Spații culturale nr. 27 (1)

EDITORIAL

Valeria MANTA TĂICUȚU

Timpul, pururi trist…

De la o vreme, au început să se audă tot mai distinct vocile filosofilor, sociologilor, psihologilor care cer întoarcerea spre ceea ce am fost, adică oameni trăind în timp sacru, în spaţiu sacralizat, cu deprinderea de a înţelege prin filtru mitic universul înconjurător. Fără întoarcerea la rădăcini, la mituri, la nevoia de a transforma în sacrament rutina cotidiană, şansele de supravieţuire spirituală se reduc; rămânând fiii unui Cronos profan, vom fi înghiţiţi de propriul nostru tată, nerămânându-ne nici măcar speranţa copleşitor-salvatoare că ne vom putea reîntoarce, că moartea nu-i decât un nou început. Cum bine observa Cioran, suntem lipsiţi de estetica morţii, înţelegem moartea ca pe o cufundare în haos şi neant, de aici agăţarea disperată de clipă, de timpul limitativ-profan şi slut pe care ni l-am hărăzit noi, nu Dumnezeu, de aici criza şi disperarea, de aici sentimentul tragic al ireversibilităţii şi al inutilităţii.
Uitându-ne originile, am uitat concomitent şi miturile care dădeau semnificaţie şi sens planului ontologic. Afirmaţia că suntem „oameni istorici” vine din pură vanitate, e ca şi cum n-ai vedea pădurea din cauza copacilor; căutând în adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ar trebui să găsim acolo lipsa de importanţă pe care „omul arhaic” o acorda istoriei, şi, dacă n-am putea-o retrăi, dacă n-am putea-o ridica la rang de principiu organizator al existenţei, măcar să ne asigurăm un minimum de perspectivă/detaşare. Aceasta ne-ar putea salva, aşa cum, în eseul lui Camus, Sisif este în final salvat/fericit, pentru simplul motiv că tinderea spre ideal – aşezarea pietrei pe creasta muntelui – este mai importantă uneori decât realizarea, în termeni cuantificabili, a idealului.
Omul modern – înţelegând prin „modern” pe trăitorul într-o societate civilizată, evoluată tehnic, computerizată etc. – se foloseşte tot mai frecvent şi din abundenţă de clişee în comunicarea / pseudocomunicarea cu ceilalţi. Unul dintre clişee se dezvoltă în jurul noţiunii de timp ca durată limitativă a acţiunilor şi a existenţei în sine, deşi proiecţia limitei şi asumarea ei tragică lipsesc aparent din orizontul cotidian. De câte ori nu auzim şi nu spunem: „n-am timp”, „nu ştiu cum trece timpul” sau, mai sofisticat, „eu cumpăr timp, nu vând”? Prima semnificaţie a acestor clişee este scuza, justificarea, fie în cazul nonacţiunii şi al noncomunicării, fie al amânării unor gesturi preponderent sociale; în definitiv, fiecare trăieşte pe cont propriu o criză de timp, aşa că sistemul de referinţă coincizând, există şi garanţia credibilităţii şi a speranţei că ceea ce nu se face ori se amână numai, până la un moment dat, poate fi reluat fără probleme. Lipseşte aici, evident, conştiinţa degradării oricărui element mundan sub acţiunea erodantă a timpului, pentru că timpul nostru este unul istoric, profan, nicidecum sacru, cosmic, ciclic repetabil. Autoînşelarea vine din confuzia de planuri şi din lipsa de reflexivitate; fiinţând într-un timp liniar – deci ireversibil – şi nu într-un timp ciclic, nimic din ce-am lăsat în urmă nu mai poate fi regăsit calitativ intact, descoperirea – tardivă – conducând, evident, la o adâncire a crizei existenţiale.
Trăirea „cu ochii pe ceas” este absurdă, nefirească şi, în final, sursă de tragic, îmbolnăveşte fiinţa umană prin acţiune insidioasă şi are rol restrictiv asupra libertăţii de acţiune şi de exprimare. Obligă la stabilirea de ierarhii, de „bugete temporale”, la eliminarea radicală a ceea ce pare nesemnificativ pentru moment, înlăturând, de fapt, privirea în perspectivă şi, ceea ce este mai grav, zăbava asupra scopului acestor zbateri în cuşca timpului. Bolnav şi prizonier al propriului ritm temporal, amăgindu-se că este „om istoric” şi „creator de istorie”, omul contemporan este. de fapt. un sclav al timpului profan, al unei convenţii pe care o trăieşte cu cea mai mare seriozitate, uitând cu desăvârşire că a ajuns robul propriului monstru fabricat pentru a-şi ordona cumva haosul ontologic.

Radu CÂRNECI

„Pro amicitia“

Un cavaler al cărţii: Henri Zalis

Adevărații, bunii oameni de cultură au ceva numai al lor: iubirea de frumos. Sintagma trebuie înţeleasă în ideea anticului concept platonician despre adevăr, la care se accede pe calea binelui şi a frumosului. Aşadar, se poate pune un „aproximativ” semn de egalitate între adevăr şi frumos. Dacă la aceste tainice valenţe sufleteşti, Creatorul mai adaugă, din inepuizabila-i bogăţie, stropul divin al talentului, vom avea de-a face cu personalităţi complexe ale literaturii, artei sau ştiinţei care vor contribui la permanenta împlinire şi înnoire a culturii şi civilizaţiei unui popor, a umanităţii, deci. Înţelegându-şi chemarea, cultivându-şi-o printr-o strădanie adâncă, harul va înflori şi va rodi, dăruindu-se semenilor cu statornicia luminii.
Henri Zalis face, fără îndoială, parte din binecuvântata tagmă a acestora, iar generaţia sa (care-i şi a noastră!) a dat literelor române o nouă deschidere a creaţiei în anii ’60 –’70, faptele artistice ale acesteia egalând strălucirea celei dintre cele două războaie mondiale.
Născut în Bucureşti, la 21 mai 1932*), din părinţi veniţi din Moldova, a absolvit Facultatea de Filologie în 1955 şi, tot aici, în 1972 obţine titlul de doctor în „literatura comparată”.
Liric în fiinţa sa, Henri Zalis scrie poezie, proză eseistică, traduce din literatura francofonă şi nu numai, risipindu-se cu hărnicie în permanente activităţi culturale în ţară dar şi în străinătate. Astfel, ţine prelegeri în Franţa (între 1976-1986) la universităţile din Limoge, Nantes, Poitiers, Rouen, Montpellier; în Elveţia, la Lausanne ( 1979, 1980, 1990); în Germania (între 1981-19839 la universităţile din Marburg şi Freiburg; în Italia (bursă Vega) la universităţile din Padova şi Catania (1986).
Cultura temeinică, harul vorbirii alese, originalitatea ideilor expuse au făcut din periplurile sale literare adevărate servicii de ambasador al culturii române. De altfel, guvernul francez, apreciindu-i spiritul doct şi ataşamentul faţă de mişcarea francofonă, l-a distins cu „Les Palmes Académiques” în rang de Cavaler ( 1985). La rându-i, Academia Română – secţia Filosofie-Estetică – i-a acordat, zece ani mai târziu, premiul „Ion Petrovici” pentru volumul „Tudor Vianu”, eseu monografic – semn de adâncă preţuire şi admiraţie pentru marele său profesor. Se cuvine să mai notăm câteva titluri ale acestui excelent scriitor-cărturar, valoroasa contribuţie în genurile respective: „Gustave Flaubert”, studiu monografic-1968 (reeditat în 1979); „Aspecte şi structuri neoromantice” 1971; „Sub semnul realului”, eseu despre naturalismul european (recenzat şi în Franţa, în „Les cahiers naturalistes” şi în „La revue de littérature comparée”, în anul 1980 şi, respectiv, 1982), „Estetica imperfecţiei”- 1979; „Valori de referinţă în critica şi istoria literaturii românească”- 1991. Mai amintim cu plăcere câte ceva din creaţia-i literară propriu zisă, astfel: „Acoladă”, versuri -1980; „Mai aproape de amiază”, nuvele – 1981; „Până la capăt”, roman – 1982; „Strălucirea cristalului”, roman – 1994. Şi, în sfârşit, ca o preocupare specială, traducerile sale din marele scriitor elveţian Ch. Ferdinand Ramuz : „Aime Pache, pictor din Vand” (1980); „Viaţa lui Samuel Belet” (1987); „Aline” şi „Jean Luc persecutatul” (1991); toate romane de mare frumuseţe, apărute la Editura Univers.
Sigur, în cazul lui Henri Zalis (ca şi al altor scriitori, desigur!) pe lângă talentul, fără de care nimic nu se poate în arte, este vorba de o muncă îndârjită, de un program cultural ferm, urmărit şi înfăptuit zi de zi. Nezgomotos, dar de o demnitate de neclintit a demersurilor sale literare, vizând, în final, îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural şi impunerea în faţa lumii a spiritului românesc. Biblioteca, oaza lui de frumos şi bine, este, în acelaşi timp, cetatea în care guvernează adevărul, şi unde acest Cavaler al scrisului se autodefineşte exemplar.
La toate acestea trebuie adăugată exemplara-i calitate de prieten, fapt pentru care micul poem ce urmează i se dedică.

Despre prietenie

Prietenia-i ca durerea:
de s-a topit, nu mai exişti!
dar de-o păstrezi, mai dulce-i mierea,
şi se-nsenină ochii trişti!

Ea e mai mult decât iubirea,
e nobil sentiment în sus,
e preţuire dând putere
şi-nvingător, îi eşti supus!

Prietenia-i drept oglindă:
privindu-te, priveşti la cel
ce-n suflet tainic te colindă:
el e în tine, tu în el!…

O flacără-i Prietenia
tăcut arzând, purificând,
îmbogăţindu-ţi armonia
de care cugetu-i flămând.

Păstrează, dar, ca o comoară
Prietenia – chip divin! –
şi inima-ţi va fi uşoară
iar traiul îţi va fi deplin.

Buc. feb. 2013

Valeriu SOFRONIE

„UN ACT GLOBAL DE NEDREPTATE”.
Procesele lui Nae Ionescu și Mihail Sebastian

Motto: De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un ,,model”, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă celor ,,șapte ani din casa Cuvîntului”, cei șapte ani de ,,noroc nemeritat” și de ucenicie pe lângă ,,stăpânul” său, Nae Ionescu.

Poziția metodologică. Tot ceea ce se afirmă sau se dorește afirmat despre viziunea politică a lui Mihail Sebastian trebuie să fie limitat de o constrângere factuală: poziția sa nu a fost a unuia angajat în vreo bătălie politică. Aşa cum declară la pagina 202 a Jurnalului său indirect, nu voia ”să fie un luptător social, ci numai un om care gândeşte – şi poate un scriitor” . Eu cred că scriitorul a rămas fidel întreaga viață acestui ideal. Dacă a luat atitudine, a făcut-o numai în calitate de fiu al epocii sale, de om care gândește și își traduce în cuvinte aceste gânduri. Vorbind de atitudinea sa față de scena politică a momentului, nu pot să nu adaug că Mihail Sebastian a fost o ființă autonomă și nu „sclavul” opiniei cuiva, oricât de dialectic-hegelian ar fi sensul în care este făcută afirmația. În temeiul acesta, afirmația Martei Petreu, dacă nu ciudată, atunci în mod sigur îmi pare jignitoare la adresa unei persoane care, la numai 20 de ani, se dovedea a fi nu numai deplin lucidă, dar și stăpână pe judecățile sale: „Mi se pare limpede că, atunci când admirăm un articol de-al lui Sebastian, există riscul ca ideea, alteori chiar și formularea, să se găsească întâi în publicistica lui Nae Ionescu ”.
Pe de altă parte, teza hermeneutică conform căreia „contextul creează textul”, mă obligă să mai spun ceva: nu-l putem judeca (critic, nu juridic) dincolo de epoca al cărei fiu („copil”) a fost. Înainte sau deopotrivă cu gândurile-i proprii, Mihail Sebastian a fost și un rezonator al Zeitgeit-ului său. Evident, asta nu-l disculpă în cazul în care acțiunile sale l-ar încrimina, dar ni-l explică mai bine și mai firesc, fără ca noi să-i atribuim ceva ce nu i-ar aparține de fel. În felul acesta, una este să ți se spună că ești „antidemocrat” la 1930, și cu totul alta în 2012. Mi se pare destul de limpede că, deși cuvinte identice, ele nu acoperă și noțiuni identice. Democrația de azi nu este cea de acum aproape un secol, iar opțiunea de a fi antidemocrat la vremea aceea este, dacă nu mai puțin condamnabilă, atunci cu siguranță mai ușor de riscat.
Faptul. Mihail Sebastian a fost un evreu care s-a vrut român, conștient fiind că, oricât de asimilat cultural s-ar dori, nu va înceta să fie și purtător al tradiției iudaice. Pentru că a îndrăznit să dorească aceasta și și-a înfățișat sincer în De două mii de ani… drama căutării de sine, a ajuns să fie ținta unor atacuri venite din toate părțile spectrului politic și etnic interbelic: de la extrema stângă și până la extrema dreaptă, de la români la coetnicii săi iudei. Pentru că a scris în paginile unui ziar, considerat de extremă dreaptă și antisemit, articole polemice la adresa unei societăți neputincioase și a reprezentanților săi incapabili să fie purtătorii mesajului de schimbare al noii generații, Sebastian a devenit ținta unor atacuri pornite din anii recenți și venite din partea unor critici care i-au adus acuza de antidemocrat. Prezentul nu l-a iertat, viitorul nu l-a uitat.
Acuzațiile. Dincolo de orice pretenție de infailibilitate, rămâne totuși problema: Care a fost vina lui Mihail Sebastian? Atacul la adresa lui Mihail Sebastian, venit din partea contemporanilor săi (anul 1935) a fost declanșat de apariția romanului De două mii de ani.., roman prefațat de Nae Ionescu la insistența autorului. Atât de promițătoare sub aspectul potențialului de supunere la critică a devenit alăturarea roman-prefață, încât nici în ziua de astăzi nu putem concepe romanul fără prefața naeionesciană sau invers, fără a prejudicia semnificația dobândită de fiecare membru al binomului. Dacă lucrurile stau așa, înseamnă că cele două întreprinderi culturale, luate împreună, au devenit expresia unei anumite caracteristici esențiale a acelei epoci. Dacă nu ar fi exprimat decât un accident, cortegiul luărilor de poziție n-ar fi fost decât un semn al relei-voințe a protagoniștilor. Dar luate împreună, ele au reprezentat mult mai mult decât un fapt cultural. Au reprezentat un fapt istoric. Momentul Sebastian a fost cel al unei clarificări. Iar dacă nu al unei clarificări, atunci în mod cert al unei luări la cunoștință de către societatea românească interbelică a unei anomalii anatomice.
Cum spuneam, inițiativa atacului i-a aparținut lui Nae Ionescu. E esențial să ne întrebăm de pe ce poziție a făcut el asta. De pe poziția unui antisemit, cum fără prea mult efort îi descoperim în epocă? De pe poziția unui naționalist? A unui pro-fascist? Sau pur și simplu a fost vorba de un context istoric care cerea o jertfă de potolire a mâniei zeului urii? Mai mult de atât, a fost această luare de atitudine critică un produs individual autonom, circumscris la gândurile și sentimentele unui singur om, sau a reprezentat o voce colectivă?
Nae Ionescu afirmă în repetate rânduri că atitudinea sa nu este una antisemită, ba mai mult, se delimitează textual, cu subiect și predicat, de antisemiții epocii. Recunoaște deci că există antisemiți români, dar că el nu se regăsește în niciun fel printre aceștia. Voi încerca să îi probez afirmația, identificând în Prefața lui De două mii de ani distanțările sale față de antisemitism. Procedând astfel, am recunoscut cinci astfel de momente:
– Critica metodologiei și a premisei perspectivei antisemitiste: „Antisemiții procedează tocmai pe dos, în chip empiric. Eu stabilesc anume că există un conflict statornic între evrei şi celelalte neamuri, conflict care la anumite momente caută dezlegări tari. De pe urma acestor dezlegări evreii suferă, desigur. Dar vina e numai a lor, pentru că de când există ei nu au făcut decât blestemății (teza antisemită, nu naeionesciană – nn). E inutil să stărui prea mult asupra lipsei de valoare a acestei metode… Deci, dacă antisemiții spun: e drept să suferiți, pentru că sunteți răi, evreii pot răspunde: nu e drept să ne chinuiți, pentru că suntem buni. Cine are dreptate? Și unii, și alții. Asta înseamnă însă: nici unii, nici alții. Cum asta? Pentru că metoda lor de dovadă prin enumerare nu poate fi concludentă”. Așadar, pentru un antisemit, așa cum Nae Ionescu nu se recunoaște a fi, aplicarea metodei inductive a enumerării cazurilor istorice conduce la concluzia că, datorită răutății lor funciare, evreii vor determina din partea celorlalte popoare o reacție violentă, de pe urma cărora vor suferi. Premisa antisemitului estre că evreul este rău. Într-adevăr, nu întâlnim nicăieri o asemenea afirmație în textul năist. Deci, din punctul de vedere al Profesorului, el nu poate fi catalogat drept antisemit.
– În al doilea rând, un antisemit consecvent instigă la ură împotriva evreilor: „De ce oare agitatorii aceştia nu ridicau lumea împotriva tătarilor, a ungurilor sau a francezilor? De ce, presupunând că premisa evreilor (evreii, cal de bătaie pentru toţi agitatorii) este adevărată, de ce toate instigările acestea au ca obiect evreimea? E simplu, se va spune: pentru că asemenea instigări prind întotdeauna, iar agitatorii știu asta. O știu agitatorii antisemiți astăzi, așa cum o știau, acum vreo 18 veacuri, și agitatorii anticreștini.” Nicăieri în cuprinsul textului nu întâlnim nici măcar o palidă urmă de instigare naeionesciană la ură și violență împotriva evreilor. Deci nici din acest unghi, Nae Ionescu nu poate fi catalogat astfel.
– În al treilea rând, Ionescu afirmă că toate elementele pe care le-a adus în sprijinul tezei sale nu se regăsesc în literatura antisemită, ci în arsenalul rațional al oricărui iudeu „obiectiv și lucid”. Altfel spus, îi demonstrează iudeului, cu propriile sale argumente, (și ar fi absurd să spunem că evreii ar fi antisemiți) care este cauza suferinței sale: „Iosef Hechter simte că Iuda suferă și că nu se poate altfel. Dar Iosef Hechter nu înțelege de ce. Am încercat să i-o lămurim noi, în forma cea mai strânsă și mai didactică de care dispunem; cu elemente luate nu din literatura și orientarea antisemită, ci cu ceea ce ar avea la îndemână ca repere de judecată un evreu; un evreu obiectiv și lucid” . Detașat de această literatură antisemită, Nae Ionescu pare așadar detașat și de valorile promovate în cadrul ei.
– Nu în ultimul rând, antisemiții au în argumentele lor trimiteri permanente la problema spinoasă a „dreptății”. Un antisemit consecvent nu poate să nu se întrebe mereu – Cine are dreptate? Evreii sau antisemiții? și să caute răspunsuri și metode de acțiune pe linia deschisă de această întrebare. Nae Ionescu, dimpotrivă, pare a privi din alt unghi: „Istoria evreilor e pentru ei un lung șir de suferințe nejustificate. Pentru „ceilalți”, suferințele evreilor nu sunt decât rezultatul unei reacții îndreptățite la tot răul pe care evreii îl aduc în mijlocul neamurilor cu care trăiesc. Fiecare dintre părți socotește deci că dreptatea e de partea ei. Ce e de făcut? Eu cred că cel mai simplu e să lăsăm deocamdată afară din preocupările noastre chestiunea dreptății. Să nu mai vorbim deci de suferințe „nejustificate” și reacții „îndreptățite”; să vorbim numai de suferințe, de suferințele evreilor” . Odată stabilit cine are dreptate, nu rămâne decât acțiunea care să facă dreptatea triumfătoare sau nedreptatea înlăturată. Antisemitismul nu este o concepție consumată numai la nivel intelectual și pasional. Este mai ales un program de acțiune din care nu lipsesc pogromurile, deportările, cuptoarele…Toate duse în numele dreptății. Trebuie să te convingi mai întâi că ai dreptate, pentru ca apoi să încarci marfarul. Nae Ionescu nu numai că nu dă semnalul luptei de igienizare socială, dar nici nu caută să stabilească de partea cui se află dreptatea. Prin aceasta, el ratează încă o ocazie bună de a primi carnetul de luptător antisemit. Inferez eu, cel puțin din unghiul năist de vedere.
Aceste elemente, toate luate din textul devenit celebru (unul dintre foarte puținele texte publicate sub semnătura filosofului) conduc cel puțin către o primă concluzie: Nae Ionescu nu se recunoaște pe sine drept antisemit. Tot ceea ce constituie procedură și orientare antisemitistă (metodologie inductivă, instigarea la ură și violență, invocarea elementelor de literatură antisemită, punerea problemei lui „Cine are dreptate?” etc), este respins cu fermitate. Două întrebări se nasc de aici: Ce realitate ascunde această lipsă de recunoaștere, știut fiind că Nae Ionescu nu pare să fi fost tipul fricosului sau trișorului. Cealaltă întrebare pare mai interesantă: Indiferent dacă este sau nu antisemit, de unde această disproporție între actul cultural consumat (apariția unei cărți) și valul uriaș de reacții acuzatoare care i-au urmat , între acestea căzând victimă Mihail Sebastian?
Prima întrebare – Ce realitate ascunde această lipsă de recunoaștere a apartenenței lui Nae Ionescu la mișcarea antisemită? Prima „realitate” este tocmai aceea descrisă de însuși Mihail Sebastian, „beneficiarul” imensului scandal iscat în jurul persoanei sale (de carte nu mai vorbim. Nu cartea era problema, ci semnatarul ei). Autorul nu are cunoștință de preocupările antisemite anterioare ale lui Nae Ionescu, afirmând susținut că publicația la care au lucrat împreună (el, 7 ani) nu a cochetat cu o asemenea orientare, ba dimpotrivă:
„Cuvântul” s-a ridicat hotărît, refuzînd orice demagogie, – dar, mai ales, demagogia antisemită… Ar trebui poate să schiţez întreaga sa politică faţă de problema minorităţilor, politică liberă şi curajoasă, reclamând cele mai largi drepturi pentru evrei, maghiari sau ucraineni şi negînd cu vehemenţă „teoria statului naţional în absurdităţile ei poliţiste” … „Cuvîntul” a cerut în decursul anilor de nenumărate ori pentru evrei şi pentru minoritari, în genere, drepturi şi libertăţi pe care poate ei înşişi ar fi ezitat să le ceară” .
Ciudat e ca tocmai victima să fie aceea care ia apărarea „călăului”. Mai mult de-atât, Sebastian recunoaște că Profesorul manifestase o „simpatie pentru problemele iudaice”, drept care i-a și solicitat scrierea prefeței. Dacă l-ar fi bănuit de cea mai mică urmă de antisemitism, ar mai fi făcut-o oare? Sau era Sebastian un sadomasochist în ascuns? Nu. Nae Ionescu era creștin. Iar creștinii iubesc oamenii, indiferent de culoarea lor politică sau religioasă, adună samarinenii de pe drumuri, le dau peste mână celor care strâng pietre. Mai degrabă înclin să cred altceva: fără a fi devenit antisemit, Nae Ionescu a trebuit să-l sacrifice pe Sebastian. Noul context politic creat i-o cerea:
„Ce s-a întîmplat din iulie 1931, cînd această prefaţă a fost cerută şi promisă, pînă în iunie 1934, cînd ea a fost scrisă şi tipărită? O totală alunecare a Europei spre dreapta. În mai puţin de trei ani, toate iluziile ce sprijineau continentul s-au destrămat, toate rezervele şi formulele democraţiei au căzut…Dacă 1931 fusese un an neantisemit, 1934 se pregătea să fie un an huliganic… Noiembrie 1933! Aici se despart drumurile și aici se află nodul tristei întîmplări de care vorbim. Veneau liberalii la guvern. Era o grea lovitură. Nu cumva acești liberali care au fost statornic, de la 1848, forța antisemită cea mai tenace, la guvern prin „ei înșiși” și în opoziție prin cuziști?” .
Profesorul era un om de onoare. A promis că va scrie o prefață și trebuia să o scrie. O prefață la ce? La o carte despre evrei, adică exact despre ceea ce avea să fie transformat de către Europa în general, România în particular, în carne de tun. Să-și fi arătat pe față vechea simpatie (față de neamul evreiesc și, implicit, de Sebastian), nu ar fi dat bine pentru el, liderul unei generații care credea în el, și pentru proiectul naționalist în care se angajase cu toată ființa lui. Să fi luat calea antisemiților față de care nutrise dispreț, trecând cu arme și bagaje în tabăra pe care o detestase, iarăși nu se potrivea felului său moral, ortodox, de a valorifica existența. Așa că a ales calea de mijloc a „imponderabilelor”, unde interpretările îl puteau duce pe lector într-o tabără sau în alta a semnificațiilor, după cum îi era felul. De aceea nici nu a condamnat brutal antisemitismul în această lucrare, dar nici nu l-a îmbrățișat. Singurul care a pierdut a fost Sebastian, prea tânăr pentru a avea multe de pierdut, prea evreu și prea potrivit pentru sacrificiu cu timpul care ridica peste tot ruguri. Dar dacă, evreu fiind, tot era destinat suferinței veșnice (acesta e de fapt și mesajul tare al Prefeței), ce mai strica o suferință în plus? Culmea e că profesorul lui, cel care i-a făcut asta, cel care îl aprecia sincer și care nu a încetat să o facă, dovadă invitația de la Balcic de mai târziu, ce părea a arăta că nimic nu intervenise între ei, l-a trădat exact în felul în care Iuda l-a trădat pe Iisus – cu un sărut. Ce paradox! Nae Ionescu găsise în prefața sa motivul adevărat al suferinței lui Iuda: faptul ca Iuda este… Iuda. Că și-a trădat Dumnezeul pentru care trebuia să vegheze. Dar, ironia sorții, cel care vorbea despre un neam trădător avea să devină el însuși un cetățean de vază al acestuia, iar locul lui Iuda să-l ia de data asta creștinul.
O altă „realitate” ascunsă în spatele poziției naeionesciene este cea identificată de Mircea Eliade, strălucitul elev al Profesorului, el însuși acuzat de simpatii antisemite. În articolul „Iudaism și antisemitism – preliminarii la o discuție”, apărut în ziarul Vremea, numărul din 22 iulie 1934, Mircea Eliade își prezintă dintru incipit intenția studiului:
„Cartea d-lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, a izbutit până acum să facă pe antisemiți să urle de bucurie, pe evrei să se lamenteze și pe gazetarii deștepți să scrie articole cu haz. Să vedem dacă ea poate face și altceva; dacă ne poate face să gândim ”.
Străin față de orice atitudine de obediență față de mentorul său (așa cum s-a spus despre toți tinerii care au stat în cercul său, inclusiv despre Sebastian), motivat numai de imboldul înțelegerii, Eliade se întreabă neretoric: „Este prefața d-lui Nae Ionescu antisemită?”. El recunoaște că în cultura românească au existat „antisemiți teoretici”: Hașdeu, Eminescu, Vasile Conta. Antisemitismul lor a fost un antisemitism „periferic” – economic și moral. Atât de periferic, spune Eliade, încât poți face foarte bine abstracție de el fără ca personalitatea celor trei să fie alterată. Cât îl privește pe Nae Ionescu, viitorul istoric al religiilor afirmă:
„În filosofia istoriei, dl. Nae Ionescu ar fi putut fi antisemit. Căci există o anumită filosofie a istoriei, antisemită. Însă pe planul teologiei creștine, dl. Nae Ionescu nu poate fi antisemit chiar dacă ar vrea… Ca un gânditor ortodox, d-sa nu putea sub nici o formă fi antisemit. Și, de fapt, nici nu este… (El) introduce elemente de soteriologie: Mântuirea, Păcatul, Mesia, nemărturisirea lui Israel. Elemente, așadar, de ordin teologic. Care sunt supra-istorice…(El afirmă) că Iuda trebuie să sufere la infinit pentru că a tăgăduit pe Mesia…” .
Faptul neapartenenței lui Nae Ionescu la antisemitism este pentru Eliade dincolo de orice îndoială:
„A fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, șnapani, primejdioși etc. Din prefața d-lui prof. Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă fată de evreime. Dacă domnia sa va lua cândva o asemenea atitudine, va trebui să scrie altceva” .
Așadar, „realitatea” ce se ascunde în spatele textului naeionescian este non-antisemită. Ceea ce o face să fie astfel, așa cum am citit în opinia lui Eliade, este perspectiva privirii problemei suferinței evreilor – una de tip teologic. Din acest punct de vedere, cred și eu, un creștin este tot atât de antisemit, apărându-și credința în Mesia întrupat, pe cât este un budist, un musulman sau un șaman, apărându-și-le pe ale lor. Antisemitismul are sens numai însoțit de argumente politice. Este exact ceea ce nu a făcut Nae Ionescu, procedând teologic.
Zigu Ornea descifrează o altă „realitate”, dezonorantă și încriminatoare pentru filosoful ortodox: Ionescu exprimă un caz de „antisemitism fundamentalist”, sprijinit pe argumente teologale. În contrast vădit cu argumentul lui Eliade, Ornea declară că: „această abordare fundamentalist teologală a antisemitismului se demonstra și mai agresivă chiar decât o abordare a lui politică sau socială. Și, oricum, furniza justificări de ordin doctrinar teologic, să spunem metafizic, antisemitismului politico-social, al tuturor grupărilor de extremă dreaptă” .
Pe scurt, e mai grav să faci filosofia antisemitismului decât să pui mâna pe bâtă deoarece, cel care o face, sensibil la subtilele argumente filosofice, poate învăța din filosofia bâtei că ideea de bâtă e mult mai amenințătoare decât orice bâtă. Și mai eficientă decât orice tehnică a huiduielii și a răfuielii.
Concluzia lui Zigu Ornea: „a socoti această nefericită prefață drept un text care n-ar atesta antisemitism e o judecată falsă, care ar avea în intenție curmarea unei controverse” .
Așadar, contemporanul nostru nu dorește să se „curme” controversa pentru a putea trece mai departe de nefericiții ani 30, ci ne invită indirect la reluarea ei, la punerea problemei vinovăției, la găsirea și pedepsirea vinovaților. Ceea ce s-a și făcut.
A doua întrebare pe care o puneam era: Indiferent dacă este sau nu antisemit, de unde această disproporție între actul cultural consumat (apariția unei cărți) și valul uriaș de reacții acuzatoare care i-au urmat , între acestea căzând victimă Mihail Sebastian?
Cartea lui Sebastian a fost doar un pretext pentru tot ce a urmat. Nici romanul în sine și nici prefața nu au constituit motive suficiente. Virulența reacțiilor care au întreținut intelectualitatea românească timp de aproape o jumătate de an se datorează dominantelor momentului: așa cum va scrie autorul în răspunsul lui la critica cu care a fost întâmpinat (Cum am devenit huligan), două erau ideile momentului și între care De două mii de ani a picat ca un bun răsad: antisemitismul și dictatura . Context intelectual total neprietenos. Cartea nu avea decât să răscolească acest mediu și să scoată la suprafață multă mizerie ideologică și mai ales morală. Imaginea acestei răfuieli intelectuale este, în mic, o imagine a societății românești de la acel moment. Dincolo de articolele polemice din presă, a existat o întreagă serie de manifestări integrate într-o adevărată campanie verbală, purtată pe străzi, prin cafenele, prin redacţii, prin librării, prin cinematografe, prin case particulare, prin instituţii publice. Să spicuim doar cîteva asemenea reacții:
– „Dar îți voi dovedi, Mihail Sebastian, că tu nu ai voie să-ți asumi nici măcar dreptul la respirație, nicidecum acela de-a scrie… căci trebuie curățită literatura de oameni ca tine, Mihail Sebastian” .
– „Cartea cuprinde puternice accente antisemite. În gîndire, în metoda filozofică în notații psihologice – găsim cele mai autentice documente rasiste. Sînt fragmente parcă luate direct din Alfred Kosersberg. Ne aflăm, deci, în fața unui caz de evreu devenit antisemit. Cazul este, orice s-ar spune, senzațional” .
– Şerban Cioculescu vorbeşte despre „setea de asimilare ce animează romanul” iar Pompiliu Constantinescu spune că: ,,Dl. Sebastian este ce se cheamă un asimilist „.
Și literatura continuă… Ce trebuie să semnalăm noi, și am spus-o mai sus, e faptul că ar fi o gravă eroare să privim scandalul în sine, desprins de contextul intelectual și politico-social, intern și internațional, din care a crescut. Până la urmă, vom spune, vina o poartă oamenii care au gândit și făptuit, grație a ceea ce numim liber arbitru. Are dreptate Sartre când crede că „esențial pentru un om nu este ceea ce se face din el, ci ceea ce face el din ceea ce se face din el”. Dar are dreptate și istoricul aplicat care, zgâriat de concretețea documentului cu care lucrează, știe că variabila temporală face ca uneori oamenii să conteze față de ei înșiși mai puțin decât o fac epocile lor. Că e foarte rar, dacă nu chiar de negăsit, cazul celor care nu stau „sub vremi”. Asta ar trebui să ne dea o mai mare înțelegere și toleranță față de ceea ce numim greșelile trecutului. Și cu aceasta trecem la partea a doua a temei.
Animată de același imbold al găsirii vinovaților, Marta Petreu deschide un alt dosar și instrumentează un nou proces, intim legat de cel anterior, – Antidemocratul Mihail Sebastian. Cum sesizează și Vladimir Tismăneanu, cartea acesteia, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, își propune să aducă în prim plan și să deconstruiască două ipostaze mihailsebastiene: atacul fascizant-mussolinian împotriva instituțiilor burgheze din România (atracția lui Sebastian pentru ideile fascismului italian, atacul la adresa partidelor politice ale vremii, în primul rând liberal, participarea, alături de profesorul său, la atacul general-european împotriva spiritului democratic, parlamentar, pluralist) , respectiv deconspirarea abordării demistificatoare care l-a transformat pe Sebastian dintr-un antidemocrat cu acte în regulă într-un bastion al democrației: „Marta Petreu schimbă paradigma interpretării lui Sebastian: citind sute de articole ale acestuia, ale lui Nae Ionescu, ale altor membri ai Generației, a ajuns la concluzia că Sebastian a fost în fapt principalul megafon al atitudinilor de extremă dreaptă care au constituit viziunea năistă despre stat, colectivitate, tradiție” .
Ce i-a imputat lui Sebastian criticul contemporan? În primul rând, viziunea antidemocratică. Bazându-se pe semnăturile scriitorului din Cuvântul (începând cu anul 1931), autoarea observă că Sebastian scrie constant articole despre criza democraţiei, despre necesitatea unei „revoluţiei sociale”, despre „clătinarea ordinii capitaliste”. Democrația, identică cu capitalismul, nu este altceva decât „un refugiu al lumii vechi, care în disperata ei atîrnare de valorile răposate, acceptă orice alianţă, orice compromis, orice confuzie „. Deși nu afirmă explicit, autoarea trage din cele spuse o concluzie abruptă: „ca şi lui Nae Ionescu, lui Sebastian i se pare că parlamentul este o instituţie desuetă ”. Privită în ansamblu, viața politică românească inautentică îl determină pe Sebastian să formuleze o teză și o soluție: „E o prăpastie între politica românească şi viaţa românească”. Ieșirea, citează autoarea, nu se poate face decât printr-o revoluție – nu una liberal-democrată, ci socială, după modelul fascist italian și spaniol.
Asumându-mi punctul de vedere metodologic amintit, dar și câteva texte mihailsebastiene, asupra cărora Marta Petreu nu prea pare să insiste, afirm că actului de nedreptățire la care a fost supus în epoca în care a trăit Mihail Sebastian, i se adaugă cel contemporan al Martei Petreu.
Într-adevăr, Sebastian era nemulțumit de configurarea politică a societății românești. Ceea ce reproșează acesteia ni se pare nu doar de bun simț, dar și extrem de actual. Câteva citate din Jurnalul indirect:
– Am avut noi vreodată partide politice deosebite structural? Am avut la începuturile vieţii noastre de stat moderne, când revoluţia paşoptistă grupase, după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct, în fine, două tabere profund distincte – liberali şi conservatori. Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură. Înainte de război am avut rotativa celor două „partide”, care se succedau fără să schimbe nimic… Partidele noastre…s-au născut întâmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-o învoială, dintr-un capriciu… Sunt cadre de activitate politică, sunt asociaţii de interese mutuale, sunt firme comerciale, uneori vii, uneori puternice, dar în nici un caz nu organisme spirituale. La asemenea prăvălii, noi nu cumpărăm idei .
– La bursa valorilor politice, țâfna, inconștiența și platitudinea se plasează mai ușor decât decența, luciditatea și personalitatea… Iată de ce galeria demnitarilor noștri politici e, de cele mai multe ori, un muzeu de caraghioși siniștri .
În concluzie, în viața politică românească domnea confuzia de termeni şi valori . Domneau corupția, caricatura politică, „fripturismul”, dezmățul politic, „platitudinea”, „mediocritatea”, „idealul mic” și lipsea cel mai important element – omul politic autentic. Lipsesc „partidele de idei”, vizionarii, eroii, „punctele de orientare politică”. Viața politică era o ruină. Ce era de făcut? Să vină la putere tot partidele care au mai guvernat? Ironia lui Sebastian este maximă:
„Probabil că mai avem nevoie de un nou Vintilă Brătianu, de o nouă legiuire economică absurdă… Probabil că ne mai trebuie alegeri averescane profund scăldate în sânge, ne mai trebuie un mic complot fascist ca cel visat de generalul cu cioc alb în primăvara lui 1927. Probabil că ne este absolut necesar din nou Virgil Madgearu, ne sunt necesari alţi 20 de muncitori împuşcaţi la un nou Lupeni şi murim de dorul altui împrumut Mihai Popovici, care să ne îngroape nu pe 30 de ani, ci pe 300 de astă dată, ca să ținem minte bine. Să vie deci „partidele care au mai guvernat”, căci cu ele o surpriză nu e posibilă: barem ştim ce ne aşteaptă” .
Nu cere desființarea parlamentarismului, alegerilor libere sau vreo instaurare a unui regim de forță. Intelectualul Mihail Sebastian este un om de idei, nu unul politic. Din acest punct de vedere, toată critica sa se face în numele unui idealism care vedea asanarea vieții politice românești în termeni culturali și ideologici. Aștepta omul politic nou, capabil să trezească la viață energiile naționale adormite. Aștepta eroul, vizionarul. Dar, în forul său cel mai adânc, ca un evreu român autentic ce era, îl aștepta în ascuns, poate chiar fără să o știe, pe Mesia să să-și „aleagă” poporul. Poporul român. Evident că, ori de câte ori elementul sau sentimentul religios se suprapune peste o realitate politică, nu poate să nu se creeze impresia invitației la extremism. Gândirea teologică operează cu dogme, cu imponderabile, cu trăiri absolute. Într-o lume în care eroismului revoluționar i se preferă pașii mărunți și cumpătați ai raționalismului democratic, însămânțate în ogorul politic, aceste iraționale nu-l pot scuti pe cutezător de acuza de extremism (nici nu mai contează dacă este de stânga sau de dreapta). Cine interpretează aceste puncte de vedere în termenii unui atentat la democrație, este, dacă nu rău intenționat, atunci în mod sigur neinspirat, refractar la profundele semnificații pe care scriitura mihailsebastiană le degajă.
Sebastian, încercând să se apere de avalanșa declanșată de prefața năistă, s-a declarat un gânditor laic. A fost o reacție de moment, o reacție de apărare. Credea el, lanțul de inferențe ionesciene s-ar rupe instantaneu, eliberându-l de furia mulțimii dezlănțuite, dacă ar scoate din ele premisa apartenenței sale la „tradiția iudaică”. Totuși, chiar înainte ca această fugă de sine (iluzorie, desigur) să aibă loc, Nae Ionescu l-a înțeles pe Sebastian mai bine decât s-a dorit a se înțelege el însuși. A înțeles, și poate de aceea l-a și apreciat atât de mult, că este un căutător de Mesia. Și el îl căuta, dar nu pentru că nu venise, ci pentru că trecuse pe lângă el, în somn fiind. Dar nu contau motivele pentru care o făcea fiecare. Important era drumul pe care îl străbăteau împreună. Drumul acesta i-a legat, chiar dacă la un moment, îi va și despărți.
Cea mai puternică legătură dintre profesor și elev, dincolo de afinitățile elective, a fost modul acesta comun de valorificare a existenței în termenii absoluți pe care îi presupune orientarea teologică față de lume. Această trăsătură, cred eu, la întâlnirea cu o epocă istorică confuză, îi face pe unii să pară sau să devină inamicii cei mai periculoși ai societății. Dacă au greșit – cine este în măsură să aprecieze cum și cât? – au greșit datorită acestui strop de dumnezeire pe care Absolutul l-a picurat în om și care ne-a legat gândurile de „imponderabilele” care te fac să cauți soluții periculos de indeterminate la probleme atât de determinate.
În concluzie, subscriem vederii lui Vladimir Tismăneanu, vedere pe care o extind și asupra lui Nae Ionescu – „De acord cu Marta Petreu, nu trebuie să-l (mai) privim pe Sebastian ca pe un model, dar nu trebuie să dăm o semnificație de-a dreptul cosmică, inexorabilă…”.

Distribuie: