Spații culturale nr. 28 (12)
Valeriu SOFRONIE
FEMINISMUL ROMÂNESC
Există o mişcare feministă vizibilă în România? Mihaela Miroiu , creatoarea feminismului academic românesc, declară tranșant că o mișcare feministă românească semnificativă, conștientă de sine, nu există decât în interiorul granițelor producției și educației intelectuale, dar și aici cu un corp destul de firav . Feminismul românesc, atât cât a existat și există, este doar unul cultural – o mișcare făcută de o elită de femei și bărbați foarte educați . Dintre toate formele de feminism (cultural, civic și politic), singura care și-ar putea asocia titulatura de „mișcare” este cea politică. Dar tocmai aceasta, spune autoarea, nu s-a produs practic în spațiul românesc. Ceea ce s-a încercat la noi în zona activistă este feminismul civic, fără relevanță politică. Citând studii ce provin din zona românească și occidentală, Mihaela Miroiu consideră și ea că feminismul s-a
dezvoltat în zonă societății civile, influențând rar și foarte punctual agenda politică.
Faptul că a penetrat „zona societății civile”, nu este ceva rău, știut fiind că aceasta a fost una dintre marile cuceriri ale tranziției postcomuniste, dar, continuă autoarea, „ea nu generează angajamente organizaționale, forme ideologice și nu mobilizează puterea politică. Fără ieșirea feminismului din ceea ce pentru putere este un ghetou confortabil (gineceul politic), nu este posibilă o strategie politic-coerentă, o autoritate în alocarea valorilor și resurselor la scară națională. Acțiunile societății civile, fie ele și foarte bune, nu produc politici la scară largă și nici reforma socială” .
În concluzie, conform Mihaelei Miroiu, avem un feminism academic conturat, bine cunoscut și apreciat în mediile culturale internaționale, un activism civic mai puțin pronunțat (dar chiar și unul puternic, conform celor spuse, ar fi fost insuficient să producă mișcarea feministă) și un feminism politic inexistent.
Laura Grunberg vede în feminismul românesc un produs „elitist, victimist, puțin cam puritanist, uneori carierist, mai curînd insidios și destul de precaut, monolitic (puțină diversitate ca reprezentare și ca tematică în interiorul lui)” al spațiului autohton, și tocmai de aceea doar tolerat și nu tratat cu respect. Pentru motive pe care le voi prezenta mai jos, feminismul nostru, în loc să-și asocieze existențial predicate precum militantismul, angajarea și implicarea, pare „mai curând obosit înainte de a fi purtat efectiv vreo luptă majoră” .
Liliana Popescu , definind feminismul în sensul lui tare de mișcare politică, cu scop de influențare a deciziilor politice în vederea respectării drepturilor femeilor și egalității de șanse între cele doua sexe , de activism al forțelor civice în vederea sancționării diverselor cazuri de discriminare, se arată la fel de sceptică în privința identificării unui asemenea fenomen în spațiul românesc: „E mult prea mult spus „mișcare“, pentru că nu există o concertare a diferitelor grupări interesate de problematica schimbării statutului femeilor în societate… Există asemenea grupări, iar unele au acumulat o experiență considerabilă pe anumite sectoare de activitate – cum ar fi protecția femeilor abuzate în familie sau chiar în domeniul creșterii reprezentării femeilor în politică. Dar o mișcare feministă nu există… ”. Nu numai că acum nu există un feminism efervescent, dar nici măcar o posibilitate a acestuia nu se conturează, ceea ce va urma în perioada următoare nefiind decât o continuare la scară redusă a acestei stări de fapt.
Singura formă de feminism pe care o practicăm noi, continuă autoarea, este aceea care vine pe filieră occidentală, prin influență și transfer dinspre Vest. În loc ca decizia să vină de jos în sus, dinspre noi către noi, ea vine, ca în multe alte cazuri, în sens invers: de sus în jos.
Dacă nu există un feminism românesc de esență tare, asta nu înseamnă că nu există măcar unul secund, rezultat al mai multor întâlniri: susținerea unor cursuri de feminism în universități, existența unor persoane pregătite să facă asta, masterate de studii de gen, dialog între universitarii din ţară interesați în studii de gen, conferințe cu participare internațională, atitudini și acțiuni feministe la nivelul sindicatelor și, nu în ultimul rând, o conștiință feministă la nivelul partidelor politice.
Puncte de vedere similare au şi persoanele direct implicate în activismul civic feminist: nu se poate vorbi de o mișcare feministă românească.
Acestea recunosc că există foarte puține organizații neguvernamentale care, nici măcar acestea, nu au reușit să se constituie într-o mișcare articulată, cu largă reprezentativitate (Roxana Teșiu, fost lider al organizației „Parteneriat pentru educație”), sau care să atingă dimensiunea acelui val de organizații și persoane, capabil să producă schimbarea ideilor (Cristina Ilinca – fost lider al Societății ”AnA”).
Citindu-l pe Vladimir Pasti , nu putem să nu lăsăm să ne scape gândul că feminismul românesc nu a depășit încă stadiul dezideratului . Cu toate eforturile care se fac de către personalități ale vieții publice și academice, dar și de către organizații de profil, începând cu cercetarea fundamentală și terminând cu politicile de gen, dreptul la ființă al feminismului mioritic nu ar primi din partea unui înțelept hinduist mai mult decât calificativul „neti, neti”. Cred că sunt în spiritul ideilor autorului dacă afirm că falanga feministă a societății românești a dat dovadă de un prea mare optimism – credința idealistă că problema inegalităților dintre sexe se poate rezolva în aceeași manieră în care socialiștii utopici credeau că pot rezolva problema inegalităților sociale: prin bunăvoința claselor posedante sau ale guvernanților de a renunța la privilegiile de clasă. Rezumându-l, punctul de vedere al lui Vladimir Pasti este tulburător: deși la ora actuală există o agendă feministă și au fost puse bazele instituționale pentru crearea de curente de gândire feministă autohtonă (ONG-uri dedicate cercetării în domeniu, studii de gen integrate în forme de învățământ universitar și postuniversitar, reviste de studii feministe ), nu se poate vorbi cu adevărat de existența unei mișcări feministe românești.
Cauzele nonvizibilității mișcării feministe românești. Pentru Mihaela Miroiu, motivele submanifestării potențialului activist al feminismului românesc s-ar datora mai multor cauze, dintre care amintim: feminismul cultural s-a cantonat prea mult în zonă științelor sociale și politice, și prea puțin în științele juridice și literatură; prezența pe piață a unor dușmani mediatici: televiziunile nu fac politică feministă (fac emisiuni despre doamne, vedete, fițe) iar presa scrisă, pur și simplu, ignoră acest subiect, declarându-l neinteresant; practicarea unui academism rece, fără priză la public: „Nu avem încă un feminism cultural „picant”, un feminism cu text-appeal, care să provoace controverse, să supere, să scoată din sărite, să atragă, să aibă fani pe care îi cucerește cu panseuri și lozinci populare” ; absența unor activiști sociali: practicarea feminismului civic de către aceleași persoane care îl practică și pe cel cultural; în locul formulării unei agende feministe proprii, sunt luate de-a gata cele împrumutate de la omoloagele lor europene (cu motivație cu tot: „Așa ne cere UE”, „Așa ne cer normativele europene, impuse prin aquis-ul comunitar”) ; absența unei solidarități a politicienelor în privința politicilor pentru femei; inexistența unui schimb eficient între generații (cei mai în vârstă să se ocupe cu „lucruri ceva mai soft”, de concepție, iar cei mai tineri cu activitățile curente) .
Toate aceste invocări sunt rezonabile, dar nu se pot substitui unei explicații cu adevărat teoretice. Din fericire, Mihaela Miroiu oferă două sugestii, dintre care una va fi exploatată într-un context teoretic mai amplu: dominația patriarhatului, „lățit că o pecingine în cultură și politică românească” ; așteptarea unui lider puternic, carismatic, care să coaguleze voințele individuale și așteptarea ca una și aceeași persoană (sau un mic grup de persoane) să le facă pe toate. Ideea, în aparentă banală, este ușor dezvoltată de autoare în formula această: „Este și greu să le ceri unor oameni care au deja o educație centrată pe autointeres să mai fie fraierii de antărț, care să se gândească întotdeauna la cauzele generale și nu la interesele proprii. Și, de altfel, e complet respectabil din punct de vedere moral, utilitarist vorbind, să te gândești la interesele proprii, dacă, dându-le curs, afectezi în bine și viața altora” .
Cuvintele din text („autointeres” / „interes propriu”, „fraier”, „cauze generale”, „punct de vedere moral”, „afectarea vieții altora”) mi se par indicatorii cei mai sugestivi pentru ca explicația formulată privind lipsa de vizibilitate a mișcării feministe românești să capete suficientă greutate teoretică.
„Oboseala” de care Laura Grunberg vede atins feminismul românesc, înainte ca acesta să declare vreo luptă, se datorează mai multor cauze: birocratizarea mișcării, cerută de instituționalizarea componentelor societății românești aflate în tranziție. În locul manifestării unei explozii de entuziasm, precum aceea din anul 2000 (când s-a ieșit în stradă ca reacție de protest la un articol apărut într-o revistă de scandal, despre cum să îți bați nevasta fără să lași urme), feministele au pornit într-o vânătoare nebunească după fonduri, însoțită de toate implicatele administrării acestora (chirii, telefoane, cablu, lumină, întreținere, personal minimal). Toate acestea nu au făcut altceva decât să consume uriașele energii în acțiuni de supraviețuire administrativă, în locul dinamizării cu ele a unei societăți suferinde cronic de un patriarhalism feroce. E adevărat, ar spune unii, fără stabilitate instituțională și fără bani nu se poate construi nimic. Adevărat! Dar nici numai cu ele; mediul fiscal intern ostil (la nivelul tuturor ONG-urilor) și sprijinul haotic al finanțatorilor externi , acesta fiind condiționat și de impunerea unei agende și a unor termene de „implementarea, de cele mai multe ori, fără legătură cu nevoile și ritmul de evoluție a acțiunilor sociale în spațiul românesc; lipsa activiștilor cu carte de muncă și suprautilizarea voluntariatului ; decalajul existent între feminismul academic și cel civic, paralelismul celor două forme de „discurs”. Dacă Mihaela Miroiu semnala aspectul negativ că aceleași persoane deservesc ambele forme de manifestare, Laura Grunberg sesizează efectul negativ pe care îl are lucrul insular: „piața” nu îi caută pe specialiștii în studii de gen, empiricizându-se, în timp ce specialiștii în domeniu, foarte bine poziționați în activitățile lor intelectuale, pierd contactul cu realitatea imediată a fenomenului. Se ajunge la realitatea tristă că „nu există o agendă comună a teoreticienilor și practicienilor din domeniu” ; lipsa „prizei la public” a mesajului feminist (nu sunt tentante, contemporane, actualizate, adaptate, localizate etc) precum și a semnelor creativității și chiar umorului ; „feminizarea feminismului”: practicarea acestuia în majoritate de către femei, acestea având multiple roluri și responsabilități în viața privată și publică, face să îi slăbească forța de impact. Una este să activezi cu persoane care au timp să se dedice acestui crez și alta să implici persoane cu activitate zilnică dublă.
Liliana Popescu identifică și ea câteva motive esențiale răspunzătoare de practicarea de către femei a unui feminism prea puțin vizibil: capitalul social feminin deficitar: „încrederea femeilor unele în altele, a organizațiilor pentru femei între ele, în ce privește posibilitatea de a schimba împreună și conjugat legile și practicile care vizează egalitatea dintre sexe. La fel de importantă este lipsa de încredere a femeilor în reușita unei astfel de acțiuni comune: lipsa de încredere în posibilitatea de a influența politicile publice ”; insuficiența sumelor atrase din sponsorizare și inexistența unei finanțări guvernamentale; acceptarea cu prea multă ușurință de către femei a condiției de „persoană întreținută” și a „locului” în cadrul patriarhatului consolidat; teama de ridicol, de oprobiul public („Cum, să ieșim în stradă?! Să se spună despre noi că sîntem isterice?! “) ; existența unui redus respect de sine și a unei nesigure conștiințe de sine a femeilor; acordarea de către clasa de mijloc feminină emancipată a unei mari importanțe activității de menținere a propriului status, lăsând deoparte nevoia de implicare în mișcări politice care să urmărească interesul mai multor femei (în logica argumentului meu, acesta ar fi motivul cel mai important).
Liderele organizațiilor civice sus-amintite reiterează unele dintre motivele enumerate, cum ar fi absența fondurilor necesare derulării proiectelor, în condițiile în care „chestiunile de marketing social, de lobby și advocacy sunt extrem de costisitoare, greu de întreținut, plata oamenilor care să evolueze în astfel de proiecte este destul de scumpă, onorariile experților în domeniu sunt destul de mari ” sau absența unei clase de mijloc-liant consolidate. Lucrând direct cu oamenii, ele mai invocă și o deficiență observabilă în comportamentul asociațiilor pe care le-au condus: atâta timp cât necesitățile curente sunt tot mai greu de satisfăcut, „omului de rând nu-i pasă de parteneriatul de gen ”, efectul fiind lipsirea organizațiilor de necesarul de resurse umane. La acestea mai adaugă și divergența existentă între interesele femeilor și cele ale feminiștilor și chiar misoginismul femeilor, adeziunea lor, fățișă sau nemărturisită, la patriarhat .
Răspunsul lui Vladimir Pasti la întrebarea „De ce feminismul românesc nu este unul efervescent?” este, nu doar mai nuanțat, dar și mai teoretizat, originat în ceea ce se numește patriarhatul românesc. O trăsătură caracteristică a acestuia este idealismul său. Idealismul afirmat este legat, de fapt, de o insuficientă înțelegere a sursei primordiale a inegalităților de gen. Nu puține sunt locurile în care Vladimir Pasti acuză cercetătorii de gen de precarități epistemologice: „cercetarea în domeniul realităților românești este departe de a reprezenta un program de cercetare. Ea este mai degrabă o colecție de cercetări punctuale…” ; „lipsită de o perspectivă a viitorului care să-i ofere criteriile de analiză, cercetarea… face simple inventare ale diferențelor, acolo unde le găsește…” ; iar ceea ce ar justifica cel mai mult această stare descrisă de autor este faptul că studiile cu caracter ştiinţific privind femeile din România se află încă „într-o etapă incipientă” .
Pentru sociologul Vladimir Pasti, cauza primă a inegalităţilor de gen se găseşte în tipul de organizare patriarhală a societăţii româneşti, patriarhatul fiind în esenţa sa „o relaţie de putere între bărbaţi şi femei, dezechilibrată în favoarea bărbaţilor” . Luând ca punct de plecare definiţia extinsă a lui Heidi Hartmann dată patriarhatului, V. Pasti formulează ideea că diferenţele consacrate social între sexe nu sunt decât „un produs şi o formă de existenţă a patriarhatului” . Așadar, nu se poate afirma că societatea românească, echilibrată în toate celelalte privințe, mai prezintă această ultimă racilă social-moral-politică, corectibilă, vorba lui Caragiale, pe ici pe colo, și anume în punctele…esențiale. Patriarhatul, adânc înrădăcinat în structurile și mentalul social, reușind să-și creeze formule de reproducere lărgită la toate nivelele (gândire, cultură, educație, religie, ideologie) a făcut în așa fel, încât până și femeile, ajungând în politică, vor participa la elaborarea politicilor de tip masculin. Patriarhatul, ca relație primitivă de putere, a transformat cele două grupuri sexuale în grupuri sociale, astfel că, încă de la naștere, se pecetluiește cutumiar și juridic o distribuire univocă a rolurilor sociale și o predeterminare a accesului la resursele acesteia în favoarea unuia dintre ele.
În această nouă perspectivă, mișcarea feministă nu mai reprezintă o simplă coagulare mai mult sau mai puțin structurată de persoane și grupuri care militează pentru egalizarea raporturilor dintre cele două sexe, ci „vârful politic și ideologic al unui mare grup social – grupul social al femeilor, aflat în inferioritate în raport cu grupul politic al bărbaților”, propunându-şi ca ţel fundamental crearea unei mişcări a femeilor pentru echilibrarea relaţiei de putere cu bărbaţii.
11 Mihaela Miroiu, teoreticiană și militantă feministă din România, profesor universitar la SNSPA. A analizat societatea politică românească postdecembristă, conservatorismul de stânga și politicile de gen. În privința studiilor de gen, Mihaela Miroiu a inițiat cercetările și studiile de gen din România, a introdus primele cursuri universitare de teorie feministă la Facultatea de Filosofie a Universității București, a publicat prima lucrare românească de filosofie feministă (Gândul Umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, 1995), prima lucrare de etică feministă (Convenio, despre natură, femei și morală, 1996), prima lucrare de teorie politică feministă (Drumul către autonomie, 2004), a editat primul dicționar feminist (Lexicon Feminist, 2002), a inițiat primul masterat de Studii de gen din România (1998), a introdus și coordonat prima colecție de Studii de gen (Editura Polirom, din 1999), a elaborat primul ghid de politici de promovare a echității de gen în învățământul superior din Europa de est, a afiliat Studiile de gen la rețeaua europeană de profil (ATHENA European Network for Gender Studies, 2002), a elaborat proiecte de politici de gen în educație pentru MECT.
12 Mihaela Miroiu, Când sex-appeal-ul întunecă text-appeal-ul sau Despre societatea în care mintea femeilor nu contează, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
13 Idem.
14 Grunberg, Laura, 2000: „Women’s NGO’s in Romania”, in Gal, Susan, Kligman, Gail, (eds.), Reproducing Gender. Politics, Publics and Everyday Life after Socialism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey; Johnson, Janet Elise si Robinson, Jean C. (eds.), 2003: Living with Gender in Post-communism in Central and Eastern Europe, unpublished.)
15 Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie: teorii politice feministe, Iaşi, Polirom, 2004, p.277.
16 Laura Grünberg, profesoară asociată la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA. Alături de interesul acordat domeniilor precum societatea civilă, sociologia corpului, globalizarea și studiile despre supraveghere, Laura Grünberg s-a manifestat deplin și în domenii de cercetare axate pe problematica genului: sociologia genului, dimensiunea de gen a instituțiilor sociale, discriminarea multiplă. În acest sens a publicat lucrări precum: (R)evoluția în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte românești, Polirom, Iași, 2002; Mass media despre sexe (coord.), Tritonic, București, 2005; biONGrafie. Istoria trăită a unui ONG de femei, Polirom, Iași, 2008.
17 Laura Grunberg, Criticând empatic, cu drag, dinăuntru, feminismul românesc, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
18 Idem.
19 Liliana Popescu, conferențiar universitar în cadrul SNSPA București, fondatoare a Fundaţiei ”Proiectul de Educaţie Civică şi Dezvoltare Academică”, fondatoare și co-editoare a ”Romanian Journal of Society and Politics” (din 2001) și co-fondatoare a Societății Române de Științe Politice (ianuarie 2000). Dintre lucrările publicate, ca autor și/sau editor, dedicate studiilor de gen, amintim ”Politica sexelor”, București, Maiko, 2004, ”Guvernare pentru Șanse Egale”, București, Tritonic, 2006.
20 Liliana Popescu, 2004: Politica sexelor, Maiko, Bucureşti, p.112.
21 Liliana Popescu, Există un feminism românesc?, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
22 Vladimir Pasti, profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. Este titularul cursurilor de “Sociologie politică”, ,,Sociologia tranziţiei”, ,,Analiză politică”, ,,Sociologie general”, ,,Metode de cercetare” din cadrul acestei facultăți. „Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România” (2003) reprezintă unul dintre titlurile de referință ale literaturii dedicate problematicii genului.
23 Andrea Cristina Sofronie, ,,Inexistența unei mișcări feministe în România”, proiect de cercetare, SNSPA, 2010.
24 Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, p.83.
25 Mihaela Miroiu, Când sex-appeal-ul întunecă text-appeal-ul sau Despre societatea în care mintea femeilor nu contează în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
26 Idem.
27 Mihaela Miroiu, Neprețuitele femei, Iași: Polirom, 2006, p.136.
28 Mihaela Miroiu, Când sex-appeal-ul întunecă text-appeal-ul sau Despre societatea în care mintea femeilor nu contează în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
29 Mihaela Miroiu, Neprețuitele femei, Iași: Polirom, 2006, p.137.
30 Laura Grunberg, Criticând empatic, cu drag, dinăuntru, feminismul românesc, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
31 Laura Grunberg, Criticând empatic, cu drag, dinăuntru, feminismul românesc, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
32 Idem.
33 Idem.
34 Idem.
35 Liliana Popescu, 2004: Politica sexelor, Maiko, Bucureşti, pp.115-116.
36 Liliana Popescu, Există un feminism românesc?, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
37 Oana Băluță, Vizibilitatea feminismului. Interviu cu Roxana Teșiu și Cristina Ilinca, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
38 Idem.
39 Ilinca Bernea, Emanciparea de butaforie, în Observator cultural, 2004, Nr. 240.
40 Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, p.73.
41 Idem.
42 Ibidem, p.67.
43 Ibidem, pp.253-254
44 H. Hartmann, ,,Capitalism, patriarchy and job segregation by sex”, apud. Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, p.175: „Eu definesc patriarhatul ca pe un set de relații care au o bază materială și în care există între bărbați relații ierarhice și de solidaritate, ceea ce le permite să controleze femeile. Astfel, patriarhatul este sistemul masculin de opresiune a femeilor”.
45 Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, p.175.
46 ,,Relațiile de putere de tipul inegalităților stabilite prin naștere sunt primitive prin mecanismele lor și prin modul în care sunt instituite și reproduce”, și nu doar prin faptul că, temporal, ele sunt foarte vechi (Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, Iași, 2003, p.183).
47 Ibidem, pp.254-255.
Vasile GHICA
La balamuc, birjar!…
„Tudor Vianu m-a sfătuit să nu mai scriu”.
(N.Breban)
Intuiţiile marilor critici ar trebui respectate. Sunt însă scriitori care nu şi-au ascultat nici părinţii.
„De peste 20 de ani, scriitorii români se devorează între ei”. (E.Simion)
Pentru că altceva nu prea mai au ce să mănânce.
„Ce şanse are un poet de categoria întâi (vezi Mircea Cărtărescu) care trăieşte într-o ţară de categoria a doua?”. (G. Liiceanu)
Şanse a avut cât două generaţii. Dar dacă poetul se va dovedi, Doamne fereşte, de categoria zero… barat?
„Mi-e frig în lumea asta!”. (M. Lermontov)
Vom avea destulă dogoare… Dincolo.
„Noi, românii, nu avem fibră pentru Oedip”. (I.D. Sârbu)
În schimb, pentru Don Juan, da… ne descurcăm.
„Numai profesiunea de călău provoacă mai multă repulsie decât cea de critic literar”. (Laurenţiu Ulici)
Dacă o spune chiar un critic, nu avem motive să-l contrazicem.
„Nu căutaţi fericirea în ghiftuire!”. (L.N. Tolstoi)
Dar nici în înfometare nu o găsim.
„Îmi plac femeile în care Dracul se întâlneşte cu Dumnezeu”. (P. Ţuţea)
Pentru că femeia fără draci nu are niciun Dumnezeu.
„Vreau să mă întorc în ţară să mă delectez cu mâncăruri gătite cu sarea scoasă de Nae Ionescu din ocnă”. (Emil Cioran)
De când lumea, elevul îi doreşte dascălului său tot binele din… ocnă.
„Mormintele să fie mai zdravene decât casele”. (Pitagora)
Ca să nu poată evada nimeni.
„Poţi să surâzi fără să pari imbecil?”.
Mi-e frică să încerc. Mai bine stau încruntat.
„Politica – cea mai rea dintre maimuţele junglei”. (W. Gombrowitz)
Care se caţără cât mai sus, ca să ne arate fundul.
„Eugen Ionesco şi E. Cioran sunt nişte castraţi”. (C. Noica)
Altfel nu ajungeau ,,contratenori” de geniu.
„Cu cine lupţi în literatură? Unde este linia frontului?”. (Fănuş Neagu)
Peste tot, maestre! Peste tot!
