Propoziții pretențioase – Alezaje
Meciuri. Câte?
Numărate trei. Primul aproape de celebrul Ilie Dobre, întâmplat la Râmnic pentru un joc de cupă (nu pricep de unde ideea; totuși, deși sunt peste patruzeci de ani de atunci, am o vagă amintire a gloriei (sic) locale; am impresia chiar și de existența prin arealul buzoian a unei întâlniri cu o echipă străină – italiană?), printre unicatele orășenești. Al doilea pe la începuturile carierei profesionale de sunetist. Al treilea, cesta cu nervul iritat cât să mă las prins în mrejele alexiei momentane de mai (octombrie) acușica. După cecitatea verbală, algezia obișnuită de fiere – cică ficatul nu doare; dar nici bine nu-ți este -, câte o înțepătură pe secundă. Terminarea minunării și întristării nu m-a împiedicat (mă și mir cum de nu m-am împiedicat) să nu ,,admir” parte din melanjul pietrișului cu asfaltul (alianță de tipul vasal-suveran; ghicirăți cine deține pe trotuarul stadionului superioritatea), cu tălpile, să găsesc inutil grilajul ce împrăștie în cele patru zări cei câțiva huligani de conjunctură, pitici, tătici târzii, sau holtei bătrâni, și bunici, veniți să dea uneori un aer de ,,mondial” banalei bășici de oaie – deh, cică țurca-i pe la mare și mitră și însuși Nichita, în vers clasic rimat, i-a dedicat o poezioară zglobie – în stalul metalic dinspre bărășteni. Mici schimbări de acoperiș la cea de a doua casă întâlnită în cale – s-a pus țiglă metalică și tot n-am aflat cum este ticluit acoperământul misterios -, a dispărut imobilul unde era vulcanizarea și s-au asfaltat cam toate ulițele. A! O mașină a intrat intempestiv de pe sensul spre București în curtea Ocolului silvic…. Mă așteptam la ciurdă pe trotuarul din fața magazinului, la iscodiri pe sub pălării și mustăți. Defel. Treapta pe care este ridicată clădirea era ,,curată”. Uși și geamuri de termopan, galantar-frigider, rafturi…. Doi ochi aruncați peste și prin ele, două plăcinte – ,,Sunt de… azi?” către bruna gestionară -, o pungă de covrigi și… o apă Borsec la 1,5 litri…. Întoarcere victorioasă, auto chestionare de ce n-oi fi mâncat înainte, echipă câștigătoare, livrare întârziată la serviciu.
Însă lucrarea la prietenul domnului Mustățea ne interesează. Pe partea opusă lui Zache o casă cu etaj, cu acoperiș ascuns, pe lateral înclinat, cu scurgere prin două fante în zid. Singura lucrare în acest gen, bănuiesc, din oraș. Fante de patru metri lungime – cum le alezară meșterii, numai ei ne pot dezvălui secretul; și cu ce scop s-au ,,alintat” – prin care trec rândurile de tablă și ies cam de o palmă la streașină. Curte între cele două clădiri. Impresie din stradă că se poate sta ușor peste o platformă…. Greșită. Bucata de zid cu ușă de acces este doar ce se vede. Întrebări pentru tata de cum ne urcăm, cum montăm jgheaburile, cum punem ștuțurile. Scara extensibilă, însă destul de pipernicită, abia ne-a ajuns ca să putem urca. Fiindcă nu doar baza avea nevoie de o preluare a apelor, ci și aticul se voia acoperit, pe alocuri bombat din pricina finisajelor neglijente.
Începutul ar fi putut fi altul. Știulei ne-a chemat pentru glafuri la perete și montarea unui jgheab și două aruncătoare la stradă. Idem și în spate.
Promisiuni retrase și de fosta soție a farmacistului Porumb. O ,,șandrama” lungă și îngustă. Abruptă. Și-am zis în sine că nu este de noi.
