Spații culturale nr. 27 (2)
Doina CERNICA
Maria zăpezilor în floare
Cu Roma şi lumea întreagă aduse să parcurgă împreună cu mari pictori ,,Il cammino di Pietro”, (Drumul lui Petru), să mediteze la aventura umană şi spirituală a lui Simon Petru prin expoziţia deschisă aici din februarie 2013 sub semnul convingerii că, dar al lui Dumnezeu, credinţa, dacă este trăită în plinătate, nu lasă omul în condiţia nefericită a mediocrităţii, cum spunea la vernisaj cardinalul Tarcisio Bertone, secretar de stat, Castelul Sant’Angelo îşi întăreşte în această primăvară puternica sa legătură cu Bazilica San Pietro şi cu valorile artistice ale Vaticanului. În ce mă priveşte, urmând calea trăsurilor pontificale şi a căruţelor care îl aprovizionau, mă simt în ceea ce a fost iniţial mausoleul lui Hadrian şi apoi, vreme de un mileniu, reşedinţă papală, ca într-o uriaşă cochilie de melc, într-un labirint în spirală, într-o noapte caldă, adâncită de văpaia generatoare de umbre înşelătoare a torţelor, construită nu subpământean, ci în chiar materia luminoasă a zilei. De umbre şi de şoapte despre viaductul care lega Sant’Angelo de Vatican. Dar n-am crescut înconjurată de legende şi poveşti? Nu ascund Pietrele Doamnei de pe Rarău o comoară voievodală? Şi nu şerpuieşte în adâncimi un tunel, după ce a fost pod aerian, între Curtea Domnească şi Cetatea de Scaun a Sucevei? Înaintez, oare? Urc, oare? Nu ştiu, dar cu siguranţă merg spre viziunea lui Grigore cel Mare, spre Arhanghelul Mihail ca spre un liman: de pe terasă pot să văd Roma în toată splendoarea sa. Drumul lui Petru îşi are capătul, ca un copac rădăcinile, în mormântul de la temelia uriaşului altar al Bazilicii, dar dacă îţi îngădui să visezi, atunci sentimentul nu este al alegerilor şi renunţărilor, ci al alegerilor şi al amânărilor.
Valentina Buşilă, arheolog şi muzeograf cunoscut şi mai ales un suflet roman, la Roma, pentru că prin cunoaştere şi dragoste aparţine şi altor oraşe ale lumii, ne propune Maria del Popolo, una din cele 15 biserici (cel puţin după numărătoarea noastră) care îi sunt dedicate aici Madonnei. Aşa că pornim înfruntând cu ochii mijiţi soarele crud, până ce printre franjurele genelor se insinuează neaşteptat o beznă foşnitoare. Miriade de ciori de un negru desăvârşit, metalic, acoperă totul, cer şi pământ deopotrivă. Nu ne ating, ne însoţesc doar o vreme mersul precaut, cât ţine şi povestea lui Nero strigoi şi a copacului său malefic în care îşi făcuseră cuib. Ar fi pustiit poate Roma cu teroarea lor, dacă spre anul 1100, papa Pascal II nu ar fi construit, cu banii del popolo, o capelă pe trunchiul copacului retezat, sâmburele bisericii de azi. Piaţa largă în care putem privi în sfârşit până departe, cu ciorile satanice reîntoarse în legendă, ne priveşte la rându-i cu ochii înalţi al celor două biserici surori, Maria dei Miracoli şi Maria in Montesanto sau Biserica Artiştilor de exact 60 de ani, de când, duminică de duminică, este celebrată aici ,,Messa degli artisti”, cu participarea a numeroşi oameni de cultură şi artă, spaţiu preferat de altminteri şi pentru funeraliile personalităţilor din domeniu. Mulţimea de turişti nu izbuteşte decât să-i accentueze amploarea de cer rotitor în jurul axei obeliscului aşezat de Domenico Fontana în faţa a ceea ce a fost cândva poarta de intrare în Roma dinspre nord, Porta Flaminia, decupată în zidirile lui Aurelian. O placă sobră ni se adresează, ,,Piaţa Poporului. Acest loc este patrimoniu artistic al Romei şi al lumii. Ajutaţi-ne să-l păstrăm în frumuseţea şi curăţenia sa. Sancţiuni severe pentru cei care îi aduc prejudicii”, cedând mai degrabă obiceiului formulei decât unei necesităţi: nicio hârtie, niciun pahar de plastic în imensitatea sa, nici măcar în zona în care, în faţa unor panouri, câţiva pictori amatori lucrează şi un grup de dansatori – toţi români, evoluează pentru un grup de trecători curioşi. Intrăm în Maria del Popolo închizând ochii, trecerea de la lumina puternică din piaţă în umbra caldă din interiorul locaşului ne-o cere, dar şi când îi deschidem spaţii ale semiîntunericului rămân. Cel mai adânc şi cel mai căutat de cei care trec pragul acestei biserici a comorilor artistice este cel care ocroteşte picturile lui Caravaggio. Atingând apogeul dramatismului drumului lui Petru – crucificarea sa cu capul în jos, astfel cerută de el însuşi ca mai prejos de Mântuitor, tabloul primului din cei doi stâlpi ai Bisericii ni-l înfăţişează pe apostol bătrân, îndurerat şi gânditor, în vreme ce meşterii îşi fac conştiincios meseria. Lucrarea dedicată celuilalt, ,,Convertirea Sfântului Pavel”, şi aceasta capodoperă a clarobscurului, este un impresionant omagiu adus luminii, luminii divine, care atingând fulgerător trupul calului deschide braţele apostolului căzut în drum şi-l ţintuieşte cu forţa sa inegalabilă.
,,Habemus Papam” a scris fumul de zăpadă deasupra Capelei Sixtine, deasupra Vaticanului, a Romei, pe cerul lui martie 2013, deasupra unui pământ cu petece de iarnă şi pomi învioraţi de promisiunea mugurilor. O altă zăpadă şi o altă boltă, a lui august 358, sălăşluiesc în pictura lui Jacopo Zucchi în faţa căreia am întârziat în maximum de timp îngăduit de tumultul vizitatorilor din Muzeele Vaticanului. Ceea ce mă ţinea pe loc era şi ceea ce avea să-mi îndrepte paşii spre Santa Maria Maggiore, biserica papală în care, abia ales, Francisc a venit să se închine în ajunul echinocţiului de primăvară: povestea Miracolului Zăpezii. Ea începe cu hotărârea unui bogat patrician roman şi a soţiei sale, urcând spre apusul vieţii lor fără urmaşi, de a-şi închina averea Bisericii. În noaptea de 4 spre 5 august 358, cei doi, dar şi papa Liberiu, au avut acelaşi vis, cu Fecioara cerându-le un locaş pe locul indicat de o bogată ninsoare. În zori, toţi trei l-au descoperit pe Esquilin şi, aşa cum ne arată Jacopo Zucchi, papa a desenat în diafana zăpadă a legendei forma viitorului sanctuar, cel mai mare din Roma şi din Italia închinat Fecioarei, cu patricianul şi soţia lui rugându-se intens în prim-plan. Aş fi vrut să mai stau, să-i văd mai îndeaproape şi pe romanii transfiguraţi de puterea minunii, dar un val puternic de vizitatori ne-a smuls pe toate, depărtându-ne de lucrarea lui Zucchi, ca să ne apropie, desigur, de altele. Lăsându-mă purtată de mulţime – ce altceva aş fi putut face? –, mi-am adus aminte brusc de o seară geroasă de noiembrie, ascultând-o, împreună cu un grup de invitaţi la împlinirea a 70 de ani de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, pe monahia Elena Simionovici în faţa faimoasei Judecăţi de Apoi de la Mănăstirea Voroneţ. Nu-mi puteam desprinde privirea de lupii care la învierea morţilor aveau să redea întregi trupurile devorate de ei. Atunci m-am gândit că noi, turiştii, vizitatorii, de bună voie prizonieri ai unor astfel fluvii umane cu viteză şi curgere proprii între ţărmurile programului unor remarcabile edificii ale culturii europene, mondiale, avem ceva din îndârjirea, din foamea hămesită a acelor lupi, înghiţind cu lăcomie, pe nemestecate, picturi, sculpturi, arhitecturi, istorisiri, istorie, cultură. Însă, cine ştie, poate că dincolo de piscul acestui veac, ori al acestui mileniu, ori al timpului de dincolo de cuprinderile noastre, în aceeaşi formă sau poate cu alta, va veni şi învierea lor…
Anotimpul tânăr se insinua în tot ceea ce peste vară devine grădină, zonă verde, parc al Romei, dar şi în făptura bisericii Santa Maria Maggiore, străjuită ca de un uriaş copac nemuritor de coloana de granit provenită din vechea Bazilică Sf. Petru construită de Constantin cel Mare. De aici şi strălucirea intensificată a culorilor din minunatele sale mozaicuri bizantine, a aurului din casete, ofrandă a Lumii Noi, dăruit de regii Spaniei, a cristalului şi argintului din lăcriţa relicvei de la ieslea Mântuitorului, de aici, amplificată parcă şi de energia în creştere a soarelui de afară, lumina încă şi mai vie îndreptată perpetuu de Ioan Paul II spre chipul Mariei din icoana menind sănătate, ,,Salus Populi Romani”, pictată, se spune, de însuşi Luca Evanghelistul. În capela ei a fost înălţat şi altarul în care papa oficiază liturghia de sărbătoarea ce îi este consacrată, a Sfintei Marii – Santa Maria Maggiore, Sfânta Maria Mare, în vreme ce din bolta bisericii coboară şi din mâinile credincioşilor se ridică nesfârşite ninsori de petale, încrustând iar şi iar în suflete emoţia şi sfiala faţă de Miracolul Zăpezilor. La ceasul perindării noastre prin imensitatea bisericii, aceste ninsori de petale erau doar amintire şi aşteptare, dar obrazul întors le-a simţit atingerea ca o boare celestă. Va fi fost generată de visarea lor sau de mişcarea de aripi a îngerilor pictorului Camillo Mariani?
La ieşire, înfruntând ziua printre gene, am mers alene, prin năvoade nesfârşite de funigei, prin scame de soare, spre Tibru, înaintând cu pasul şi întorcându-ne cu gândul, încă nedesprinse de Maria Maggiore şi de splendorile ei. De aceea, ochii nu i-am deschis cu adevărat decât pe Podul Îngerilor, Sant’Angelo. Acolo, într-o secundă dilatată peste orice închipuire, cu respiraţia tăiată, am văzut ceea ce până atunci doar privisem: Roma albă-albă, ninsă până în zare, cu toţi pomii într-o unică, generală şi biruitoare explozie florală. O apocalipsă cu semnul schimbat, o desăvârşită înnoire a lumii sub cerul primăverii.
Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza»,
ediţia a III-a
Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina, în conformitate cu programul manifestărilor culturale aprobate de Consiliul Local Câmpina, organizează:
Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a III-a
Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii.
Se acceptă grupaje de minim 5 şi maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice (textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Str. Griviţei, nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova cu menţiunea „Pentru Concursul Naţional de Poezie «Geo Bogza»” până la 15 mai 2013. În loc de semnătură, va apărea un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis (având acelaşi moto), care va conţine un curriculum vitae al autorului: numele şi prenumele; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon şi, eventual, adresa de e-mail; motoul de pe plicul mic şi de pe filele grupajului de poezii;
Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureaţii vor fi anunţaţi până cel târziu la 30 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina.
Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu (600 lei) şi Trofeul «Geo Bogza», Premiul I (500 lei), Premiul II (400 lei), Premiul III (300 lei), Premiul special «Julia Hasdeu», Premiul special «Al. Tudor Miu», Premiul Bibliotecii Municipale «C.I. Istrati» (fiecare în valoare de 200 lei), premii ale unor reviste literare şi ale altor publicaţii.
Juriul îşi rezervă dreptul de a propune redistribuirea anumitor premii şi acordarea altor premii speciale.
Lucrările premiate vor fi publicate în «Revista Nouă» şi într-o culegere.
Festivalul
Primăvara poeţilor la Buzău
În prezenţa a numeroşi iubitori de poezie, Biblioteca Judeţeană V. Voiculescu Buzău a organizat în data de 12 aprilie 2013 Festivalul „Primăvara poeţilor”, ediţia a VII-a.
În deschiderea manifestării, ca un omagiu adus poeziei, despre câteva aspecte ale personalităţii lui Nichita Stănescu au vorbit Sorin Burlacu şi Lucian Mănăilescu, iar despre Ion Caraion au ţinut alocuţiuni Emil Niculescu şi Marius Râpeanu.
În a doua parte au citit din creaţia lor o parte din poeţii buzoieni prezenţi, iar în final, juriul format din scriitorii Lucian Mănăilescu, Emil Niculescu şi Viorel Frîncu a premiat trei dintre cărţile de poezie ale buzoienilor, apărute la editurile din judeţ în anul 2012, după cum urmează:
– secţiunea Debutanţi: Picuri de rouă de Genovel-Florentin Frăţilă;
– secţiunea Nemembri U.S.R.: Onirograme de Laurenţiu Belizan;
– secţiunea Membri U.S.R.: Poema râmniceană de Nicolai Tăicuţu.
Magda URSACHE
Surprizele posterităţii sau
Lista de marmoră
Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.
Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu…). Recomand Himera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Murgeanu şi Ion Lazu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.
Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizanţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.
Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib Mihăescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Şeicaru, Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în baie; opărit, l-au scos într-un sac… Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.
Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ioan Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Nepoata nu putuse recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc. Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-’98), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă în renovare.
Ion Lazu dă samă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române. Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 mil., cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim?, întreabă Lazu la interfon. Răspuns sec: Nu putem!”.
Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica…; sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Eugeniu Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.
Ion Lazu nu se vaită din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, neremunerat, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Ivasiuc, Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu. Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”).
„Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române”, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, „nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?
Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet… Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr. Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii.
USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.
Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.
Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.
Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.
Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?
Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit. De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.
Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în ’48 şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Dumitru Alexandru, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!
Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului, fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu l-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.
Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil, face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră… Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile? Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.
Cu obstinaţie, Ion Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi sordide, cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanţa comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria… s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă […] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu.
În cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai violul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceau-şes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă… Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”. Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.
Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic. Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Nu l-aş omagia postum pe durul scînteist Ion Călugăru. Nici pe „blonduţul” de Oscar Lemnaru, deloc blînduţ: condamna la moarte literară în rubrica Perna cu ace. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat, ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Zău, Conu Ionu, doar ştiţi ce i-a făcut lui Arghezi, care o debutase. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe? Cum merg lucrurile, o să ne trezim cu placă-martor pentru „memorialistul” Ştefan Voicu, pentru „actanţii culturalizatori” Valter Roman, Leonte Răutu, Şelmaru, Vitner, Niculescu-Mizil… Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C.I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul.
„Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.
