sufletul înfrigurat
si malurile lui despart
oraşul in două

ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ

privirea ta incurabila se încolăceşte de gâtul trecătorilor
puneam la cale
zăpezi scânteietoare
seară de metaxa
decupam rechini de staniol
şi ninsori de absint

RUMURI ŞI STRĂZI

de un ruginiu foarte furtunos
o dimineaţă colţuroasă
o norvegie se dezgheaţă
la staţia Aviatori
încâlcit în orele de cianură
pe strada disperată

Tristeţea unei clipe

era seară la anticariat
ne durea o patrie bolnavă
muzică moale peste spital
picãturi de ger i-au găurit copilăria

Adresă de spital

îţi vine sã-i dai numele tău
unei toamne târzii
dintr-o melancolie torenţialã
în zăpezi restante o amintire
pe inima limpede
se toceşte primăvara

DIMINEAŢĂ

pe geam o iarnă cleioasă
tristeţea ta aurie mătura străzile
cu numele rătăcit
cu numele obosit
cu iarna pe urmele noastre
ni se tocea zăpada din privire

Viroză

într-o dimineaţă antiseptică
predicatul iese din manuscrise
se face iarnă în cărţile de liceu
mai ales toamna coboară un poem
în biografia mea

POVESTE

pleacă taxiuri spre toate visele lumii
gările adorm ori se rătăcesc
voi coborî în iarna viitoare
îţi cheltui moartea până la ultima zi

DREPT LA REPLICĂ

gările au părăsit oraşul
mai umbli desculţ prin poem
cu ţara pierdută în azilul de bătrâni
cartierul duhneşte a singurătate
o scrisoare îmbătrâneşte brusc

PASTEL

o iarnă în formă de verb
dintr-o noapte ce mai fumegă
pe dungă de stea călătoare
prin oraşul meu umblă porumbei
prin bulboane de tăcere

Melancolie provincială

s-a făcut târziu
într-un autobuz la Bacău
s-a pensionat preşedintele tribunalului
care ne cerea viaţa
sau abonamentele la control
o bodegă amară
şi seara prinsă-n menghină
ninsori de alcool
pe muchie de viaţă

Scrisoare la vreme de seară

Cuţitul de argint
este o stradă
sau o tristeţe
bezna hohoteşte prin fereastră

Vocea poetului

platină în triajul gării Bacău
prin artere îmi circulă
o copenhagă de iluzii
iarna era de aspirină de catifea
de penicilină
Danemarca şi frigul de cuarţ
mângâind poezia
ca pe un pumnal

Momente

din casa atinsă de spaimă
rămânea numele tău furios
privirea ta răzvrăteşte o tornadă
în oraş
primăvara încetineşte
prin labirintul de şampanie
dimineaţa la opt şi un sfert
e singurătate
până la etajul patru

Pictură

tramvaiele palpau cartiere târzii
o stradă colţuroasă
trecea printre elegii
oraşul expirat
printre cartiere de spaimă
la Teatrul Bacovia
eram pe trei sferturi trişti

Lecţia de matematică

figurantul dintr-o piesă oarecare
buimăcit de o rafală de singurătate
printre flori de catifea
şi logaritmi în baza doi
prin ceaţă vicleană
de martie
ochii tăi de pirită
nici o toamnă nu mai trage la peron
în oraşul pălmuit de nepăsare

Republica poemului

mi-e toamnă acum până la suflet
până la genunchi până la brâu
din camera cristalină
intram în iubire ca-ntr-un ocean înfiorat
moartea ostenită destramă
amintiri dintr-o patrie năucă

Manifest

oraşul
colindă prin cărţi
şi prin basme de mătase
primarul răsfoieşte vise în sala de şedinţe

Canton

ucenicul orfan
din noaptea cu arlechini
furişat într-o ţară amară
un canton demolat
am strâns câteva duminici
într-o haltã disperată
cu melancolia însângerată
pleacă taxiuri spre toate visele lumii

Magazinul

magazinul a cucerit oraşul
o iarnă grea ca un ţipăt
seara roade temelia casei
trăiam în poezia asta pe muchie de cuţit
la cinematograful din viaţa obligatorie

Florin Dochia

Inanna, 6

vii la mine albă, plină de dorinţi,
te dezbrac de ceţuri, îţi desferec visul,
pui în jurul nostru aure de sfinţi,
eşti lumină toată, parc-aş fi promisul.

prind în palme jocul piersicii fierbinţi –
ai ascuns cu grijă-n sâmburi paradisul –
nimeni nu-mi va da treizeci de arginţi
ca să-mi cumpăr vina şi să fiu proscrisul.

mă înfăşori în spaimă, mă sfâşii în dinţi,
mă înveţi ce-nseamnă bezna şi abisul,
mă iubeşti în taină, mă urăşti, mă minţi,
eşti mereu călăul şi eu sunt ucisul.

Inanna, 6

tu viens vers moi blanche et juste pour être désirée,
je te déshabille de brouillards, je déverrouille ta rêverie,
tu mets autour de nous des auras sacrées,
tu es lumière toute entière, je serais ton promis.

j’attrape dans mes paumes le jeu de l’abricot ardent –
tu as soigneusement caché dans son noyau le paradis –
personne ne me donnera trente argents
pour pouvoir racheter ma coulpe et devenir le proscrit.

tu m’enveloppes en terreur, me déchires entre tes dents,
tu m’apprends les ténèbres et l’abîme muet,
tu m’aimes en secret, me haïs et me mens,
tu es toujours le bourreau et moi, le tué.

Versiune franceză de Laura Șerban

Victor MUNTEANU

INTRAREA ÎN SINE

A nins până la trei dimineaţa
şi s-au înfundat toate drumurile
pornite demult să mă scoată
la un liman.

A viscolit toată noaptea până la capătul minţii –
troienile-au astupat cimitirul cu vrăbii cu tot,
temelia casei a început să strige din încheieturi

şi niciun drum nu mai ajunge la mine.

CÂNTEC DIN ALĂUTĂ

Fereşte-mă de răul pe care nu vreau să-l fac
de vorba scăpată din hotarele firii
ce mă arată cu degetul
de bătăliile pierdute între hotarele numelui meu.

Pune frână cuvântului ce mă scoate pe drum
Şi mă izbeşte de oameni, de păsări, de umbre –
cuvântul ce se furişează ca un câine flămând
din străfundul sinelui.

Pune pază gurii din care ies vorbele-n haită
să mă vândă ca pe un sclav.

Trage, Doamne, clopotul prin toată casa lăuntrului meu
să se scuture sufletul de toată rugina.

FĂRĂ DREPT DE APEL

Azi mi s-a dat ultimul termen:

tot ce-am clădit într-o viaţă s-a prăbuşit!
Căci am judecat ceea ce nu este al meu
Şi cu vorba am ucis şi cu gândul.

Dar unde ajunge ţipătul ce mi se afundă în suflet?

Doamne,
în ce colţ al sinelui meu te-ai ascuns
de nu te văd decât prin durere?

Purtător de umbră am devenit şi de frică.
Din trufie
am căzut cu inima-n drum!

TÂRZIU

În locul cuvântului „moarte” am plantat un cireş
pentru a ţine amărăciunea în fructe.
Din zilele lui m-am hrănit ca dintr-o privire ce minte
Împingând timpul la o altă adresă.

În locul cuvântului „moarte” am plantat un cireş
ce-a crescut până la marginea vremii.

Azi mă feresc de mine însumi încet
pentru a ocoli un adevăr ce mă paşte.

LACRIMI FĂRĂ STĂPÂN

Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi din octombrie,
oricât ai bâjbâi cu mâinile oarbe de frică
şi lumina din tine oricât ar fi de adâncă.

Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi nicăieri –
oameni şi lupi au mers pe ea şi n-au mai ieşit.
Nu lipsa de capăt mă înspăimântă, ci seninul de toamnă
ce nu mai poate intra în niciun cuvânt.

PAŞI PE ALEE

Îl caut pe cel ce mi-a semnat viaţa cu un urlet de lup
şi-a fugit din zilele mele.

Sunt cât se poate de singur şi caut un om
cu privirea ce smulge cuvântul din teacă,
un om ce şi-a uitat în mine tăcerea
şi-acum vreau să şi-o ia înapoi.

SCADENŢĂ

Tot mai dator devii cu fiecare zi cheltuită
tot mai bun de plată la capătul zilei,
la inventar – şansele pe care le-ai risipit
rătăcind prin părerea de sine.

Vică, vremea nu mai stă la cheremul speranţelor tale:
ca o suliţă-nfiptă-n numele tău va fi
clipa în care va trebui să dai socoteală!

TE ÎNTREB: ÎNŢELEGI?

Astăzi mi-am pus mâna pe inimă
să văd dacă sluga este egală stăpânului –
dacă singurătatea le arde în palme cu-acelaşi ţipăt
şi dacă doi talanţi pot fi mai mult decât unul.

Astăzi am rămas cu toate zilele-n drum
şi cu faţa îngropată în lucruri
să văd dacă tăcerea ochiului meu este aceeaşi
cu răbdarea din lacrima Lui.

LIBERTATE PLĂTITĂ POSTUM

Toate merg pe traseul ce li s-a dat:

asfinţitul ascultă de ziua ce-a obosit,
câinele de grija stăpânului,
depărtările ascultă de aştrii pe care-i măsoară.

Până şi piatra pe care-o arunci
ascultă de direcţia ei.

Niciun glonte n-ajunge unde vrea el.

Numai mie nu mi-ai pus frâie la inimă, Doamne!

EPOCĂ

Literatura începe cu cei pe care nu-i voi citi niciodată
din lipsă de timp.
în limba română nu se poate muri triumfal.

Cei pe care nu i-am citit vor îngreuna viitorul,
iar la baza scrisului vor sta
cei despre care nici nu mi-am închipuit că există.

Adevărata literatură stă în afara celor 24 de ore:
ea este ceea ce a rămas
după ce am uitat tot din ce am citit!