Spații culturale nr. 28 (9)

Victoria MILESCU

EL

Că el îşi ascunde aripile
se vede cu uşurinţă
că el vede ce alţii nu văd şi aude neauzitul
este evident
că el nu merge pe drumul pe care merg ceilalţi
şi asta se observă
cine şi ce este el
de nu-l putem compara cu nimic
din ce ştim, din ce bănuim
că lui îi e milă de noi şi ne ceartă câteodată
şi se jertfeşte în numele nostru
e clar ca lumina zilei
când ne priveşte
lumina chipului său devine aurie
dar cine poate să ridice ochii spre el
e ca şi cum ar ridica întregul pământ
când el ne cercetează pe rând
cu o dragoste rară, nemeritată
până în adâncul ultimelor celule
ale vieţilor trecute şi viitoare
întunericul nu mai are loc
fiindcă încet, unul câte unul devenim
lumină pură, de tină
din care el plăsmuieşte mereu lumea.

O SORĂ BOLNAVĂ

Pot să recunosc o soră bolnavă
după felul în care se uită pe geam
când stă în tramvai
pot să recunosc o soră bolnavă
după cum îşi aruncă ochii în jur, după
cum scrie ceva pe o bucată de hârtie
extrasă dintr-o poşetă lăbărţată
după cum se poticneşte în scris
cu ochii la cerşetorul
ce mătură culoarul cu picioarele
înfăşurate în folie de aluminiu
pot să recunosc o soră bolnavă după
haina descheiată la gât
după vena albastră zbătându-se
ca o crenguţă de primăvară
după talpa tocită a sandalelor
păstrând fire de iarbă şi flori de câmp
pot să recunosc o soră bolnavă
după cum strânge în pumn bucata de hârtie
cu semne indescifrabile
pe care o mototoleşte şi o aruncă
la primul coş, când coboară
o soră bolnavă de poezie…

LUCRURILE VOR SĂ FIE REALE

Când tânăra mi-a cedat locul în autobuz
am zis:
tineretul este educat
când bărbatul care m-a trecut peste şanţ
luându-mă-n braţe, am râs:
încă mai cuceresc
când cerşetorul mi-a mulţumit
cu o plecăciune adâncă, am zâmbit
încă mai am ceva de oferit
când îngerul s-a ivit în colţul străzii
am rămas pe loc
ce să aibă cu mine
streşinile curgeau peste trecători
unii se fereau, alţii mergeau buimaci
toţi îmi păreau cunoscuţi
unul mergea cu un dinozaur la gât…

ADUCĂTORUL ESTE INVIZIBIL

La ora 14 a sunat cineva la uşă
n-am deschis
la ora 16 iar s-a auzit soneria
nu m-am clintit
de la masa de frământat
la ora 20 cineva a sunat iar
la ora 24 a sunat insistent
trezind întreg blocul
am deschis
aproape smulgând uşa din balamale
în faţa mea era o fiinţă mai
speriată decât mine
avea ochi, gură, dinţi, pieptul pătat de sânge
iar în mâna dreaptă ţinea
cu grijă, chiar cu gingăşie
o inimă:
Poftim, e a ta, îţi aparţine
ai pierdut-o ieri
când ne-am ciocnit
pe puntea îngustă de suspine
tu veneai din est, eu de peste tot
nu-ţi mai aminteşti
n-am putut să te ajung din urmă…

ORIGINATES

Când mă trezesc, dimineaţa
mă întreb
ce-am făcut să merit
atâta lumină, atâta aer
atâta iubire
abia îndrăznesc să respir, să merg
pe sub braţele împreunate ale copacilor
cu flori şi păsări poleite
ce bine încep semăn
cu firele de iarbă îndemnându-mă:
să ne întoarcem în scoici, în perle
în primele ţipete
în solzii primului şarpe
să ne întoarcem în primul cuvânt
rostit încet, greu ca o naştere
mă uit în ochiul de apă
dintre palmele înverzind
sunt fericită
ce bine semăn cu cei demult plecaţi
fiecare îmi zâmbeşte
şi vine cu un bănuţ de argint
să mi-l pună în palmă….

ZIUA LUMINII

Ziua în care ţeava de apă caldă
va plesni
fereastra va cădea
din balamalele ruginite de lacrimi
în timp ce un om grăbindu-se spre serviciu
se va ciocni cu un asteroid
ziua în care liftul se va opri între etaje
cu cineva strigând ajutor
şi nimeni nu-l va auzi
ziua în care piciorul va înţepeni
la fel, mâna cu pixul
scriind mai departe singur
iar salvarea va veni din partea morţii
ziua în care soarele nu va mai răsări
fiindcă totul va fi lumină…

TU

Tu nu mă laşi de izbelişte
tu nu mă trădezi
tu nu mă treci cu vederea
tu nu mă umileşti
tu nu mă amăgeşti
când îţi cer tot şi îmi dai totul
tu nu mă ocoleşti
tu mă duci spre nori cu verdeaţă
spre ape bete de ceaţă
tu mă îmblânzeşti
tu mă întregeşti
tu mă smulgi dintre ierburi otrăvitoare
şi sufli în mine ca într-o păpădie
să-ţi fiu mai aproape
mai la îndemână
când va fi iar noapte,
cu ploi de cenuşă, de lapte…

DACĂ DUMNEZEU

Dacă Dumnezeu mi-ar îndeplini toate dorinţele
aş mai fi liberă oare
i-aş mai aparţine
aş mai fi iarba de sub tălpile-i crepusculare
ori pământul rodind plante şi fiare
şi copaci cu păsări de noapte luminând ca stelele
sufletele rătăcitoare
aş mai fi oare marea însetată de ţărm
ori piatra dură şi rece
pe care scriu de atâta vreme
cu aşchii de stele, cu oase de mătrăgună
pe care scriu cu lacrimile
picătură cu picătură…
O, dacă Dumnezeu mi-ar îndeplini toate dorinţele…

Florin DOCHIA

Arta ca mod de filosofare
Înţelegerea logică şi certitudinea intuitivă

Moto: Nu putem exprima haosul fără a-l pierde…

(urmare din numărul anterior)

Pentru Kant, ideile sunt o capacitate a principiilor, vin din raţiune. Ideea reglează funcţionarea conceptelor – ideea de natură, ideea de totalitate etc. Ideile pot fi ne-fondate – ideea de Dumnezeu, imortalitatea sufletului – dacă sunt luate ca şi concepte. Ideile nu corespund niciunei intuiţii sensibile, cu toate acestea, ideile regulatoare nu sunt ne-fondate când rămân pur şi simplu regulatoare. Pot avea o idee care să nu corespundă unei intuiţii în judecata teleologică.
În estetică, lucrurile se petrec invers. Am o intuiţie – a unui obiect sensibil – care e astfel încât nici un concept nu ar putea vreodată să o conţină. Ea depăşeşte orice concept determinat prin excesul de bogăţie a semnificaţiei. Aşezăm o asemenea idee sub imperiul frumosului. În acest sens, frumosul e un exces de determinare care face imposibil conceptul şi nu absenţa determinării. Dacă nu este concept, asta se petrece pentru că e prea mult pentru a fi concentrat într-un concept ceea ce conţine obiectul frumos.
Frumosul depăşeşte orice ştiinţă posibilă. Frumosul corespunde doar unei finalităţi formale subiective; el este, astfel, „forma finalităţii unui obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop”.
Din perspectiva calităţii, „gustul este facultatea de apreciere a unui obiect sau a unei reprezentări printr-o plăcere sau neplăcere, fără nici un interes. Obiectul unei astfel de satisfacţii se numeşte frumos.”
Din perspectiva cantităţii, „frumos este ceea ce place în mod universal fără concept.”
Din perspectiva relaţiei, „frumuseţea este forma finalităţii unui obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop.”
Din perspectiva modalităţii, „numim frumos ceea ce este cunoscut fără concept ca obiect al unei satisfacţii necesare.” (Interesant e exemplul lui Kant cu o femeie care poate fi frumoasă şi inteligentă, dar fără sensibilitate a spiritului, adică incapabilă de a te face să visezi…)
În ceea ce priveşte definiţia „ideii estetice”, expresia e, la prima vedere, stranie, căci, chiar nefiind concept, o idee are, totuşi, o coerenţă logică internă – ideile sunt ale raţiunii. Or, adjectivul „estetice” presupune o imediatitate, o raportare la sentiment, la emoție. „Prin expresia Idee estetică, înţeleg acea reprezentare a imaginaţiei care dă mult de gândit fără a impune un gând anume, determinat, adică un concept, ea poate să fie adecvată şi, prin urmare, nici o limbă nu o poate exprima şi face inteligibilă complet.” Atunci când suntem în contact cu opera, imaginaţia va reveni la ideea înţelesurilor din ea – reprezentarea morţii, a dragostei, de exemplu. Opera ar fi stimulul care permite reflecţia la ceea ce nu poate fi cunoscut prin concept, nici exprimat folosind o mulţime de senzaţii şi reprezentări secundare. Aici se află jocul liber al înţelegerii şi al imaginaţiei: în loc să fie supusă regulilor judecăţii, precum în cazul cunoaşterii, îşi va dezvolta liber reprezentările fără a le închide într-un concept. Şi, în acelaşi timp, va avea şi conştiinţa că toate aceste reprezentări, senzaţii secundare sunt legate sub aceeaşi unitate: ideea estetică. Geniul (talentul) are această capacitate, „de a determina şi a face universal comunicabil ceea ce este indicibil în starea spiritului referitor la o anume reprezentare.” Nu conţinutul reprezentării este fundamental, ci starea spiritului care îl însoţeşte. Geniul se manifestă în orice expresie a ideilor estetice. Arta e deci expresie mai mult decât reprezentare, pentru Kant. (Benedetto Croce spunea că arta este înainte de toate „lirism”…)
Teoria kantiană a geniului vine să răspundă problemei spinoase a frumosului natural şi a frumosului estetic. Din punct de vedere al produsului, geniul produce ca o natură liberă; din punct de vedere al judecăţii de gust, putem aplica asupra operelor geniului judecăţile de gust pure, chiar dacă produsul este intenţional.
Frumosul natural serveşte de paradigmă frumosului artistic nu pentru că am citit la Kant despre concepţia preromantică a naturii-artist, ci pentru că trebuia fundamentată posibilitatea unei judecăţi estetice pure (aceea care nu are nimic din experienţă, bazându-se numai pe aprioritatea finalităţii şi pe acordul sau dezacordul diferitelor facultăţi ale sufletului) aplicată operelor de artă şi arătat că arta nu e locul simplei judecăţi cognitive. Frumosul este, aşadar, „expresia Ideilor estetice”. Judecata estetică este diferită de judecata de cunoaştere prin faptul că ea are drept factor determinant sentimentul de plăcere (sau de neplăcere), nu facultatea de cunoaştere. Obiectul dat în reprezentare corespunde în chiar „realitatea” sa unei forme a priori a acesteia. Pentru judecata estetică, obiectul este doar un pretext; subiectul este totul pentru ea, iar în raportarea pe care ea o pretinde, „subiectul se simte pe el însuşi”. Kant va împărţi artele după modul de comunicare: „cuvântul, gestul, tonul”. Vom avea, astfel:
1. arta cuvântului (elocinţa; poezia);
2. arta plastică (exprimă ideile prin intuiţii sensibile): arta plastică propriu-zisă (sculptură; arhitectură), pictura (pictura propriu-zisă; arta grădinilor; decorarea camerelor; arta vestimentaţiei de gust);
3. arta jocului frumos al senzaţiilor (muzica; arta culorii).
Regulile artei nu ţin de concept, aşa că nu există în arta frumoasă reguli de aplicat pentru a ajunge la „operă”. Natura este aceea care prescrie reguli artei, pentru că e vorba despre o analogie a frumosului artistic cu frumosul natural. O face prin natura umană din subiectul actului artistic, din geniu. Armonia facultăţilor din sufletul artistului decide asupra felului în care „natura” reglează domeniul artei frumoase. Apare drept firesc faptul că orice creator veritabil de artă frumoasă este geniu; pe de altă parte, arta frumoasă nu poate ieşi decât prin actul geniului.

2.2 „Cea mai înaltă destinaţie a artei este aceea comună cu religia şi filosofia. Ca şi acestea, ea este o modalitate de exprimare a divinului, a nevoilor şi a exigenţelor celor mai înalte ale spiritului”

Şi pentru Hegel, arta ţine de conştiinţă şi nu de o simplă abilitate tehnică. Abilitatea tehnică este prealabilă, dar ea nu spune nimic despre artă, e numai un mijloc de „facere”, „confecţionare” a obiectului, un „savoir-faire” ce se aplică obiectelor tehnice şi care poate caracteriza opera artistică doar în materialitatea sa. Expresie a conştiinţei umane, mod de manifestare acesteia, opera de artă nu poate fi limitată la simpla funcţionalitate materială. „Universalitatea nevoii de artă nu ţine de altceva decât de faptul că omul este o fiinţă gânditoare şi este dotată cu conştiinţă”. Arta este aparenţa sensibilului. Sensibilitatea este un moment al manifestării spiritualului, adică tot ceea ce, după Hegel, se opune inerţiei mecanice a naturii. Spiritul trebuie să-şi realizeze propria libertate, adică să devină auto-conştiinţă, conştiinţă nedeterminată de exterioritate, conştiinţă liberă, cu alte cuvinte, care să nu releve în vreun fel mecanismul repetitiv al naturii. Istoricitatea, în general, şi tot ceea ce are o istorie este de natură spirituală, pentru că istoria umană nu este deloc eterna repetare mecanică a aceloraşi evenimente, precum ciclul anotimpurilor. Spiritul se manifestă în realitatea concretă, nu este ceva transcendent, este imanent istoricităţii umane. Cum spune poetul Heinrich Heine, după lecturile din Hegel: „noi suntem zeii”. Chiar dacă, mai târziu, atunci când dă de greul fizic, devine dubitativ: „mă întreb dacă este adevărat că omul este un zeu biped, cum m-a asigurat bunul profesor Hegel, acum 25 de ani, la Berlin”. Un argument pentru adevărul expresiei hegeliene – „gândirea este actul împăcării sinelui cu celălalt”… Iar arta face ca spiritul să fie conştient de sine, de sensibilitatea sa.
În Fenomenologia spiritului, arta e înglobată în religie, ea succede religiei naturale, care vede absolutul în fenomenele naturale, şi precede religia naturală, care vede absolutul în interioritatea subiectului. Arta apare sub forma religiei estetice, o manifestare a divinului, a conştiinţei de sine de tip religios. Această optică reductivă se va deschide oarecum când studiul lui Hegel va trece de la arta greacă la acea olandeză, dar reflecţia va cantona tot în ideea artei ca manifestare absolutului, prin care ea se eliberează de natură, de mimesis. „Figura umană se eliberează de figura animală cu care fusese amestecată.” Dar imaginea rămâne imobilă (în arta plastică), pentru că lipseşte conştiinţa de sine a artistului, „nu se regăseşte durerea formării sale, efortul muncii sale”. Hegel pune deasupra artelor plastice artele cuvântului, în care prezenţa conştiinţei de sine este vizibilă, imediată.
Această analiză a artei se sprijină pe legătura cu religia, în măsura în care ea se manifestă ca o etapă a conştiinţei de sine, dar o etapă marcată de incompletitudine, pentru că nu ajunge să se reconcilieze în totalitate cu ea însăşi. Arta nu poate fi înţeleasă decât prin ceea ce o depăşeşte şi este pătrunsă de religie, astfel că nu există o reală autonomie a artei, finalitatea sa fiind reprezentată de conţinutul religios. În acest caz, imediatitatea este numai pentru sensibilitate, adică pentru o facultate care, în ea însăşi, nu distinge un obiect de artă de un obiect oarecare. Opera pare a nu fi decât expresia a ceva ce îi rămâne exterior.
Pe de altă parte, arta nu trebuie înţeleasă ca un simplu suport, un element accesoriu, care ar fi ca un veştmânt ce îmbracă absolutul ca să-l poată coborî în lumea sensibilă. Există pentru Spirit o necesitate de a trece prin reprezentarea sensibilă, cum îi este necesar şi să înceapă prin certitudinea sensibilă: trebuie să reasume în el însuşi sensibilul pentru a se elibera de materialitate şi a-l spiritualiza, pentru ca nimic să nu rămână exteriorul său. Bernard Bourgeois, comentator al lui Hegel, rezumă această necesitate prin expresia „E liber cel ce eliberează”. Spiritul trebuie să se libereze de empiric şi sensibilul de propria finitudine, dacă el însuşi nu poate fi infinit. Filosofia este necesară pentru a înţelege sensul artei, dar arta este şi ea necesară pentru a se ajunge la speculaţia filosofică veritabilă!
Pentru Hegel, arta devine un adevărat moment al absolutului. Ea e definită ca o sinteză a reprezentării, „reprezentarea universală este interiorul… imaginea este exteriorul.” Problema pusă de Hegel a fost rezolvată schematic de Kant. Reprezentării îi lipseşte caracterul imaginal, imaginea resimte lipsa reprezentării universalului. Unitatea dintre „traducerea imaginală a universalului şi universalizarea imaginii” nu se poate face ca juxtapunere accidentală a unei forme şi a unei materii, a unui conţinut, ci doar dacă reprezentarea „devine sufletul imaginii”. Aşa cum sufletul este în organism cel care dă sens şi viaţă fiecărui element, reprezentarea este imanentă imaginii, în fiecare element, ea este sufletul. Arta nu e un mesaj înscris pe un suport material, ea e sufletul operei ca organism viu. Nu se poate rupe forma de imagine: arta este figurare, după Hegel. Figura este formă incarnată. „Activitatea inteligenţei, într-un fel condiţionată, încă, numai relativ liberă, ne cheamă activitatea simbolizantă a imaginarului.” Hegel continuă analiza printr-o alegorie, a simbolului şi al semnului. Cu semnul, reprezentarea se eliberează de material: „În măsura în care reprezentarea universală eliberată de conţinutul imaginii a făcut din ea însăşi, într-un material exterior, arbitrar ales de ea, ceva intuiţionabil, ea a produs ceea ce se numeşte un semn.” În semn, reprezentarea se curăţă de imagine pentru a conduce direct la sens. Opera de artă nu e, aşadar, în întregime semn, arta e imersiune a reprezentării în material. Arta tinde să fie limbaj, dar ea nu e în întregime limbaj, căci în artă reprezentarea nu traversează materialul ca un mijloc neutru, ea se încorporează în totalitatea sa. Este frontiera subţire între poezie şi filosofie.
Arta reuşeşte „să concilieze natura şi realitatea finite cu libertatea infinită a gândirii comprehensive.” Imediatitatea spiritului este integrată prin artă în conştiinţa de sine a acestuia, astfel îi este permisă accederea la un nivel superior, acela al elementelor purei speculaţii filosofice, ca imediatitate rezultantă a medierii, ca „rezultat calm” sau „repaus translucid şi simplu”. Estetica nu poate să rămână exterioară conştiinţei, să nu fie în legătură cu sensibilitatea, căci judecata (în sens kantian) ar fi prizoniera unei discursivităţi infinite, ar fi ruptă de raţiune, pentru că nu ar ajunge vreodată la o viziune sintetică a ei înseşi. Arta este un moment fundamental în viziunea hegeliană asupra filosofiei de a integra estetica raţiunii şi a surmonta tragica divizare a esteticii şi analiticii. Imersiunea reprezentării în imagine este echilibrul frumuseţii, de asta, pentru Hegel, arta se identifică cu frumosul. Dar, atenţie, este vorba de frumosul artistic, nu de frumosul natural. „Frumosul artistic este superior frumosului natural, pentru că el este produsul spiritului. Frumosul artistic este superior pentru că participă la spirit şi, prin urmare, la adevăr.” Dacă natura ne pare frumoasă, e pentru că ea pare că imită inconştient umanul – a se vedea cântecul privighetorii care ni se pare frumos pentru că pare a imita pasiunile umane, ne invită Hegel. Poate că italianul Federico Fellini îl citise pe german, căci, în filmul „E la nave va”, pune un personaj care priveşte apusul să spună: „E atât de frumos încât zici că-i fals.”
„Spunând că frumuseţea este idee, vrem să spunem că frumuseţea şi adevărul sunt acelaşi lucru. Frumosul într-adevăr trebuie să fie adevărul în sine.” Frumuseţea este echilibrul perfect dintre sensibil şi inteligibil, ea nu este o idee pur inteligibilă, cum credea Platon, nici o senzaţie sau un sentiment care ar fi pur sensibil şi s-ar ivi dintr-o teorie a gustului. Frumuseţea artistică nu se adresează simţurilor, senzaţiilor, intuiţiei, imaginaţiei. Dacă ar fi aşa, nici o teorie estetică nu ar mai putea fi elaborată. Frumosul este sensibil şi, de asemenea, spiritual, pentru că spiritul se poate recunoaşte în el. O figură umană, de exemplu, este chiar ceva material, dar materialitatea sa nu e aceea a unui lucru. O figură, sau, mai degrabă, expresia sa, dezvăluie un caracter, o personalitate. Frumuseţea sa naşte din adecvarea aparenţei cu ceea ce exprimă. O figură este frumoasă atunci când e pentru noi semnificantă. Un corp, la fel, este un lucru material, dar, atitudinea sa, felul în care este îngrijit sunt de natură spirituală. O operă de artă este ca o figură: materialitatea este parcursă de spiritual, care o face semnificantă pentru noi. Frumuseţea este atunci când aspectul material exprimă perfect conţinutul spiritual, când există un echilibru: „Frumuseţea reprezintă unitatea conţinutului cu modul de a fi al conţinutului, ea rezultă din aproprierea, adecvarea realităţii al concept.”
Pentru Hegel, acest echilibru este frumuseţea care se incarnează în epoca artei clasice. În van vom căuta în vremea sa, sau mai ales în arta romantică. Însă, această noţiune de echilibru ne permite să înţelegem ce este frumosul şi care este natura sa spirituală. Frumuseţea este, aşadar, totdeauna, rezultatul unui raport între materie şi formă, între conţinut şi idee, este o materialitate sensibilă pătrunsă de spiritualitate. Kant separa net esteticul de analitic. Pentru Hegel, estetica este o parte a Logicii, este chiar teoria frumosului artistic aflat în operele care exprimă adevărul.
Clasificarea artelor propusă de Hegel este mai întâi istorică, pentru că istoria este semnul spiritualităţii, iar aici despre istoria spiritului este vorba şi această istoricitate este logică. Nu avem de-a face cu o periodizare strictă, temporală, a formelor artei, în clasificarea respectivă: simbolică, clasică şi romantică. Sunt momente al spiritului, etape de-a lungul cărora conştiinţa că arta merge către propria destinaţie s-a adâncit. E un dublu nivel al conştiinţei: arta este expresia auto-conştiinţei spiritului, dar, exprimând spiritul, este şi aprofundare a propriei conştiinţe, pentru că este condusă spre a se depăşi. Hegel face o remarcabilă analiză la „Nepotul lui Rameau”, de Denis Diderot, romanul-dialog tradus şi pus în circulaţie (1500 de exemplare) de Goethe, tocmai pentru a exemplifica cele de mai sus. Este de la sine înţeles că nu toate manifestările artistice încap în limitele stabilite de Hegel. Ele nu trebuie ignorate, dar este foarte posibil să nu fi avut vreo contribuţie la aprofundarea conştiinţei de sine a artei. Clasificarea logico-istorică are prioritate.
Cum face Hegel analiza fiecărei forme artistice? Distincţia logică este raportul între idee şi conţinut. „Arta simbolică îşi propune să realizeze uniunea dintre semnificaţia internă şi forma exterioară, arta clasică a găsit această realizare în reprezentarea individualităţii substanţiale adresându-se sensibilităţii noastre, în vreme ce arta romantică, esenţialmente spirituală, a depăşit-o.” Arta romantică depăşeşte materialitatea artelor plastice şi culminează în muzică şi poezie, ultima dintre le fiind alfa şi omega fenomenologiei estetice a absolutului după Hegel. Dar vom reveni…
Arta simbolică nu tinde spre armonia formei şi a conţinutului, prin gigantismul său, forma încearcă să manifeste un conţinut care o depăşeşte, e neputincioasă în tentativa de a exprima infinitul, întrucât e finită. În arta clasică, infinitul ca spiritualitate este exprimat prin reprezentarea frumosului individual, realizând un echilibru perfect între idee şi imagine. În arta romantică, materialitatea operei devine evanescentă în folosul unui conţinut spiritual care trece dincolo de ea.
Arta simbolică manifestă infinitul în forma sensibilă a finitudinii. „Ceea ce frapează mai întâi, la vederea acestor surprinzătoarea construcţii, sunt incomensurabilele dimensiuni… Din punct de vedere al formei, nu au nimic captivant; ajunge un tur de câteva minute casă ţi le fixezi în memorie”, scrie Hegel apropo de piramidele egiptene.
Arta clasică încarnează frumuseţea. Uniunea finitului cu infinitul la corpul uman, spiritualitatea materiei într-un echilibru perfect. „Corpul uman nu este un simplu obiect natural, ci are ca funcţie reprezentarea, ca să zicem aşa, prin formele sale şi prin structură, viaţa sensibilă şi naturală a spiritului.” Arta greacă este momentul în care arta şi frumosul se identifică.
Arta romantică – pictura şi muzica, prin excelenţă – este din ce în ce mai liberă faţă de materie. Pictura insistă pe lumină, muzica însăşi transformă spaţiul în timp, e încă mai interioară, este arta prin care „sufletul se adresează direct sufletului”. Şi, în poziţia cea mai înaltă, poezia – materia absentă în beneficiul sensului. Poezia este sinteza tuturor artelor. Ea le depăşeşte pe toate celelalte, tinde spre elementul pur spiritual al conceptului şi pune problema unei arte supreme. E o artă totală? Concepţia romantică asupra artei are ca reper fundamental o interpretare a romanului goethean Wilhelm Meisters Lehrjahre (Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister), cel care l-a condus pe universitarul Karl Morgenstern să propună termenul de bildungsroman (roman despre formare). E un roman total, cel ce înglobează totalitatea vieţii sub semnul artei, care poetizează prozaicul. Schlegel vorbea de „o poezie superioară, poezia infinitului”. Novalis se întreba dacă nu cumva „romanul nu trebuie să includă toate tipurile de stiluri într-o serie variat legată de spiritul comun”. Această idee, a artei totale, va fi reluată de Nietzsche, dar Hegel nu va pune astfel problema, pentru că totalitatea adevărată este pentru el speculativă. El oferă, însă, un statut special poeziei, asupra căreia ar trebui reflectat cu seriozitate. Ceea ce vom face şi noi, în continuare, cu o imagine dezvăluind un Hegel romantic, în Estetica sa, care face di literatură noul nume al filosofiei.
(Va urma)