Spații culturale nr. 28 (10)

Nina Elena PLOPEANU

Chioampa

Cătunul de țigani de la poalele pădurii își depăna viața pe îndelete. Locuitorii săi, cei ce reveniseră din lagăr, erau care încotro, după treburi, preocupați de grija zilei de mâine. Își luaseră gândul de la micile găinării din care trăiau înainte deportare. Războiul trecuse, dar lăsase în urmă metehne vechi, care nu se vindecau cu una cu două. Teama de un nou Antonescu, care să-i strămute la Bug, era încă prezentă. Bărbații și de cele mai multe ori și femeile, erau nevoiți să plece tocmai în capitală, unde rămâneau cu lunile pentru a găsi ceva de lucru. Un ciur de mălai și o coajă de pâine se procurau foarte greu. Copiii, rămași acasă în grija vreunei bătrâne sau a vreunei rude ce nu putea să lucreze în construcții, își petreceau cea mai mare parte din zi lângă cazanul de țuică din mijlocul așezării unde adunau și spărgeau cu migală sâmburii de prună cu care își umpleau burțile flămânde și umflate ca pepenii aduși vara de la câmpie și schimbați pe fructele ce se găseau la deal. Boștina dulce-acrișoară era singura delicatesă din care se îmbuibau atât porcii lacomi, ai celor ce îi aveau, cât și puradeii cu pielea goală, arsă de soarele nemilos al verii, ce era pe sfârșite. Noroc de mulțimea de poame la culesul cărora participaseră și ei, după puteri, prin livezilor celor avuți, în schimbul unei străchini cu terci sau cu o zeamă chioară de cartofi și ceapă. Cei mai măricei mergeau și pășteau vitele gagiilor și, cât era ziulica de mare, colindau pe coclauri unde își făceau de lucru cu tot felul de vechituri. Din când în când descopereau câte o grenadă defensivă, explodată și se jucau de-a „nemții și germanii” sau amenințau codanele ce se strângeau seara pe la porți și chicoteau, uitându-se cu coada ochiului spre băieții ce le priveau cu subînțeles.
Yonah, cel cu părul roșcat și fața plină de pistrui, copil al nimănui, pripășit printre țigani în lagărul de la Dubina și revenit odată cu ei, mai molâu din fire, umbla cel mai adesea de unul singur. Fetele se fereau de el, așa se face că, atunci când a găsit o grenadă, neștiind că era activă, a aruncat-o drept în mijlocul celor care nu-l băgau în seamă. Urlete și țipete de spaimă au izbucnit odată cu fumul ce a acoperit totul în jur. Bulgări de țărână au împroșcat ochii Leriei, care a început să se vaite și să înjure cât o ținea gura.
– Aoleu! Nu mai văd nimic. Ochii mi s-au umplut cu nisip. Bengailo draq!
Cât ai clipi, năzdrăvanul s-a făcut nevăzut și câteva zile la rând a fost de negăsit. Ochii Leriei n-au mai fost niciodată ca la început. Degeaba a încercat baba Rița s-o spele cu tot felul de fierturi din buruieni. Degeaba i-au picurat în ochi lapte de la o femeie curată, ce avea copil de țâță, vederea i-a rămas încețoșată și a început să privească câș. „Nu era de ajuns, gândeau suratele, că era neagră tuci, acum, mai e și spanchie”. N-a trecut multă vreme și mai în glumă, mai în serios, a început să fie poreclită Chioampa. Când trecea pe lângă țâncii, ce se schimonoseau și se strâmbau încercând să arate ca ea, se auzea strigată:
– Chioampa! Chioampa!
Pe dată se încrunta către ei și deși nu apuca să spună nimic, cel vinovat se împiedica, se lovea strașnic la mână sau la picior și văicărindu-se, fugea cât putea și îi povestea plângând maică-si:
– Chioampa s-a uitat urât la mine. Am căzut și mi-am scrântit piciorul.
– Fir-ar, ea, să fie de chioară. Are sufletul la fel de întunecat precum îi e chipul. Îi place să-i vadă și pe alții nefericiți. Apoi, adresându-se suferindului, îl admonesta zicându-i: Da’, tu, de ce nu-ți ții gura?
Cu timpul, a început să se spună și alte lucruri: că bunică-sa știa să facă vrăji și a învățat-o și pe fată, că umblă noaptea despletită prin pădure, că adună broaște și șerpi și câte și mai câte. Așa au început să se teamă toți de ea, s-o considere piază rea și să încerce s-o evite sau, dimpotrivă, să-i câștige bunăvoința. Yonah se temea cel mai tare de ea. Leria se pricepea cum să-l facă să-i știe de frică. Când mergeau la cules de ciuperci sau de zmeură, ca să-i intre în voie, îi umplea, mai întâi coșulețul ei. O urma precum un cățeluș care făcea sluj și nu pleca nici atunci când ea se juca cu salamandrele. Pielea ca smoala, unsuroasă și otrăvitoare a acestora, deși înnobilată cu pete galbene sub formă de coroană regală, îi provoca frică și scârbă. Se dădea după trunchiul unui stejar bătrân și privea cu coada ochiului cum Leria se așeza pe vine, își sufleca mâneca flanelei până la cot, așeza palma pe pământul fertil și negru ca pana corbului și îngâna vorbe doar de ea știute și auzite. Regina întunecată, uneori bicefală, trecea de trei ori peste mâna celei pe care o recunoștea de stăpână. Băiatul se străduia să priceapă ce-și șopteau cele două, care păreau a se înțelege de minune, dar nu auzea decât incantația finală murmurată de trei ori: „dă-mi mie modelul tău și ia-l tu pe al meu”. Yonah, înspăimântat, o urmărea cu frica în sân și parcă o și vedea pe tovarășa lui luând chipul respingătoarei târâtoare.
– Ți-a fost frică, nu-i așa? îl întreba după ce își termina ritualul.
– Cred și eu. Da, de ce faci așa ceva? îndrăznea el.
– M-a învățat o mătușă, care mi-a mai spus că numai așa o să pot deprinde să cos și să lucrez lucruri minunate de mână. O să trebuiască să-mi câștig și eu pâinea într-un fel.
– Da, dar tu nu vezi bine. Cum ai să coși? Cum ai să împletești?
– Păi, tocmai de aceea cer ajutorul acestor regine ale întunericului, încerca Leria să-i explice.
Dacă se întâlneau pe câmp, n-o putea refuza niciodată atunci când îi spunea că are chef să urmărească norii. Mai întâi, fata își înfășura mâna în șorț, căuta un pui de șarpe, îl prindea de cap și îi scotea dinții.
– Îl vezi? la noapte ți-l trimit în pat dacă nu te supui. De voie, de nevoie, se așeza împreună cu ea pe covorul moale și verde și, cu inima cât un purice, asculta poveștile pe care Leria le imagina pe cer.
– Uită-te! Vezi herghelia aceea de cai cu salbe de galbeni la gât?
– Îi văd, o aproba Iaru, fără ca la început să vadă ceva. Apoi, cu cât privea mai mult, își dădea seama că, sub arătătorul vrăjitoarei transformat în baghetă, norii luau forma unor bidivii cu coama albă în care străluceau bănuți aurii.
– Ăia sunt caii bunicului meu.
– Dar bunicul tău nu mai trăiește. A murit în lagăr, încerca să-i amintească Jonah.
– Nu știi tu. A plecat pe ascuns să-și caute caii. Acum locuiește în altă parte și, din când în când, își duce armăsarii să pască în cer. Vrei să-i auzi nechezând? Și, fără să aștepte aprobare, clipea des de câteva ori din ochii închiși pe jumătate și caii, ridicându-se în două picioare, își scuturau coamele, începeau să tune și să fulgere, de parcă ai fi zis că, în curând, o furtună nemaivăzută va șterge totul de pe suprafața pământului.
Yonah, cu pielea creață și cu vârfurile puținului păr de pe țeasta ascuțită, vâlvoi, încerca să se ridice tremurând.
– Stai, nu fi prost! O să clipesc din ochiul stâng și caii au să se liniștească. Îmi iau la revedere de la bunicul și-l rog să-i mâne în alte părți. Nu vreau să-l mai vadă și altcineva, ca nu cumva să ajungă din nou la Bug. Acum, vrei să vezi sfinții de pe icoanele ucrainenilor la care ne rugam să nu murim de foame, de frig sau de tifos?
– Îhî, aproba tâmp Yonah. Și pe dată vedea cum Sfântul Gheorghe înfigea sulița în cele șapte capete ale balaurului sau cum Maica Domnului cu trei mâini, ce parcă luase chipul reginei Elena, își strângea cu putere pruncul la piept.
– Ia, spune acum, care dintre Dumnezei e mai puternic? Al nostru sau al vostru?
Nevrând s-o supere, băiatul își făcea pios cruce, îngenunchea și săruta pământul așa cum văzuse babele la biserica rumânilor din sat și se ruga în gând să scape cu viață și din această încercare. Spera ca într-o bună zi să se elibereze de apăsarea vinei de a o fi lăsat pe Leria chioară. Până atunci trăia în umbra ei și încerca să-și spele păcatele așa cum putea.
La ceva vreme după ultimul război, lucrurile au început să se așeze. Peregrinările țiganilor au luat sfârșit. Deși teama de Bug încă nu dispăruse complet, viața lor s-a liniștit. Au început să învețe meserii din care câștigau bine. Și-au construit case, și-au trimis copiii la școală, i-au învățat ocupații pe care și ei le moșteniseră de la alții. Parcă niciodată n-o duseseră așa de bine. Cei din familia Leriei s-au apucat de făcut cărămidă. Cea cu inițiativa a fost bunica, căreia preocupările vechi, ghicitul, datul în cărți sau în bobi, nu-i mai aduceau suficiente venituri. Tatăl, molcom din fire, bisericos și cu frica lui Dumnezeu, așa cum erau toți cei din neamul lui Oană, se lăsa condus de femei, unde-l puneai, acolo stătea. Nici nu știa sau nu putea să facă altceva; fierăria nu-i plăcea. Era prea dură pentru el, iar de cântat la vioară, la țambal sau la acordeon nu se pricepea. Așa că nu i-a rămas decât cărămidăria. De primăvara până toamna, cu cățel și purcel, din zori până-n noapte, se lupta cu pământul. Își sufleca pantalonii deasupra genunchilor, săpa în malul argilos, mărunțea lutul, îl îmbiba cu apă și-l frământa bine cu picioarele, îl învârtea într-o sârbă îndrăcită până căpăta consistența unui aluat. Apoi striga la nevastă, la soacră și la fete.
– Hai, fa, treceți și faceți pâine, cozonac, ce v-o place! Că eu mi-am terminat treaba. Până terminați și voi, mă trag ușurel la umbră și trag un puișor de somn, să-mi întind ciolanele, că-mi ajunge de azi dimineață.
– Ai grijă, îi striga nevasta, să nu-ți intre vreun șarpe pe gură!
– Nu avea tu grijă! Nu am mâncat lapte de dimineață.
Femeile luau pasta moale, o puneau în tipare, o netezeau cu grijă și o răsturnau în locul însorit, ales dinainte, unde rămânea până se cocea și putea să fie așezată în cuptor. După ce se construia castelul de cărămidă urma petrecerea, distracția. În firidele cuptorului trunchi noduroși, uscați și groși cât corpul unui om, ardeau zile întregi, până când cărămida devenea rumenă, numai bună de construit case. În apropierea focului, se strângeau lăutarii, se întindeau mese cu de-ale gurii, se depănau povești și se încingeau dansuri țigănești până focul se domolea și oamenii se retrăgeau unul câte unul spre liniștea somnului. Din ochii uscați ai bătrânilor curgeau adesea lacrimi ca niște bobițe de struguri ce aminteau de suferințele de la Dubina, unde nu aveau de nici unele. În jurul lor copiii făceau roată și îi tot iscodeau:
– Moș Grigore, da, ce făceați, bre, pe gerurile alea de povesteai? Cum vă încălzeați? întreba câte unul
– Ce să facem? Am tăiat toți pomii pe care i-am găsit. Apoi, ne-am îngrămădit mai mulți în mai puține case și am tăiat toată lemnăria: uși, ferestre, mese, scaune, paturi și făceam câte o bâjă de foc de ne mai dezmorțeam țârloaiele.
– Dar de mâncat, ce ați mâncat? Ciordit-ai ciriclia?
– Buruieni de pe câmp. Uneori câte o țigancă mai fura câte o găină de pe la ucraineni. Alte femei mai căpătau câte ceva din ghicit. Când ne ajungea cuțitul la os, mai mergeam și la furat. Intram noaptea prin case, dar nu luam decât de-ale gurii. Au fost și femei, de-ale noastre sau de-ale evreilor, care au fiert carne de la cadavre și, mințind că este de vită, au dat-o copiilor ca să nu moară de foame.
Uneori, Leria și Yonah se furișau de lângă cei mulți și rămâneau în cărămidărie. Vegheau jarul din gura cuptorului. Leria își închidea ochiul paniu și limbile de foc se modelau, fără să se opună în vreun fel, așa cum le cerea femeia. Șerpi, țapi, broaște, porci și păuni dresați de arătări cu chip de om, cu picioare și coadă de animal închipuiau lumea de dincolo. Cei doi priveau și râdeau de vietățile puse să joace după cum le era cântat. Iaru nu se mai temea de fantasmagoriile Leriei. Știa că poate să le țină în frâu și nu i-ar fi făcut niciun rău, mai ales acum, când între ei se înfiripase mai mult decât o dragoste copilărească.
Spre toamnă, în nopțile mai răcoroase, urcau pe cuptor. Se așezau pe o zdreanță și, mângâiați de căldura blândă ce se degaja din cărămizi, urmăreau stelele. Când acestea, deocheate de privirea Leriei, se ascundeau prin cotloanele cerului, Chioampa strângea din ochiul beteag, le dibuia și începea să se joace cu ele. Le așeza în spirală, le obliga să facă piruete și chicotea când luminițele se împiedicau una de cealaltă, când se luau la harță și când poiana se lumina ca ziua din cauza obrajilor aprinși de neputință ai aștrilor. Yonah o privea uimit pe fată, îi mângâia firele de păr. Pentru el Leria era cea mai frumoasă, cea mai iscusită dintre fetele de vârsta lor. Și-ar fi dorit-o nevastă, dar nu știa dacă și ea și l-ar fi luat de bărbat. De câte ori o întreba, ea ocolea răspunsul.
– Ce zici, fa, te măriți cu mine?
– Nu știu, să vedem ce zice Babacu.
– Lasă, fa, o să vezi că, până la urmă, o să vrea.
Leria, deși slută și urâtă, era cu nasul pe sus, și-ar fi dorit un altfel de bărbat, așa cum văzuse la suratele sale, care erau măritate de mult și aveau și doi-trei plozi. La urma urmei, – își spunea ea – decât să rămân fată bătrână, mai bine mă mărit cu tontul de Yonah. Se săturase să facă ochi dulci unora care nici n-o băgau în seamă sau să încerce să fure bărbații de la altele.
Sfârșitul toamnei însemna încheierea lucrului la cărămidărie până în primăvară. Trupul Leriei se rotunjise parcă prea mult, observau gurile rele. Până la urmă s-a întâmplat cum a spus Yonah, care, de sărbători, s-a mutat în casa socrilor. Zăpada și gerul de afară îi țineau mai mult pe lângă gura sobei. Leria îi făcea semn cu ochiul sănătos și Yonah urmărea dansul ghemotoacelor prin rochia și șorțul neveste-si.
– Fa, Leria, ai grijă, să nu pățească ăsta mic ceva că nu mai ai de trai cu mine.
– Ce să pățească, mă? Nu vezi că ochiul stâng, aproape, s-a închis de tot?
Când i-a sosit sorocul, pruncul n-a vrut să vină pe lume cu una, cu două. Yonah alerga când la deal, când la vale, ca să nu mai audă mugetele femeii. Îndărătnicul de socru nu voia cu nici-un chip s-o ducă la doctor.
– Da, cum să se uite alt bărbat în fundul ei? Bunica și mama Leriei au adus atâția prunci pe lume. Ați uitat, când s-a născut fratele mai mic al Leriei la Dubina? N-a mai fost nevoie de niciun doctor. Mama l-a moșit și l-a înfășurat într-o cârpă ruptă din fusta maică-si, după ce l-am îmbăiat în cădița pe care i-am săpat-o în pământul de lângă sobă, în care am așezat paie și peste acestea o cârpă din cămașa mea. A crescut zdravăn și vânjos. Când a mai crescut, alerga cu puța goală și cu picioarele prin zăpadă și nu s-a lipit de el nici măcar un guturai.
Până la urmă, vecinii s-au îndurat, au urcat-o într-o căruță și au dus-o la spital. Un doctor cu obrajii supți și părul alb, după ce a examinat-o, a liniștit-o:
– Ai răbdare, ești tânără și în putere. O să naști în curând.
Așa s-a și întâmplat. Marcia a venit pe lume, a doua zi, odată cu primele raze de soare. Era voinică și sănătoasă și, de cum a pus-o la sân, a supt cu poftă.
Medicul cel bătrân, de câte ori trecea prin salon, se oprea și la patul Leriei.
– Ce-ai pățit la ochi? a întrebat-o într-o zi. Femeia i-a povestit întâmplarea în urma căreia rămăsese aproape oarbă.
-N-ai vrea să te vadă un doctor de ochi? Dacă te-ar vindeca, ai putea să ai grijă mai bine de cea mică. Ai șanse mari să te faci bine.
Leria n-a stat prea mult pe gânduri, s-a sfătuit cu Yonah și, până la urmă dându-și seama că nu are nimic de pierdut, dimpotrivă, a acceptat să fi operată la ochi de oftalmologul armean.
– O să stai bandajată la ochi două săptămâni, i-a spus chirurgul, apoi o să-ți scot bandajul și o să te minunezi și tu cât de frumoasă o să ți să pară viața.
Leria era mulțumită. Marcia creștea. Yonah își vedea de treabă la cărămidărie. Nu se apucase de băutură și nici nu prinsese patima jocului de cărți cum făceau alții. Din când în când, câte o surată îi călca pragul și o ruga:
– Leria, nu vrei să-mi dai sau să faci tu ceva, să-mi aduci bărbatul pe calea cea bună?
Oricât se străduia, oricât își forța ochiul stâng, nimic din ceea ce făcea înainte să-și opereze ochiul nu se mai întâmpla. Deși, de când se născuse cea mică, nu prea își mai băga în seamă bărbatul, a băgat de seamă că Yoni al ei umbla cam abătut. Într-o seară, după ce a adormit-o pe Marcia, și-a tras scaunul lângă el în fața focului, și a început să-l iscodească.
– Da, ce-i cu tine, de ce ești trist?
– N-am nimic, a încercat să nege omul.
– Cum n-ai nimic, dacă ești mai tot timpul supărat? Nici cu Marcia nu te mai joci.
– Ei, lasă, că ai tu destulă grijă de ea. De mine nici nu-ți mai pasă. De când nu ai mai închis din ochiul stâng? Unde sunt poveștile acelea cu care mă desfătai altădată?
Leria a ridicat a neputință din mâini și s-a îndepărtat fără să-i răspundă. Bărbatul și-a terminat țigara, a aruncat mucul sub tuciul de pe pirostrii, a ieșit pe poartă și dus a fost. Degeaba se tot uita Leria spre poarta pe care ieșise cu multe luni în urmă Yonah. A întrebat pe unul, a întrebat pe altul, de Yoni nici urmă. Din când în când, întindea bobi pe pat sau pe masă, dar îi strângea la fel de iute. Marcia o privea cu coada ochiului, lua aminte la vorbele pe care mamă-sa încerca să și le aducă aminte: patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați… limba i se împleticea, cuvintele se amestecau și nu-și mai aducea aminte mai departe. Înțelegând neputința mamei, cea mică continua, fără nici-un fel de efort, descântecul.
– Bine știți, bine ghiciți/ să alergați, să căutați/ Pe unde știți să-mi ghiciți de Yonah/ De bine să iasă, bobi sositori și bucurie-n casă/ Iar de nu, să vă risipiți câte unul și doi/ Să nu se aleagă nimic de voi. Peste un bob zăbavă… nimeni nu se vede la ceas de seară. Apoi întorcându-se spre cea care îi dăduse viață, îi spunea: nu-l mai aștepta, mamă, că nu mai vine.
– Cine nu mai vine? De când știi tu să citești în bobi? o apostrofa femeia adunând în grabă boabele de porumb de pe fața de masă.
– Mai știu și altceva. Uite, dacă strâng din ochiul stâng, toate păpușile de la magazinul lui nenea Gicu, cu fața ca laptele și ochii precum cerul, se strâng și dansează în jurul focului de sub pirostrii.

Stan BREBENEL

O POVESTE DE VIAŢĂ

Există obiceiul la unele popoare orientale ca bărbaţii să meargă, atunci când se deplasează pe jos, înaintea femeilor şi a copiilor. Acest lucru poate fi observat foarte uşor şi la o anumită etnie de la noi: cea ţigănească. Observatorii atenţi ai fenomenului au constatat această manifestare şi la un anumit grup de cetăţeni români. Este vorba de brăileni, adevăraţii brăileni, nu cei aduşi de nevoile vieţii pe acele meleaguri. S-o fi întâmplat ca acest obicei să fie dictat de genele rezultate din amestecul de naţii ce s-au perindat şi stabilit de-a lungul vremurilor în vechiul port de la Dunăre, mai ales orientali? Greu de spus. Cert este că aceiaşi observatori au căutat să explice fenomenul. S-au avansat fel de fel de teorii, unele bazate pe fapte reale, iar altele pur şi simplu fanteziste. Explicaţia cea mai plauzibilă vine chiar de la cei care au acest obicei. Bărbatul trebuie să meargă înainte ca un adevărat deschizător de drumuri pentru a înlătura posibilele pericole pentru femeia şi copiii lui. Dacă este aşa, vom observa acest lucru din următoarea întâmplare de un adevăr tulburător şi cât se poate de reală. Aceasta mi-a fost relatată de un om foarte cultivat şi atent la tot ceea ce se petrece în jurul său.
Pe când era proaspăt inginer la Combinatul de Celuloză şi Hârtie de la Brăila, pe la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, într-una din nopţile schimbului trei, când oamenii mai stau şi la poveşti, maistrul de pe secţie a vrut să-i prezinte un erou. Dar nu era un erou al acelor timpuri de împliniri măreţe, ci unul cu totul aparte. La început, inginerul s-a mirat şi nu prea l-a luat în seamă pe maistru. Şi eroul nostru se cam codea să apară în faţa inginerului. Până la urmă, lucrurile au decurs aşa cum a vrut maistrul.
Nea Trifan, căci aşa îl vom numi pe eroul nostru, era un muncitor în prag de pensionare: nici prea slab nici prea gras, nici prea scund nici prea înalt, nici prea blond nici prea brunet, nici prea frumos nici prea urât. Era aşa cam cum sunt românii noştri pe care îi întâlnim pe uliţele satelor. Pe tânărul inginer îl ştia ca fiind destul de destupat, simpatic şi foarte popular şi de aceea a acceptat să-şi spună povestea pe care o cunoşteau foarte puţini. Chiar puţini.
În timpul celui de-al doilea război mondial, ca orice tânăr, a fost concentrat şi trimis pe frontul din est. Evenimentele au făcut ca să ajungă cu unitatea sa până la Cotul Donului, de unde a fost luat prizonier cu foarte mulţi militari români. Prizonieratul nu avea decât o singură destinaţie: Siberia. Mii, poate zeci de mii de prizonieri români de toate gradele au umplut trenurile cu această înspăimântătoare destinaţie. Acolo au ajuns pe la sfârşitul iernii. Ca în orice ierarhie, şi aici se statornicise una. Şefi ai prizonierilor, indiferent de naţie, erau tot de-ai lor, însă cu gradele corespunzătoare detaşamentelor organizate.
Dorul de casă, atitudinea sa de cap de familie şi ocrotitor al acesteia nu-i dădeau pace zi şi noapte. Trebuia să plece de aici cu orice preţ şi să ajungă acasă. Dar cum? În minte îi încolţise un plan nebunesc. Mijloacele de transport, căile de comunicaţie erau ca şi inexistente, iar cunoştinţele sale geografice nu depăşeau genunchiul broaştei. Numai o cale ferată, transsiberiană, făcea legătura cu restul lumii. Într-una din zilele începutului de primăvară, se prezintă la şeful său, un căpitan de infanterie de prin judeţul Romanaţi, şi îl întreabă:
– Căpitane, câţi kilometri sunt de aici până la noi acasă?
– Dar de ce te interesează? i-o reteză scurt acesta.
– Aşa, ca să ştiu şi eu pe ce lume mă aflu, nu se lăsă Trifan.
– Păi, să tot fie vreo 5000 de kilometri.
– Atât de mulţi?
– Da’ ce-ai crezut? Nu suntem pe malul Prutului cum am fi vrut cu toţii.
– Mă gândeam şi eu aşa că am fi mai aproape. Oricum, mulţam.
A plecat bombănind şi în mintea sa îşi făcea fel de fel de socoteli. Mai trebuie să amintim că regimul lor nu era unul de detenţie strict. Mergeau la lucru, iar în zilele de repaus la o capelă improvizată unde slujea un preot militar căzut şi el prizonier. Unii dintre ei se împrieteniseră cu puţinii localnici şi chiar îşi făcuseră familii.
„Carevasăzică vreo 5000 de kilometri. Păi dacă merg câte 20 de kilometri pe zi, cam în câte zile ajung acasă? Hm! Vreo 250 de zile, adică vreo 8 luni. Nu-i bine. Dar dacă am norocul să ajung într-un orăşel şi să găsesc un tren, măcar până la Don, ce bine ar fi.” Calculele fiind făcute, nu i-a fost greu să ia hotărârea finală. După câteva zile se prezentă iar în faţa căpitanului şi îi spuse:
– Căpitane, eu plec acasă. M-am hotărât.
– De la cine te-ai învoit? Eu nu îţi dau drumul.
– Să fie foarte clar pentru tine. Eu nu am venit să-ţi cer voie. Eu am venit să îţi spun, să te anunţ, aşa ca între prieteni. Nu mă va împiedica nimeni şi nimic. Mâine în zori plec. Totul este hotărât şi sunt pregătit pentru asta.
– Dar de ce pleci? Ce nevoi te mână aşa de urgent?
– Nu ai să înţelegi asta niciodată. Dar dacă tot ne-am înţeles bine, am să-ţi spun. Eu trebuie să ajung acasă pe 20 decembrie ca să tai porcul pentru copiii şi femeia mea.
Şi aşa a făcut. A ajuns acasă în preajma Crăciunului. Tare s-au mai minunat sătenii săi din Chiscani, iar vestea s-a răspândit ca fulgerul. Aceasta a ajuns şi la urechile jandarmului din satul său, care s-a înfiinţat numaidecât la poarta lui Trifan, pe atunci un tânăr de aproape 30 de ani.
La ameninţările jandarmului de predare a acestuia către autorităţile române, Trifan ştia una şi bună:
– Eu nu sunt dezertor. Eu nu am dezertat de nicăieri. Eu sunt prizonier în Siberia. Acolo sunt în acest moment.
Jandarmul nu se lăsa înduplecat.
– Ştii ceva? îi spuse Trifan. Aşa cum am venit din Siberia, la fel de bine pot să mă întorc acolo. Şi nu are să ştie nimeni. Nici de aici, nici de acolo. Şi chiar aşa am să fac. Dar înainte de a pleca ţie am să-ţi tai gâtul. Nu va şti nimeni cine a făcut-o. Eu sunt acolo. M-ai înţeles?
– Îhî! a mai apucat să îngaime jandarmul, tremurând din toate mădularele.
De atunci nici că s-au mai văzut. Cât a mai continuat războiul, Trifan s-a ascuns prin grindurile din Balta Brăilei, aşa cum o mai făcuse înainte şi alţii mult mai celebri decât el: Codin şi Terente. Deşi toată suflarea satului ştia povestea lui Trifan şi unde se ascundea, nimeni nu a suflat o vorbă. La încheierea războiului, odată cu cei demobilizaţi sau care se întorceau din prizonierat, şi Trifan s-a întors acasă definitiv.
Nu ştiu dacă acest exemplu demonstrează afirmaţia de la început, însă un lucru este cert. Poveştile de viaţă bat cele mai importante şi fabricate scenarii. Iar ca el au fost nenumăraţi eroi anonimi de care poate, cândva, vom auzi. Asta în contradicţie cu ce ne prezintă mass media actuală ca fiind eroii neamului.

Distribuie: